Scriptum (18)*

   Un martor dispărut

Nu știu când mi-am pus pentru prima oară întrebarea: oare cititorul trebuie silit să te urmărească? „SILIT” era un cuvânt care continua să-mi dea insomnii; deși la vârsta mea insomniile încă n-au devenit o mare problemă. „LIBER” era un alt cuvânt, care, spre deosebire de cel dintâi, îmi dădea aripi; deși toată lumea știa că libertatea nu are gust dulce aici în Europa de Est. Te gândești la libertate, știi foarte bine ce înseamnă, dar nu treci niciodată dincolo de abstracțiunea pe care o reprezintă. În fine, e vorba de scris, și aici sensurile cuvintelor sunt complet schimbate, nu neapărat în rău. Trebuia deci silit cititorul să te urmărească? Și dacă da, cum? Mulți au practicat de-a lungul timpului o anume atractivitate efervescentă — precum șampania șopotind în pahar. Citește lucrarea de ficțiune încă o dată, mi-am zis, și dacă continuă să te încânte, dacă savurezi la fel ca la prima lectură explozia de metafore, de metonimii, de epitete, atunci totul e în regulă. Dar poate că îți lipsesc totuși din loc în loc clou-urile care să-ți nască în suflet o plăcută așteptare dincolo de sprințara verbozitate. Poate că simți nevoia să te familiarizezi cu personajele, cu biografia lor sau, mă rog, cu schița lor biografică, să afli cine cu cine e frate și soră, cum se poartă unchiul cu nepoata, sau mătușa cu nepotul; sau cât de reci sunt cuscrii între ei; sau să mergi și mai departe și să-ți imaginezi timbrul vocii personajelor sau felul cum râd și cum își zâmbesc, să le ghicești gândurile ascunse, pe care nici autorul nu le știe; să faci un pas mai departe și să completezi tabloul cu sunete și cu mirosuri. Poate dorești să prinzi firul acțiunii și să-l separi de înfloriturile stilistice, fiindcă și el în sine este sursă de plăcere estetică... Și abia atunci, la a doua lectură, după ce întreaga intrigă va fi fost descâlcită, să vezi dacă nu se înfiripează dintre rânduri sentimentul de jenă în urma unei intrigi stângaci construite, care la prima lectură a fost mascată de zorzoane. Și în general să te întorci la lectură animat de curiozitate, și să te tragă ața într-acolo...
   Ei, prietene, vezi ce alegi!...
   Să mă ferească sfântul de bănuiala că aș îndrăzni să dau cuiva sfaturi. Nu, nici vorbă de așa ceva. Mă limitez la simple însemnări adresate mie însumi.

   Ca într-o intrigă cu dezvoltări arborescente, Bleer încercă să-și imagineze ce avea să se întâmple în momentul când avea să bată la ușa Mirunei. Căci trebuia să afle ce se întâmplă cu ea. Se văzu în pragul ușii, așteptând cu neliniște în suflet să se deschidă ușa. S-o luăm logic, își spuse. Miruna ar putea fi aceea care să mă întâmpine — cu răceală, din cine știe ce motiv, de pildă fiindcă nu mai vrea să riște în povestea cu filmele făcute în subterană. Deși am convenit ca filmele să rămână la ea până la întâlnirea cu diplomatul peruan. Sau Miruna ar putea avea vreun alt motiv să fie rece cu mine. Apoi, altă posibilitate, Miruna ar putea să nu fie acasă, în prag să iasă mama ei, pe care eu nu o cunosc, și să mă privească întrebător, ca pe un străin oarecare — ca pe străinul ce sunt pentru ea. Sau să am surpriza să-mi iasă cine știe cine altcineva din familie, de care ea nici nu mi-a vorbit. Și în sfârșit, ușa ar putea să nu se deschidă deloc, nefiind nimeni acasă. Dar indiferent care va fi fost scenariul, Bleer vedea casa Mirunei învăluită în mister. Era oare o amintire pe jumătate ștearsă sau doar o închipuire gândul că undeva prin vecinătate se află un oficiu poștal?... Memorase adresa dar nu își amintea să fi trecut vreodată prin cartierul Mirunei.
