Seara, mama mă aşeza în pătuţ, în odaia mea, şi ieşea tiptil lăsând uşa întredeschisă, pe unde pătrundea o geană de lumină. Rămâneam singur cu gândurile mele. Mă întorceam pe-o parte, cu faţa spre grilajul patului şi dacă ai mei mai sporovăiau o vreme cu voce scăzută în odaia cealaltă, curând eu nu-i mai auzeam. Închideam ochii şi un zgomot îndepărtat, surd, cadenţat, începea să se facă auzit în urechea mea lipită de pernă... Peste zi ieşeam în poartă şi stăteam acolo să urmăresc cu privirea trupele germane mărşăluind pe strada noastră în drum către front. Mi le închipuiam, acele trupe, continuând până târziu în noapte să mărşăluiască pe stradă, cu pas grăbit, regiment după regiment, fără a se opri vreo clipă. Tuc–tuc–tuc–tuc–tuc... Şi noaptea următoare la fel... Noapte de noapte trupele treceau mărşăluind pe stradă, cu pas grăbit către front. Şi eu le ascultam cu urechea lipită de pernă.
Câţi ani să fi avut apoi — treizeci şi cinci? patruzeci? Deja aproape că uitasem cum arăta strada mea de la Chişinău, când o revelaţie mi-a umplut sufletul de bucurie: Nu, nu pasul trupelor mărşăluind spre front era ceea ce auzeam seară se seară aşteptând să adorm în pătuţ, cu urechea lipită de pernă, după ce mama ieşea tiptil din odaie. Era bătaia inimii mele, cu ritmul ei grăbit de copil. De aceea sunt fericit: câţi dintre semenii mei au avut norocul să li se întipărească în amintire ritmul inimii lor din primii ani ai vieţii, asociindu-se cu cadenţa unor trupe în marş către front? *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
