Da, lumea era gata să urmeze îndemnul lui Gemi de a evita orice discuţie despre moartea domnului Colobreja, în această a treia şi ultimă seară la restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei. Şi cu toate acestea, curiozităţile invitaţilor nu puteau fi complet înăbuşite. Încă nu se comandase nimic pe la mese, pe estradă instrumentele muzicale zăceau în aşteptare: unii erau de părere că în seara asta nu se va cânta nimic — mă rog, din respect şi aşa mai departe; alţii credeau că da, de ce nu, se putea cânta, cu condiţia ca melodiile să nu fie prea vesele; oricum, jazzul e îndeobşte sobru, iar stridenţele lui, atunci când există, se încadrează între limite rezonabile. Dacă tacâmurile, nefiind încă folosite, nu scoteau clinchete, se făcea auzit în schimb zumzetul vocilor, care se ridica mai armonios ca oricând, ca în seara vernisajului unei expoziţii de sculptură modernă, într-o zi binecuvântată de iarnă. Nici măcar perechea de foşti sportivi de performanţă, de la masa unde un loc fusese ocupat până de curând de domnul Colobreja, iar cel de-al doilea de tânăra sa parteneră, nu se simţea acum stânjenită; Mihaela nu îşi făcuse apariţia, deşi se zvonea că nu părăsise hotelul odată cu cadavrul concubinului ei, care nu se ştie când şi pe unde fusese scos din hotel — oricum, nimeni nu-l văzuse. Aşa încât, dacă unii n-ar fi văzut-o pe Mihaela cu umerii scuturaţi de plâns în faţa biroului recepţiei, întreaga poveste ar fi putut trece drept un simplu zvon.
La un moment dat se ivi un chelner, dar nu pentru a servi; lumea îl văzu învârtindu-se printre mese, cu o figură binevoitoare dar oarecum aeriană. Cerceta mesele, părând că vrea să se asigure că nimănui nu îi lipseşte nimic — tacâmuri, şerveţele, pahare şi tot ce mai trebuia pentru o ultimă seară reuşită. La apropierea chelnerului, mesenii ridicau spre el priviri mai degrabă prietenoase, oricum îngăduitoare, iar cei mai mulţi nici nu se întrerupeau din discuţiile începute. Un domn de la o masă aflată la o oarecare distanţă de estradă, spuse adresându-se celorlalţi trei comeseni: „Mă întreb dacă doamna Zenobia n-o să apară la un moment dat în chip de hologramă! Cred că-i singura noastră şansă.” Vorbise însă destul de tare, astfel că fu auzit şi de cei de la mesele învecinate, iar tânărul chelner, pentru care gura pecetluită era o cerinţă primordială a meseriei, se prefăcu că nu aude; dar nu reuşi să împiedice zâmbetul său reţinut, de fapt abia schiţat, să se accentueze un pic; rămânând însă interiorizat.
Ca un făcut, spusele moderatorului din prima seară, citate dintr-un autor nedezvăluit, în măsura în care fuseseră reţinute de către invitaţi, iată-le afişate în salon sub forma unei lozinci, fixată pe peretele din fund, deasupra ferestrelor:
LUCRUL CEL MAI IMPORTANT ÎNTR-O CĂSNICIE FERICITĂ
NU E FERICIREA, CI STABILITATEA.
Iar pentru cei ce nu reţinuseră respectivele cuvinte ale lui Gemi, nu era nicio nenorocire: aceştia le puteau considera pur şi simplu o noutate. Deşi lozinca era destul de mare, în mod straniu nu fusese observată de la început. Dar odată remarcată, ţinu captive privirile oaspeţilor o bună bucată de timp, iscă comentarii, izbucniri de veselie sau, după caz, încruntări, ba chiar şi ironii. Lozinca, împreună cu iedera atotprezentă, era, aşa, un fel de recuzită a spectacolului oferit de doamna Zenobia. Apariţia sloganului să fi fost oare plănuită de la bun început pentru ultima seară? Sau cuiva îi venise între timp ideea? Cui altcuiva, dacă nu moderatorului Gemi? Deşi Gemi afirmase de la bun început că lucrează „la comandă”. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
Apariţia moderatorului întârzia.
Adina Mircioiu îşi aminti de spusele lui Gemi de azi-dimineaţă:
— Apropo de valoarea vieţii, vă amintiţi ce spunea Gemi al nostru? Se întreba dacă o viaţă valorează mai mult decât alta. Sunt total de acord cu el că întrebarea e cât se poate de pertinentă şi că merită să fie pusă. Şi eu m-am gândit de multe ori: unii merită să trăiască mai mult decât alţii? Oare de ce? După ce criterii? Unii scriu romane, şi alţii nu scriu nici măcar o scrisoare? Ăsta e un criteriu?
— Lasă, draga mea, interveni fără veselie domnul Marinescu, simţindu-se vizat, nu te preocupa. Scriitorii nu trăiesc mai mult. Dimpotrivă. Se consumă mai mult decât alţii. Mai ales că, pentru a aşterne pe hârtie ceva cât de cât cu cap şi coadă, trebuie să prelucreze şi deci mai întâi să asculte toate prostiile care se debitează în jur.