   Bleer excluse până la urmă scenariul cu Miruna întâmpinându-l în prag cu răceală și se concentră pe cel cu mama ei singură în casă. Dezvoltând subiectul în minte, și-o imagină pe mama Mirunei asemenea multor altor mame de fete rămase nemăritate până la o anumită vârstă, înclinate să vadă în fiecare bărbat de vârstă potrivită care le calcă pragul un posibil ginere; și purtându-se în consecință, adică afișând o afabilitate grețoasă, în speranța de a-l prinde în plasa unei căsnicii. Se putea întâmpla și asta? La drept vorbind însă, era din partea lui o ticăloșie strigătoare la cer să gândească astfel. Iar Miruna, departe de a fi ceea ce se cheamă o fată bătrână, abia urma să împlinească la toamnă douăzeci și șapte de ani. Îi trecu prin minte că într-o conversație, indiferent cu cine, face o bună impresie să folosești fraze cât de cât egale ca lungime. Într-un fel sau altul trebuia să fie pregătit pentru întâlnirea cu mama Mirunei. Dar ea putea să nu aprecieze lungimea sau scurtimea frazelor și în general să nu guste lucrurile sofisticate. Cu atât mai puțin să manifeste vreo îngrijorare pentru măritișul tardiv al fiicei sale.
   „Miruna lipsește de câteva zile.”
   O spusese chiar ea?
   Bleer simți un gol în stomac.
   Iat-o, o femeie aparent destul de în vârstă — prea în vârstă, s-ar zice, pentru mama unei fete de douăzeci și șapte de ani neîmpliniți — îl fixa din pragul ușii deschise, cu o nedumerire vag binevoitoare. Era vădit că nu bănuia pe cine are în față.
   Bleer trebui să-i explice motivul vizitei. Nu îi spuse că era prietenul Mirunei, ci doar coleg de gazetărie.
   Ceea ce spusese despre Miruna suna cam ciudat în gura unei mame. Lipsește de câteva zile? Cum era de interpretat asta? O mamă grijulie să o ferească, mințind, pe fiica ei de un bărbat care nu pare să aibă intenții serioase în privința fetei? Sau o femeie destupată la minte, mamă modernă, dispusă să stea de vorbă fără complexe cu un bărbat tânăr, indiferent de relația acestuia cu fiica ei. Putea să fie oricare din cele două variante. Plus altele. Vezi, de aceea e greu să alegi între semnificații. Să mai spună cineva că cei ce scriu ficțiune știu prea bine către ce deznodământ se îndreaptă intriga și că doar încearcă să mimeze spontanul și neprevăzutul! Și unde mai pui că unii, când și când, chiar reușesc să mimeze cu succes spontaneitatea! Dar a mima cu succes spontaneitatea înseamnă chiar a o avea, nu?... Dacă ar fi spus „Miruna lipsește câteva zile”, atunci da, puteai admite că ai în față o femeie care ține situația sub control; doar că nu-i dispusă să-ți dezvăluie secretele fiicei.
   „INDIFERENȚĂ”, îi veni în minte. „ȘIRETENIE”, „LA OBIECT”, „ÎNDEMN”, „APATIE”; și: „ÎNTREBARE”.
   Cercetă chipul femeii din fața sa încercând să recunoască în el trăsăturile Mirunei. Sau, mai mult, să și-o imagineze, poate, pe Miruna însăși ajunsă la o vârstă oarecum înaintată, cu trăsături afectate de vârstă și de experiența vieții. Dar nu, nu se potrivea. Avea în fața sa pe cineva cu totul diferit. Adică o femeie aparent simplă, rezervată, modestă, care nu se știe ce mai aștepta de la viață. Ca un exercițiu de imaginație, încercă să se vadă pe sine trăind în vecinătatea acestei femei în calitate de soacră, timp în care, adăugându-i-se cu fiecare zi noi detalii biografice, ar fi ajuns poate, în cele din urmă, să o simtă ceva mai apropiată. Dar nu era sigur că avea să aibă destul timp pentru asta.
