duminică, 10 aprilie 2022

Laurian și Laura (33)*

Melancolie. Frontiera de vest (4)

Așteptară la bariera de la calea ferată paralelă cu șoseaua principală, până ce un tren trecu încetinind, în scârțâit de saboți și clămpănit de tampoane. Se pregătea să intre în gară, ultima înainte de frontiera de vest. Teo știa fără doar și poate mai bine: pe drumul comunal aveau șanse bune să treacă neobservați după ce aveau să-și abandoneze mașina pe undeva printr-un cotlon ferit de ochii lumii. Locomotiva trecu lăsând în urmă un nor fără contur, cenușiu și subțire, ca o pâclă difuză. Trecură vagoanele-platformă care transportau tunuri acoperite cu prelată, camioane militare kaki, dube...
   Ambulanța cu care veniseră o abandonară pe marginea drumului, în dreptul unei sălcii. Flavius bătu ușurel cu palma în caroserie, de două ori, așa cum bați un cal, cu drag, pe grumaz, când îți iei rămas-bun de la el după ce te-a adus cu bine la destinație. Mâine dimineață probabil că patrula de grăniceri avea să descopere duba, dar ei aveau să fie atunci departe, dincolo...
   Un vânticel de seară sâsâi în urechea lui Laurian, în timp ce pădurea începea să se umple de umbre, iar foșnetele se domoleau. Nici razele asfințitului nu mai ajungeau până aici, jos. Se auzi strigat din grupul lui: „Hai, Laurian!”. Rămășițele asfințitului nu mai atingeau copacii, se ridicaseră și se topeau undeva în înaltul cerului. Putea oricând să le răspundă alor săi dacă chiar erau îngrijorați: „Luați-o înainte, vă ajung din urmă.” Îi făcu semn cu mâna băiatului ivit dintre copaci și încetini pasul. Ba chiar se opri, mânat de curiozitate. Băiatul nu părea să aibă vreo grijă că se pierduse de-ai lui. Prin pădure umbla ca la el acasă. Era la vârsta când băieții seamănă unul cu altul. Și totuși el nu semăna cu nimeni. Își zise: cu toții suntem unici, orice s-ar zice. În definitiv, localnicii trebuie că ieșeau și ei în pădure, ca tot omul, probabil mai ales la cules de ciuperci. Negreșit le erau cunoscute locurile, chiar și aici, la doi pași de frontieră. Îi făcu la rândul lui semn cu mâna, dar băiatul nu-i răspunse. „Pleci?” îl întrebă pe Laurian ațintindu-l cu privirea. „Sigur nu-i nicio vedenie?” îi veni lui Laurian să-i răspundă. „De tot?” insistă puștiul, întristat. L-ar fi dezamăgit încuviințând. Așa că, în loc de răspuns, îi veni să fredoneze, glumind: „Cine ți-e drag te așteaptă.” Doar-doar, din tonul lui glumeț, o pricepe că minte. Puștiul zise, cumva dezvinovățindu-se: „N-am voie să vorbesc cu tine.” Laurian continuă să glumească cu el: „Pe tine cine te așteaptă?” „Mama”, răspunse puștiul privindu-l drept în ochi, foarte serios. „Dar pe tine?” îi întoarse el întrebarea. Laurian se gândi, se tot gândi, și fu nevoit să recunoască: „Pe mine nu mă așteaptă nimeni.” Dar nu voi să-l dezamăgească prea tare pe băiat. Căută o portiță de scăpare, se concentră și se corectă, ridicând din umeri: „Adică nu știu. Poate că mă așteaptă cineva, totuși. Cine știe.” „Poate?” Ochii băiatului, fără a vădi propriu-zis îngrijorare, înotară în lacrimi. Nicio lacrimă nu i se prelinse însă pe obraz.
   — Hai, Laurian! Se auzi strigat.
   Le răspunse așa cum se gândise:
   — Luați-o înainte, vă ajung din urmă.
   „E periculos pe-aicea”, spuse băiatul. „Știu”, îi răspunse Laurian, „dar în oraș e și mai periculos.” Undeva se auzi lătrând un câine, dar era departe. Ai fi zis: dincolo de pădure. Dar nu știa cât se întinde pădurea. Până la graniță? Dincolo de graniță? Câțiva pași merse cu spatele. N-avea încotro, îi făcu semn de despărțire. Chiar nu mai vedeai în jur. Începuse să se gândească cu îngrijorare că poate totuși băiatul se rătăcise, când Laura, rămasă în urma grupului, anume pentru el, îl luă de mână și îl privi drăgăstos și întrebător. La atingerea mâinii ei, o melodie îi sună blând în minte. Blândețea venea din trecut. „Perechi, perechi îndrăgostiții stau la masă, și nu văd nimic în jurul lor.” Chiar așa ar și fi fost, dacă nu s-ar fi întâmplat ca masa lor romantică la restaurant, demult, să coincidă cu sfârșitul războiului și întoarcerea trupelor. Dar cine știe cum rămân, în ce se transformă amintirile, peste ani...
   A fredona însemna a fi singur. Dar Laurian nu era singur.
   — Ți-am spus vreodată?... Nu... Cred că n-am apucat să-ți spun.
   Mergând în fața lor, Teo aprinsese lanterna și lumina drumul.
   — Ce n-ai apucat să-mi spui, Laurian?
   — Că vocea ta are un timbru...
   — Cum?
   — Ca de aramă.
   — O! vocea mea... Am și uitat de când nu mi-am mai auzit-o... De aramă, așa ți se pare? Aramă coclită? se răsfăță ea.
   — O s-ajungă ea și coclită, cândva. Poate. Și tot bine o să sune, parcă văd.
   Lumina lanternei lui Teo se opri pe un panou de la marginea drumului:

ZONĂ DE FRONTIERĂ
ACCESUL STRICT INTERZIS!

