Despre puterile şi slăbiciunile cititorului actual
Dacă aş mai scrie ştiind că nimeni nu va citi vreodată ceea ce am scris?... Pentru un răspuns sincer fie-mi îngăduit să imaginez următoarea situaţie. Scriu un roman căruia, ca orice scriitor care se respectă, mă dedic trup şi suflet timp de un an de zile, să zicem. Sau doi ani. Sau trei. Iar când totul e gata, deodată distrug manuscrisul... Asta da, ar fi într-adevăr o situaţie, probabil singulară, când necitirea romanului meu ar fi o certitudine. În rest — să fim serioşi — există întotdeauna speranţa, poate nemărturisită dar nu mai puţin reală, că vei fi citit şi, mai mult decât atât, apreciat. Dacă nu azi, atunci mâine, dacă nu de către contemporani, atunci de generaţia viitoare, dacă nu în ţara ta, atunci peste hotare. Dacă nu acum în postmodernitate, atunci mâine, în... post-postmodernitate!... Cine se întâmplă să scrie în închisoare, să zicem, speră că manuscrisul său va trece cândva, pe o cale sau alta, dincolo de ziduri. Cine scrie, ca Robinson Crusoe, pe o insulă pustie, speră ca jurnalul său, sau romanul său, să fie descoperit. Cândva, în viitor. Poate peste un secol, poate peste două... Nu, nu cred că un scriitor ar putea fi sincer afirmând că nu-i pasă dacă este sau nu citit...
Şi astfel ajungem la cititor.
În ce mă priveşte, nu sunt sigur că am în vedere cititorul atunci când scriu. Poate în subconştient. O actriţă — nu îmi amintesc numele ei — spunea cândva despre sine că, transpunându-se într-un rol, lasă întotdeauna în mintea ei o luminiţă de veghe spre a se vedea pe sine din exterior, cu ochii spectatorului. Altfel spus, trăirile ei în pielea personajului, numai ele, fie şi intense, nu-i dădeau certitudinea că personajul pe care îl interpreta era şi convingător. Cred că se poate spune acelaşi lucru şi despre scriitor. Nu-i de-ajuns să simt, eu scriitorul, că am atins miezul lucrurilor, pe care încerc să îl redau în scris. S-ar putea să fie o percepţie în bună măsură subiectivă. Trebuie să mă asigur — în permanenţă — că ceea ce scriu îl va face şi pe cititor să vibreze odată cu mine. De aceea, primul meu cititor sunt eu însumi. Este un exerciţiu de dedublare care nu-i tocmai lesnicios. Cu atât mai mult cu cât ideal — dacă nu chiar imperios necesar — este să găseşti calea de mijloc între detalierea copioasă a ideii sau a faptului existenţial proiectate a fi redate in text, care ţie, ca autor, îţi sunt familiare, şi detalierea minimă propusă de tine pentru ca ideea sau faptul existenţial respective să fie doar sugerate. Căci cititorul, sunt convins, receptează favorabil invitaţia să participe activ, prin sensibilitatea şi prin inteligenţa sa, la exerciţiul literar pe care i-l propui.
Oricâte strădanii ar depune însă scriitorul, până la urmă va trebui să existe o compatibilitate între sensibilitatea sa, aşa cum se desprinde dintr-o operă literară, şi cea a cititorului. Subiect, caractere ale personajelor, idei, manieră de tratare, chiar şi ideologie, toate vor găsi — sau nu — la cititori un palier de interes, apreciere, acceptare. Între cititor şi o operă literară se întâmplă uneori să se constate, la fel ca într-un mariaj, o „nepotrivire de caracter”. De aceea este, cred, benefic pentru opera sa ca scriitorul să accepte această idee şi să nu forţeze nota, în dorinţa de a cuceri cât mai mulţi cititori. Cititorul trebuie respectat dar nu linguşit.
Lecturile mele din literatura beletristică au o anumită particularitate: sunt egoiste. Ţinta mea este aceea de a fi un scriitor informat, desigur fără a mă lipsi de plăcerea estetică. Dar de la intenţie până la exerciţiul lecturii distanţa este uneori destul de mare. În lectură, constat că atenţia mea zburdă peste rânduri, acaparată de o metaforă care poate că mi s-ar fi potrivit perfect în cutare pasaj, în cutare frază din propria-mi scriere dar nu mi-a venit în minte la momentul oportun... Captată de naturaleţea unui dialog, pe care mi-aş fi dorit-o... Captată de rezolvarea unei situaţii care îmi aminteşte de o situaţie similară din cutare text de-al meu, la care aş fi putut recurge şi eu dacă aş fi fost mai inspirat... Sau, dimpotrivă, izbită în chip neplăcut de o stângăcie sau alta, de o inadvertenţă întâlnită în textul parcurs. Şi astfel constat că am pierdut firul narativ sau mi-a scăpat miza unui dialog, şi mă văd nevoit să reiau lectura de la un punct. De multe ori lectura unei opere literare — o lectură „interesată”, cum spuneam — mă ajută să ies dintr-un impas în textul la care lucram. Sau îmi oferă cheia pentru un proiect literar aflat în stadiul de crochiu. Şi asta chiar dacă e vorba de un subiect complet diferit de cel al scrierii aflate pe masa mea de lucru. Îmi lipsea doar impulsul. Aşteptam declicul.
Aşa cum s-a observat nu o dată, arta nu este de esenţă democratică. De aceea, dezvoltarea tehnologiei, respectiv apariţia internetului şi accesul actual, practic nelimitat, la publicitate, nu cred că va schimba în profunzime statutul operei literare şi raportul autor–cititor. Nu pot să anticipez în detaliu dinamica fenomenului în perioada următoare, dar cred că va interveni şi în blogosfera literară, mai devreme sau mai târziu, la fel ca şi în lumea literară „clasică”, o separare a valorilor de kitsch-ul postat în deplină libertate, astăzi, de puzderia exhibiţioniştilor de toate felurile. Chiar şi portalurile cu ştaif din ziua de azi cred (sper) că vor sucomba prin însuşi numărul imens de veleitari care le populează, însetaţi de publicitate fără nicio cheltuială şi mai ales fără un minim de responsabilitate. Poate că deja a început să se facă simţită o anume separare între corpul postărilor literare responsabile şi cel cu floricele şi pisicuţe, cu un pospai de ingrediente vag literare şi invariabil agramate.
Mă abţin să mă hazardez în supoziţii privind sociologia fenomenului cititului în societatea contemporană românească, şi cu atât mai puţin în străinătate. Dar am senzaţia că da, există într-adevăr un anumit risc ca scriitorii să ajungă la un moment dat să se citească preponderent între ei. Mă refer la cei români. Cât despre extinderea fenomenului acestui gen de „enclavizare” la breasla scriitorilor de pe mapamond, putem să fim liniştiţi: un asemenea risc nu există.