   Ceva se schimba pe chipul femeii, i se adăuga o vizibilă concentrare a privirii, în care se putea desluși o ușoară perplexitate, un efort, parcă, să-și amintească ceva.
   „Ați mai fost pe la noi?” îl întrebă clipind des.
   Bleer nu dori să o contrazică prea categoric. Spuse:
   „Nu, nu cred”.
   „Îmi păreți o figură cunoscută”, încercă ea, timid, să-i dea o explicație.
   Figura ei începea să se destindă. Doar un pic. Interveni o tăcere destul de lungă. Bleer se simți dator să umple cumva golul.
   „Așadar Miruna lipsește de câteva zile?” zise el.
   „Da, de câteva zile.”
   Golul nu se prea umplea. Femeia avea tendința să se retragă în ea. Chiar făcu o jumătate de pas îndărăt, spre umbra din cameră. Ce urma? Să-i închidă ușa în nas?
   „Nu v-a spus chiar nimic la plecare?” insistă Bleer.
   „Nu. Nimic.”
   Încă un pas îndărăt și ar fi închis ușa.
   „DISPĂRUT” era un cuvânt potrivit. Dar unele cuvinte, fie ele și potrivite, trebuie evitate, nu?
   Mama Mirunei afișa un zâmbet retractil. Dacă avea intenția să-și ascundă îngrijorarea, atunci nu îi reușea prea bine.
   „Miruna nu mi-a spus nimic. A plecat de-acasă ca-n fiecare zi. La redacție, presupun. Și nu s-a mai întors.”
   „N-ați vorbit cu nimeni despre asta?”
   Femeia ridică din umeri, cumva neajutorată. Făcu, parcă fără voia ei, un pas înainte, spre cadrul ușii, și rămase în prag.
   „Cu cine să vorbesc?... Nu, n-am vorbit cu nimeni.”
   „N-aveți nicio bănuială unde ar putea să fie?”
   Din nou, femeia ridică din umeri, la fel de neajutorată:
   „Aștept.”
   Aștepta? Ce aștepta?
   Vorbeau peste prag și Bleer se simțea un pic inconfortabil, ca și cum n-ar fi fost prea sigur că întrebările sale nu semănau prea mult cu o anchetă. Totuși nu putea să-i întoarcă pur și simplu spatele și să plece.
   „Ați observat la Miruna vreo neliniște în ultima vreme?”
   „Neliniște? Ea oricum nu-i prea liniștită de felul ei. Și nu știu cine mai e liniștit pe lumea asta.”
   Mama Mirunei o vedea deci pe fiica ei total diferit de cum o vedea el. Asta chiar era de mirare. Miruna neliniștită? În toate reportajele pe care le făcuseră împreună, în același grup, fiecare pentru ziarul său, Miruna se arătase poate mai iscoditoare și mai băgăreață decât oricare altul din grupul lor de ziariști. Iar în pauzele dintre interviuri ea era prima care contribuia la buna dispoziție a grupului, cu glumele ei, cu hohotele ei de râs, cu observațiile ei tonice și cu îndemnurile la răbdare. Iar când ei doi fuseseră împreună în explorările lor neautorizate, fusese mai degrabă ea aceea care insistase să nu abandoneze, să meargă până la capăt — nu neapărat prin cuvintele rostite ci poate mai degrabă prin întreaga ei atitudine, prin încăpățânare și curaj. Bleer își aminti că și despre el maică-sa avusese într-o vreme o reprezentare diferită de aceea pe care el însuși o avea despre sine — asta, până când lucrurile se limpeziseră oarecum.
   Nu era momentul potrivit s-o contrazică pe mama Mirunei în privința firii propriei ei fiice, să-i arate că știe mai multe despre ea.
   „N-ați anunțat la miliție?” o întrebă.
   Privirea ei ezită.
   „Am avut acum câțiva ani o experiență cu miliția... Nu mi s-a părut că întâlnești acolo oameni dispuși să te-ajute. Sau să-ți răspundă măcar la întrebări. Mai degrabă ei pun întrebări. Dacă mă plângeam că fata nu mi s-a întors acasă, mă acuzau că n-am avut grijă de ea. Altceva nu-mi răspundeau, sunt sigură. Nu mai vreau să am de-a face cu miliția.”