Doamna Mircioiu făcu o grimasă care voia să spună: las’ că recunosc ironia, nu sunt chiar aşa de proastă. Şi spuse:
— În regulă. Nu răspund la provocări.
— Nici eu, replică scriitorul.
După o pauză de acomodare cu noua tensiune, doamna Mircioiu reluă:
— Când vorbeam de valoarea vieţii nu mă gândeam doar la oameni. La fel de bine poţi să incluzi în discuţie toate celelalte vieţuitoare. De ce un câine merită să trăiască mai mult decât... ştiu şi eu... Nu vorbesc aici de ceea ce ne trebuie pentru traiul de zi cu zi, adică de sacrificiile — aşa-zisele sacrificii! — pe care le facem oră de oră, cu milioanele; că, de! specia umană trebuie să trăiască şi ea, nu? După cum nu am vedere uciderea altor vieţuitoare care ne împiedică să trăim în linişte şi în siguranţă. Dar de ce merită un câine să trăiască mai mult decât...
— Şi eu m-am gândit la asta! o întrerupse cu însufleţire Antonia Dragomir. E o ipocrizie din partea noastră, a oamenilor! Chiar aşa, de ce merită un câine să trăiască mai mult decât o cioară?
— Mai ales că cioara e dăruită de la Dumnezeu cu longevitate, interveni ironic domnul Marinescu. Aşa se zice, nu? Că cioara trăieşte două sute de ani. Ar fi păcat să nu ţinem cont de şansa pe care i-o dă Dumnezeu!
— Dar sunt atâtea alte vietăţi, continuă doamna Dragomir, imperturbabilă. De cele mai multe nici că ne pasă. Aici e marea întrebare: oare viaţa nu e o mare valoare în sine?
— O! exclamă domnul Marinescu. Foarte inteligent! Viaţa ca valoare în sine.
Chelnerul care se învârtea printre mese, aparent fără nicio treabă, se apropie cu modestie de masa lor, aproape cu umilinţă, şi i se adresă domnului Marinescu:
— Mă scuzaţi, domnule Marinescu...
— A! mă ştii după nume! exclamă domnul Marinescu.
— Cum să nu, spuse chelnerul. V-am urmărit chiar în prima seară, când v-aţi urcat de estradă şi aţi avut un schimb de replici cu doamna, fostă dumneavoastră soţie.
— Înseamnă că ai memorie bună. Bravo.
— Voiam să vă întreb dacă credeţi că există ceva ce doriţi să serviţi în seara asta, ceva special.
— Ceva special?
Domnul Marinescu se lăsă un pic pe spate ca să-l poată privi mai bine pe chelner. Era contrariat.
— Mă întrebi pe mine dacă îmi doresc ceva special? Da’ de ce tocmai pe mine?
Chelnerul păru încurcat. Ezitarea lui nu dură însă decât vreo două secunde. Explică, cu un zâmbet slugarnic:
— Mi-a plăcut ce aţi spus pe estradă în prima seară. Am avut de învăţat de la dumneavoastră.
— Zău? Domnul Marinescu îl privi mai degrabă ostil. După care nu îl mai privi deloc. Nici comesenii săi nu îl priviră mai prietenos. Ceva la acest tânăr li se părea insinuant şi respingător. — Ai avut de învăţat? Te pomeneşti că vrei să devii scriitor!
— Nu, nici pomeneală, domnule. Ca să ajungi scriitor trebuie să ai talent.
— Mie-mi spui!
— Sau poate că tânărul doreşte să ştie cum să-şi noteze numele personajelor! glumi răutăcioasă doamna Mircioiu. Nume de femei peste tot în casă, şi nevasta să nu ştie care-i nume de personaj şi care nume de persoană în carne şi oase!
Tânărul chelner, privind în jos, clătina timid din cap negând toate cele auzite.
— Nu... nu... Nu sunt căsătorit.
— Nu încă! glumi la rândul lui domnul Dragomir. Dar când o să fie însurat...
— Ei, sigur! N-are de unde să ştie când o s-apară aleasa inimii! Totdeauna apare când te-aştepţi mai puţin! glumi doamna Mircioiu.
Domnul Dragomir se lăsase şi el antrenat în asaltul ironic asupra tânărului ospătar:
— Când o să fie însurat va trebui să ştie cum să-şi ascundă amanta şi să nu fie prins. În privinţa asta Viorel chiar ar putea fi un bun instructor!
— Vă rog să mă iertaţi că v-am deranjat, spuse tânărul, spăsit. Şi dădu să se îndepărteze.
Domnul Marinescu îl mai reţinu câteva clipe întrebându-l, cu oarecare curiozitate:
— Şi îi ştii şi pe ceilalţi clienţi după nume? Îi cunoşti pe toţi?
— Nu, domnule. În niciun caz pe toţi. Doar pe cei care s-au făcut remarcaţi cu ceva.