Stătură cu toții și priviră, în tăcere. Într-un fel, aici era punctul de despărțire. Odată ajuns în Zona de frontieră, nu mai exista cale de întoarcere. Laurian se gândi cum ar fi să se întoarcă și să trăiască din nou tot ce trăise. N-ar fi fost tocmai de dorit. Teo era și el un combatant cu experiență. Sau devenea pe zi ce trecea. Era atent la toate semnele din jur, la cele lăsate de alții, cu sau fără voie. Laurian și toți ai lui îl văzură plimbând spotul lanternei pe locul din jurul panoului. Ieșeau la iveală urme ale trecerii altora. Sacoșe ferfenițite, rămase multă vreme în ploaie, geamantane sparte, prin crăpăturile cărora se înălțau, după cine știe cât timp, săptămâni sau poate luni, fire lungi de iarbă, o umbrelă din care nu mai rămăseseră decât petice de pânză fără culoare agățate de spițe ruginite. Vatra părăsită a unui foc de tabără, pietre și cenușă, se ivi doi pași mai încolo. Din care de asemenea crescuseră fire de iarbă. Ți-era și teamă să lași ochiul să cerceteze mai departe: cine știe ce mai descopereai.
   — Alții, înaintea noastră... făcu Flavius o remarcă nu tocmai veselă. S-or fi lăsat păgubași?
   Aruncă și Teo în jur o privire de cercetaș.
   — N-au apucat să-și ia rămas-bun, conchise el.
   La cine se referea? Amelia făcu ochii mari către el. Și Laura îl privi, la fel, și Laurian, asemenea. Toți se uitau la Teo și unul la altul. Se instala pe încetul îndoiala. Un fulger îndepărtat lumină timp de două secunde pădurea, neurmat de tunet, undeva în fața lor, spre frontiera de vest. Laurian se și gândi la ploaie. Dar, confuzie: nu fusese fulger ceea ce văzuse adineauri, ci reflectorul de la turnul de pază al pichetului de grăniceri, care mătură acum drumul și pădurea pentru a doua oară, în căutare de fugari.
   Lucrurile se potrivesc uneori. Se pomeniră la intrarea într-un cimitir, iar drept în față, la capătul unei alei, îi întâmpina capela, mică dar impozantă, pe o platformă de marmură cu câteva trepte, precum un monument funerar. Pe platformă, jos, nu se afla nimeni. În jur, la fel, nimeni. Pe geamlâcul ușii licărea slab o luminiță, ca și cum cineva ar fi stat acolo înăuntru să se reculeagă, smerit, în fața cuiva trecut la cele veșnice, întins pe năsălie. Totul îi reamintea lui Laurian de vremuri îndepărtate, la marginea copilăriei și a memoriei, când o însoțise pe maică-sa la o ceremonie de înmormântare, tăcută. Capela, da, la fel ca și cea de acum, o recunoscu, le stătuse drept în față și atunci, iar undeva într-o margine a cimitirului, înconjurat de cei apropiați, se afla unchiul său Costa, fratele mamei, întins în sicriu, după ce, cu vreo două zile înainte, hotărâse, oricât de nedemn ar fi fost, să nu-și mai suporte viața până la capăt. Parcă ceva se mișcă în fața ușii capelei, se agită, mișună neînsemnat pentru moment. Ceva mic care dădea să latre, distrăgându-le atenția: o vulpiță roșie.
   Dar lucrurile nu se opreau aici. În fața capelei, pe luciul marmurei, se ivise o siluetă milităroasă, vag cunoscută: colonelul Pankrat. Singur pentru moment. Dar nu mai era singur în secunda următoare, când în dreapta și-n stânga sa își luară pozițiile doi soldați cu arme automate. Un reflector se aprinse pe capelă.
   — Încotro, bandiților? vorbi colonelul, tare și sigur pe el, ca un comandant adevărat ce era. Ne-ați stricat seara, ticăloșilor! Nu puteați s-așteptați și voi până mâine-dimineață? Și adăugă sarcastic: — Băieții mei pică de somn!
   Cei doi militari însă îl contraziceau categoric prin atitudinea lor de vigilență maximă, belicoasă. Era în subordonarea lor ceva devotat castei și țării, care excludea orice îndoială din partea lor și din partea comandantului: era bine ceea ce făceau. N-aveau nevoie de nicio confirmare, n-aveau nevoie de nimic. Și uite că vulpița nu dispăruse. Era tot acolo, pe treapta de sus, într-o margine. Părea să se fi familiarizat cu oamenii. Strigăte furioase se auzeau dinspre pichetul de grăniceri, dinspre pădure, apropiindu-se: patrula.