   „Și ce-aveți de gând să faceți?”
   „Am ceva de făcut?”
   Privirea mamei Mirunei se fixă pentru o clipă în ochii lui Bleer, ezitantă, temătoare. Poate chiar puțin neîncrezătoare.
   „Nu vreți să intrați puțin?”
   Se trase într-o parte din ușă, făcându-i loc să treacă. Era un gest pe care Bleer îl mai întâlnise de atâtea ori în filme, dar, pentru un ziarist și un scriitor, niciodată nu era prea repetitiv. Nici deplasat. Se întrebă în timp ce intra, strecurându-se pe lângă ea, dacă n-ar fi trebuit să încerce să facă mai mult pentru această femeie.
   „Vă servesc un ceai?” îl întrebă după ce închise ușa.
   „Mulțumesc, nu vă deranjați. Doar un pahar cu apă, vă rog.”
   Bleer avea în față un perete plin de fotografii înrămate, toate vechi. Chiar în centru, o fotografie care îi atrase atenția înfățișa o adolescentă afișând un zâmbet la fel de reținut ca și al mamei Mirunei, pe jumătate așezată pe un gard scund, cu un picior în aer, sprijinindu-se mai mult în brațe de muchiile ulucilor. De fapt, la un adolescent, cum era fata din fotografie, zâmbetul nu este niciodată cu adevărat reținut. O luminiță vie îi licărește mereu în adâncul ochilor.
   „Nu e Miruna acolo”, auzi vocea gazdei în spatele lui. „Cea pe care o vedeți e Paula, cealaltă fată a mea, care s-a prăpădit acum trei ani.”
   Dumnezeule, Miruna avea o soră care murise!
   „Îmi pare rău”, murmură. „N-am știut.”
   Femeia păru că vrea să adauge ceva, dar renunță.
   „Cum s-a-ntâmplat?” întrebă Bleer.
   Ea continua să privească în pământ, resemnată.
   „Dacă vă e greu, nu-mi spuneți, vă-nțeleg.”
   Așa cum fața lui îi păruse mamei Mirunei cunoscută, tot așa și lui Bleer fata din poză îi părea cunoscută. Nu își putea dezlipi ochii de ea. Și nu fiindcă semăna cu Miruna. Acum, dacă se gândea bine, i se năzări că trăsăturile Mirunei, atunci când o întâlnise prima oară, îi păruseră cunoscute tocmai fiindcă îi aminteau de fata pe care acum o vedea în fotografia agățată în perete.
   Mama Mirunei ieși din cameră. Când se întoarse aducând un pahar cu apă, îl găsi pe Bleer din nou în fața peretelui, studiind o altă fotografie, alăturată celei cu sora Mirunei. Fotografia înfățișa un ofițer al Armatei Regale a României, de vreo cinzeci de ani, chipeș, pe cap cu un chipiu înalt, ținându-și, dezinvolt, cotul rezemat de un secreter de studio și afișând un zâmbet optimist. Reținut dar optimist.
   „E soțul meu, Anton”, spuse gazda. „S-a prăpădit în Rusia, în patruzeci și doi.”
   Nimic despre vreun apropiat viitor sumbru nu se putea citi în privirea calmă și încrezătoare a ofițerului din fotografie. Așa arăta deci tatăl Mirunei. Cum nu-i vorbise niciodată despre Paula, sora ei moartă, tot așa nici despre tatăl ei nu-i vorbise niciodată. Și poate că era firesc să nu o fi făcut de vreme ce luptase pe frontul de est, împotriva sovieticilor. Cine ar îndrăzni astăzi să spună cu fruntea sus Tata a căzut pentru Patrie în Rusia sovietică? Patria nu era acolo — i s-ar fi replicat. Pe de altă parte, când să-i fi vorbit? Nu apucase. Se cunoșteau de atât de puțin timp. Marile destăinuiri între ei abia urmau.