— Dar nu tragi cu urechea şi când serveşti sau doar când treci pe lângă mese?
— Nu, domnule. În meseria noastră nu trebuie să auzi decât ceea ce îţi cere clientul. Aşa am fost învăţaţi. Iar dacă auzi ceva, vreau să zic altceva, mai ales ceva ce nu trebuie, trebuie să uiţi numaidecât.
— O! Bravo! îl lăudă în zeflemea domnul Marinescu. Mai că-mi pare rău că n-am ajuns şi eu chelner!
Tânărul ospătar îşi ridică timid privirea spre domnul Marinescu, cu o îndrăzneală incipientă, nedusă până la capăt şi, fără a mai cerceta alte mese în neobişnuita sa inspecţie printre mese, o luă spre bucătărie, tăind-o pe drumul cel mai scurt.
— Mda, oftă doamna Dragomir în urma lui, cu tristeţe, l-am cam luat peste picior, bietul băiat.
— Lasă, că tot voia el să înveţe. Uite că a învăţat câte ceva, sper.
— Vorbeam de valoarea vieţii, le reaminti doamna Mircioiu, vădind cea mai mare mobilitate dintre toţi într-ale umorii.
— Da, şi Toni tocmai spusese ceva foarte inteligent: dacă există o valoare în sine a vieţii. Nu? Parcă aşa spuneai, Toni.
— Da, confirmă doamna Dragomir. Ceea ce, dacă ar fi într-adevăr aşa, ar face să nu conteze despre a cui viaţă e vorba. Ar însemna ca viaţa unei gâze, de pildă, să valoreze tot atât cât... hai să nu spun o prostie: viaţa unui om! Dar oricum, cât viaţa unui câine, să zicem. Nu ştiu de ce, toată lumea se arată îngrijorată de soarta câinelui. Eu una...
— Asta mă duce cu gândul, interveni domnul Marinescu întrerupând-o, la contactul direct cu viaţa. Ce înţeleg prin asta? Că la nivelul de tehnologie la care am ajuns, oamenii acţionează de la distanţă. Uite, spre exemplu: sunt agricultor, pulverizez insecticide şi puţin îmi pasă ce vietăţi ucid. Nici nu le văd, ştiu doar că există. Mă interesează doar rezultatul. Şi pentru asta eu ştiu una şi bună, că trebuie să apăs pe un buton.
— Ca să nu mai spun, îl completă domnul Dragomir ironic, ce-i în sufletul celui ce trebuie să apese pe butonul nuclear!
Râseră cu toţii, bine dispuşi, stârnind priviri dezaprobatoare dinspre mesele din jur. Dar doamna Dragomir spuse:
— Nu râdeţi! În principiu e acelaşi lucru. Exact contactul cu viaţa de care vorbea Viorel. Sau mai zis lipsa contactului cu viaţa. Realitatea e că încetul cu încetul devenim nişte mecanisme înconjurate de butoane.
— Aş fi curios să văd ce s-ar întâmpla dacă am avea pe masă, la îndemână un buton, aşa cum ai la îndemână tastatura calculatorului, şi în partea cealaltă, undeva departe, într-un loc neprecizat, la capătul razei de acţiune a butonului, ca să zic aşa, un om necunoscut, un anonim, a cărui viaţă depinde de apăsarea butonului tău. Aici se testează valoarea vieţii: ai apăsa, sau nu ştiind toate acestea? Fiindcă ceea ce oripilează în cazul uciderii unui om este spectacolul morţii...
— Ca de obicei, exagerezi, Viorel, îl apostrofă doamna Mircioiu.
— Exagerez? Asta provoacă oroare: spectacolul. Şi informaţiile pe care le avem despre omul ucis. Dacă are rude, dacă are copii care suferă, o soţie care suferă... Bine, în cazul meu nu se pune problema!
— A făcut bine doamna Zenobia că ne-a invitat la hotelul ei, spuse domnul Dragomir. Uite că ne distrăm de minune şi în plus mai descurcăm şi nişte iţe. Intelectuale!
— Doamna Zenobia? îl apostrofă domnul Marinescu. Ascultă, domnule, auzeam ceva mai devreme vorbindu-se pe-aici pe undeva, cum că doamna Zenobia ar fi o hologramă. Să ştii asta am început să cred şi eu asta. Aşa-zisa doamnă Zenobia e de fapt inofensivă.
— Cum adică inofensivă? reacţionă doamna Mircioiu. Ce vrei să spui? Că dacă ar fi o doamnă în carne şi oase, ar face prăpăd în jur? Eu una sunt pacifistă! Şi nu cred că sexul guvernează viaţa. Aia de care tot vorbeam că am pierdut contactul cu ea.
— Sexul e un lucru minunat, dragă Adina. Doar tu n-ai aflat încă, dar niciodată nu-i prea târziu. Ştiţi ce, eu aş bea ceva. Se uită după un chelner şi ridică mâna să-l cheme. — Sper să nu fie prostănacul de adineaori, spuse el. Şi într-adevăr, un alt chelner se apropia de masa lor.