   — Aruncă lanterna! îi strigă colonelul lei Teo. Și mâinile sus, voi toți ăia de-acolo!
   Laurian se aștepta să-l întrebe, acum, pentru ultima oară de angajamentul său militar; dar pesemne angajamentul nu mai interesa pe nimeni. Strigau vocile războinice din adâncul pădurii, tot mai aproape, cele ale grănicerilor care veneau într-un suflet. Vulpița roșie mârâia — ce-o apucase! — și buza de sus i se zbârcise tremurând deasupra colților, precum la câinii întărâtați. Al naibii de puternică era lumina reflectorului grănicerilor. Trăsni ceva aproape, asurzitor, chiar aici lângă ei. De două ori. Ca prin minune, cele două siluete de-a stânga și de-a dreapta colonelului se moleșiră, genunchii li se muiară, se întinseră inerte pe jos, lăbărțându-și brațele pe luciul marmurei. Dumnezeule, trăsese Teo!... Ai fost prea sigur, ai fost prea sigur de tine, colonele Pankrat!... Nu mai apucă să-și scoată pistolul din toc, și cât fusese el de amenințător și de agitat cu două clipe înainte, brusc se liniști după ce pistolul lui Teo bubui încă o dată și pentru el.
   Erau toți trei întinși pe platforma din jurul capelei, inofensivi. Acum, că ușa rămăsese deschisă, se putea vedea candela dinăuntru pâlpâind pe o măsuță de la perete, în fața unei oglinzi. Oglindă? Pentru cine? Ceva foarte serios se putea întrevedea îndărătul luminii duble, răsfrânte în oglindă: pentru liniștea sufletelor înălțate la cer. Niciun răcnet nu mai venea dinspre pădure. Amuțiseră.
   Flavius zăbovi o secundă sau două cu urechea-n vânt.
   — S-au potolit, pițifelnicii! rânji el. Au făcut în pantaloni de frică!
   Nu mai era nicio clipă de pierdut.
   — Haideți! le strigă Teo.
   O luară alergând pe lângă capelă, spre cruci, se prelinseră pe o alee. Teo, în spate, le acoperea, cum s-ar zice, retragerea.
   Disperați erau cu toții. Ce lăsau în urmă?
   „Ce lăsăm în urmă, frate?”
   Niciodată n-ar fi crezut Flavius că avea să-l audă pe frate-său, Laurian, strigând cu vocea atât de schimbată.
   „Patria?” întrebă Flavius, prins și el în vâltoarea clipei. „Mă piș pe ea de Patrie!”
   „Patria e-acolo unde-i libertatea!” dădu Amelia răspuns, cum se pricepea și ea, unei întrebări grele.
   Toți erau într-o frenezie.
   „Nu huli, frățioare!” zise Laura.
   Tocmai ea vorbea, ea care ce făcuse cu Ideologia? Ce ți-e și cu vremurile astea tulburi! Cine avea dreptul să spună, și ce să spună? Se deschidea în fața lor o văiugă dincolo de care se zărea în întunericul sfâșiat sârma ghimpată. Eroi erau ei, sau ce? Cine era erou, și cine nu era?
   „Lăsăm gândurile în urmă!” gâfâi Amelia alergând. „Vedem ce mai rămâne pentru altă dată!”
   „Punem norocul înainte!” spuse Flavius, optimist, cu răsuflarea tăiată. „Într-o zi, odată și-odată!”
   Se și deslușea spărtura în gardul de sârmă ghimpată. O făcuse, cine, spărtura aia? Oamenii? Sălbăticiunile?
   — Hei! Răsună din urmă o voce răstită. Stați așa!
   Grănicerii.
   Să stea? Cum adică să stea?
   — Luați-o înainte! răcni Teo și, masiv, se întoarse cu pieptul spre soldați.
   Dar de grupul soldaților se desprinse o siluetă înaltă, în sutană: călugărul. Totul era în negru. Inclusiv fanatismul. Care străbătea noaptea, cu luciri reci, metalice.
   — N-ați luat Biblia! le strigă sutana rânjind. Întinse spre ei mâna cu ceva negru, cu iz de crimă, din care țâșni o flacără albă. Rea. Bubuitura desăvârși flama.
   Vulpița roșie gâfâi spre ei, goni cu salturi închircite. Aducea cu ea răsuflarea întețită, crescând din ce în ce cu fiecare pas lipăit prin mocirlă. Era deja mare cât un tigru — sau cât un dragon roșu — și mârâitui-i meschin era deja un horcăit sălbatic când îi sări lui Teo la gât, dintr-o parte, acolo unde sar animalele de pradă, la vena jugulară, pe urma glonțului.
   Iar ei, ceilalți, tocmai fugeau aplecați, cu disperare, strecurându-se prin borta sălbăticiunilor pe care instinctul le călăuzește fără greș la apă curgătoare, unde se adapă.

* Revizuit pe 8 iun. 2022