   Din nou simți un gol dureros în stomac.
   „Văd că sunteți surprins, domnule”, observă mama Mirunei.
   Nu, de ce ar fi fost surprins?
   „Miruna a vrut să-l lăsăm acolo pe perete, drăguța de ea. Cu orice risc. Norocul nostru este că la noi în casă nu intră aproape nimeni. Nu vă spun unde sunt rudele lui. Nici ale mele. Bănuiți, nu mă-ndoiesc. Altfel trebuie să dai explicații. La cadre, știți cum e, prima întrebare pe care ți-o pun e despre părinți. Ce-au făcut, ce-au dres, ce avere au avut, ce politică au făcut, pe unde au umblat, ce simpatii au avut... Anton al meu, bietul de el, n-a făcut niciun fel de politică. Ca ofițer, nici n-ar fi avut voie. Și-a servit țara. A ajuns să fie de ocară să fi luptat cineva pe frontul de est. Dumneavoastră știți toate astea mai bine ca mine. Ce putea să facă un ofițer? Să refuze ordinul? Nici nu știu dacă Miruna a declarat la ea la ziar că e fiică de ofițer. Dar a ținut mult să avem poza lui în casă, să ne amintim de el.”
   Ședeau față în față, la masa goală. Bleer învârtea absent paharul.
   „Paula nu v-a vorbit de mine?” o întrebă.
   Femeia tresări:
   „Paula?”
   Bleer se scutură rușinat. Se grăbi să se corecteze:
   „Miruna, iertați-mă!”
   „Ați cunoscut-o și pe Paula?” Mama Mirunei îl fixă cu o privire nedefinită, ceva între neîncredere și speranță.
   „Nu, nici vorbă! Am făcut o confuzie. Probabil fiindcă am fost surprins să aflu că Miruna a avut o soră, de care ea nu mi-a vorbit niciodată.”
   „Paula a fost o fată la fel de bună ca și Miruna. Mai bine de trei ani au trecut de când am văzut-o pentru ultima oară. O mutaseră de puțin timp la noul oficiu poștal. De Anul Nou a venit un tânăr s-o ia, să meargă împreună la o petrecere, n-am reținut unde. Doamne, dac-aș fi bănuit! Înainte să plece, în timp ce Paula se îmbrăca în dormitor, am stat puțin de vorbă cu el, cu tânărul acela, chiar în camera asta. Mi-amintesc... Nu știu cum a venit vorba... Am discutat despre niște metode de tratament neconvenționale. Asta, fiindcă eram bolnavă și niciun doctor nu-mi spusese de fapt de ce boală sufăr... Nu intru în amănunte, ca să nu vă plictisesc... O prietenă îmi vorbise despre o metodă nouă, se lăuda ea. Hidroterapie parcă îi zicea. Da, hidroterapie. Ceva cu comprese de apă. O prostie, după cum s-a dovedit până la urmă... Așa că despre asta am vorbit cu tânărul care venise s-o ia pe Paula. De fapt, am vorbit aproape numai eu. El stătea, așa, pe scaun și doar dădea din cap. Da, parcă îl văd și astăzi. Mă privea cumva iscoditor, de parcă m-ar fi suspectat că am ceva de ascuns. Nu știu... Poate că atunci n-am gândit așa, nu-mi mai aduc aminte. Nu, cred că nu. Dar astăzi, după tot ce s-a-ntâmplat cu Paula mea, nu știu, parcă văd totul cu alți ochi...”
   Bleer nu îndrăzni s-o întrebe ce s-a întâmplat cu fata ei.
   „Nu știu”, continuă femeia cu gândul dus departe. „Toți avem dreptul să fim fericiți. Numai că alții vin tot timpul cu fel de fel de reguli. Nu vă mai spun ce reguli... Nu știu cât de fericită era Paula la ghișeul ei de la oficiul poștal. Au luat-o la un moment dat de la ghișeu și au pus-o să trieze corespondența. O triere mai specială, înțelegeți dumneavoastră. Au mutat-o de la oficiul ei poștal la unul mai mare și mai... În fine, nu mai avea viață personală. Mereu cu frica-n sân. Iar asta numai fericire nu era. Cu orice persoană se întâlnea, în afară de membrii familiei, trebuia să prezinte imediat o informare scrisă. Dacă mă întrebați atunci, cât ea încă era în viață, nu puteam să vă spun nimic din tot ce v-am spus astăzi. Era strict interzis. Adică până și membrii familiei... Dar acum ce importanță mai are?... Pe scurt, domnule, nu știu dacă ce i s-a întâmplat Paulei are sau nu vreo legătură cu acel tânăr. Dar cred că a avut legătură cu noua ei slujbă. De asta sunt sigură. De la noua slujbă i s-a tras.”
   „De fapt ce s-a întâmplat cu fata dumneavoastră?”
   „Dacă nu știați, domnule, și probabil că nu știți fiindcă ziceți că Miruna nu v-a spus nimic, Paula s-a prăpădit într-un accident de mașină. De la miliție au venit și mi-au spus că a traversat strada printr-un loc nepermis... și că a fost vina ei exclusivă. Știam cât era Paula de atentă și de precaută. Dar mi-am zis, cu noile ei obligații, cine știe cât or fi apăsat-o grijile și cât i-or fi schimbat viața... După ce-am înmormântat-o, m-am dus să văd și eu locul unde... Mă scuzați.” Femeii i s-a frânt vocea. Și-a cerut scuze și a ieșit din cameră. S-a întors după puțin timp cu un pahar cu apă. Și-a reluat locul și a băut din el. L-a pus pe masă și a continuat. „Am vrut să văd locul unde mi-au zis că s-a-ntâmplat. Era un rond acolo, în mijlocul unei intersecții, undeva în apropiere de Gara de Est... Stăteam la bordură și mă uitam lung la rondul acela, pe înserat. Sau poate că deja se înnoptase, nu mai știu exact. Era pustiu, și peste tot în jur era pustiu. Nu puteam... Nu puteam să-nțeleg, și nici acuma nu pot să-nțeleg ce căuta Paula mea atât de departe de casă. Tocmai la Gara de Est. Pe întâi ianuarie dimineață. Ea, care plecase de acasă, în ajun, împreună cu individul ăla...”
   „L-ați mai întâlnit vreodată?” întrebă Bleer.
   Femeia nu păru să fi auzit întrebarea. Trăia momentele din trecut.
   „Când stăteam acolo s-a apropiat de mine un bărbat necunoscut. Culmea e că știa cine sunt. Asta mi s-a părut foarte ciudat. Dar mi-am zis, cine știe... M-a întrebat dacă sunt interesată să aflu cum s-au petrecut lucrurile cu adevărat. Doamne, sigur că mă interesa! Mi-a spus: «Vedeți trecerea aia de pietoni?» Era o zebră acolo, ceva mai departe, la vreo cinzeci de metri, în colțul străzii. «Acolo — mi-a zis — a fost ucisă fata dumneavoastră...»”
   „Ucisă?”
   „Așa mi-a zis. «Acolo a fost ucisă fata dumneavoastră. Nu aici. Acolo, chiar pe trecerea de pietoni.» Sunteți sigur, domnule? l-am întrebat. Părea că n-are nicio îndoială. Mi-a spus: «Pot să depun mărturie în cazul că vă hotărâți să contestați în instanță raportul miliției. N-a fost nici pe departe așa cum au stabilit ei. Am fost de față și am văzut totul, vă rog să mă credeți.»...”

   Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai sigur că autonomia personajelor nu-i o simplă iluzie. Și în loc să mă limitez să mă gândesc critic la cei ce afirmă contrariul și îi acuză de ipocrizie pe autorii de ficțiune, simt că încep să-i urăsc. Eu am dovezile, vorba aia, palpabile. Fiindcă, iată, întâlnirea lui Bleer cu mama Mirunei putea să decurgă altfel. Necesitățile interioare mi-au dat însă peste cap planurile. Poate că discuția despre sora Mirunei, Paula, pălea ca importanță față de soarta Mirunei înseși. Dar ambele surori aveau ceva important de ascuns, iar acel ceva s-a dovedit pe parcurs a fi de aceeași esență. Personajele știu mai bine. Fotografiile de pe perete, nici ele nu erau în plan. Dar dacă Bleer s-a oprit să le studieze, înseamnă că așa a fost. La fel și cu oficiul poștal, de care a tot amintit. Oficiul poștal a rămas învăluit în mister. Îmi asum vina.

         „...«Ar fi păcat să lăsați lucrurile așa cum au hotărât ei, doamnă», a continuat necunoscutul care se oferise să-mi fie martor. «Sunt niște ticăloși!» mi-a spus. «Nici vorbă de vreo vinovăție a fetei dumneavoastră. Întâi și-ntâi, așa cum v-am spus, fata nu traversa printr-un loc nepermis ci se afla exact pe trecerea de pietoni. Nu știu ce-au făcut după aceea, sunt sigur că au luat-o și au mutat-o aici, la mare distanță de zebră. Iar mașina care a lovit-o am văzut-o cu ochii mei înainte de incident. Staționa la vreo câțiva metri distanță de trecerea de pietoni, la bordură, acolo, pe partea ailaltă a străzii. Și cineva era la volan, am văzut cât se poate de clar. În momentul când fiica dumneavoastră a început să traverseze, a demarat în mare viteză și... Așa s-a-ntâmplat, doamnă! Am văzut scena cu ochii mei. A izbit-o în plin și dus a fost! Așa că eu asta vă spun, doamnă. Dacă vreți, mă puteți chema ca martor în instanță. Puteți să contați pe mine. Uitați, aveți aici buletinul de identitate, notați-vă numele meu, adresa, tot ce credeți că vă trebuie. Doar unde lucrez nu mă-ntrebați. Dar vă las și un număr de telefon. Dacă vă hotărâți, sunați-mă și stabilim imediat cum facem. Dacă o fi să dea și peste mine o mașină, asta este! Îmi asum riscul! Nu mai rabd! Nu mai pot să rabd să-i văd pe nemernicii ăștia cum fac legea în țară și nu-i pedepsește nimenea!». Așa a zis. M-am întrebat doar de unde știe domnul acela ce scrie în raportul miliției. În fine...”
   „Și l-ați căutat?”
   „L-am sunat peste vreo două zile... N-a răspuns nimeni. Apoi am încercat să-l găsesc la adresa pe care mi-o dăduse. N-am găsit pe nimeni acasă. N-a fost nimeni nici a doua zi, nici a treia, nici peste o săptămână. Nici peste două. Și nici la telefon n-a mai răspuns nimeni de-atunci... M-ați întrebat de tânărul care a venit s-o ia pe Paula de-acasă. Nu, nici pe el nu l-am mai văzut niciodată... Așa că asta e, domnule. Cineva nu vrea să... Cineva, acolo, nu știu unde, nu vrea să fim, nu zic fericiți, dar nu ne vrea deloc. Nu ne vrea, și pace!”
   Acum era clar de ce mama Mirunei nu avea nici pic de încredere în miliție.
   „Ați reușit să aflați, sau măcar aveți vreo bănuială despre ce fel de pericol reprezenta pentru ei fata dumneavoastră?” o întrebă.
   „Paula?... Nu. N-am nicio bănuială. Nu știu ce-o puneau să facă acolo la oficiu.”
   „Poate că a aflat din corespondență, din corespondența pe care o tria, ceva ce nu trebuia să se știe. Ceva foarte important.”
   „Posibil. Nu știu ce să spun...”
   Erau lucruri pe seama cărora nu se putea glumi. Doar puteai să închei. Iar încheierile — încheierile-popas —, dacă le tratai cu seriozitatea cuvenită, te puteau scoate, și pe cititor odată cu tine, exact acolo unde doreai; iar cititorului, în plus, să-i ofere o compensație pentru eventuala insatisfacție de până în acel moment.
   Partea proastă cu cititorul era că el însuși rămânea o ficțiune. Iar lucrarea în sine, un vis... aici în Europa de Est.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu