Trecând de casa cu etaj şubrezită de explozia unei bombe, c-un semn de salut Relu dădu colţul luând-o pe strada Radovici. Daniel rămase doar cu Horia Victor să-şi continue drumul destul de lung de la şcoală până acasă. Iarna nu prea vedeai mişcare dincolo de perdelele de la uşa magazinului de miere şi lumânări de la parterul casei din colţ. Totuşi uşa se deschise şi un bărbat neras, întrerupând pentru o clipă sporovăiala cu cineva dinăuntru, scuipă vârtos drept în zăpada călcată în picioare din mijlocul trotuarului. Că doar nu era s-aştepte până ce-i dispar din cale doi mucoşi de doişpe ani, abia intraţi la gimnaziu.
Cei doi purtau, ambii, matricolă pe braţul stâng. Aşa era regula. Scris galben pe fond bleumarin.
Doamna directoare Bruda ieşi din curtea Şcolii de Fete, pe poarta dinspre Primărie, unde era anexa cu atelierul de croitorie. Şi, înaltă, masivă, băţoasă, cu gâtul înconjurat de jur împrejur de o blană de vulpe, trecu la doi paşi de Daniel fără să-şi coboare măcar privirea către el. Ştiind prea bine cine este, Horia Victor i-ar fi expediat totuşi un bulgăre de zăpadă drept în spate şi chiar se aplecă iute după zăpadă la piciorul unui castan.
— Hei, tu nu eşti zdravăn! îi şopti şuierat Daniel. Pe Horia Victor îl scutură un râs la fel de şuierat, pe care nu şi-l putu reţine. Ceva nu era tocmai în regulă cu băiatul ăsta.
Într-una din primele zile ale anului şcolar, Daniel abia reuşise să-l scoată pe noul său coleg din cercul celor care îl înghesuiseră într-un colţ şi îl batjocoreau fără pic de milă ţopăind în jurul lui, strâmbându-se şi dând din mâini... Repetentul după uşă bate toba la păpuşă!... Horia Victor repeta clasa întâi de gimnaziu... Câteva zile mai târziu însă, gata, supărarea îi trecuse şi Horia Victor era prieten la toartă cu toată coada clasei...
Din locul pe unde trecuse directoarea Bruda până la celălalt capăt al gardului, colţ cu strada Judecătoriei, mai făceai pe puţin o sută de metri. În curtea şcolii, la stradă, nu era niciun teren de joc. Peri şi gutui tineri, cu trunchiul încă destul de subţire, brăzdau cu negru o întindere de zăpadă albă strălucind în soare. Horia Victor găsi şi pe bucata aceea de drum în ce să mai arunce cu sârg câte un bulgăre de zăpadă: dacă nu după vrăbii, măcar în trunchiuri de castan, la ţintă. Dar abia în locul unde începea strada Judecătoriei găsi ţinta adevărată. O necunoscută. Era o femeie încă tânără, zveltă, bine îmbrăcată, care tocmai dăduse colţul şi abia apucase să facă vreo câţiva paşi pe strada Judecătoriei. Daniel văzu bulgărele nimerind-o drept în mijlocul spinării şi pulverizându-se într-o mică explozie albă de zăpadă împroşcată. Fiindcă ştia ce avea să urmeze, ca să se facă nevăzut, Horia Victor ţâşni chiar prin spatele femeii, inspirat ca-ntotdeauna, fentând ghinionul, luând-o pe strada Judecătoriei, pe unde nu era nicidecum drumul lui către casă, în timp ce necunoscuta se întorcea rapid către Daniel. Şi nu numai că se întorcea dar uite că venea de-a dreptul spre el. De ce? Daniel observă pe faţa ei un zâmbet de neînţeles, ca şi cum s-ar fi pregătit să facă o şotie, şi ar fi gustat dinainte satisfacţia pe care urma să i-o provoace şotia, dar toate acelea, şotia şi satisfacţia şi însăşi prezenţa ei, erau ale unei femei mature, aproape tot atât de matură ca doamna Bruda sau ca oricare altă profesoară de la gimnaziu. De ce venea tocmai spre el? Niciodată femeile ca ea, mature şi înalte şi pe faţă c-un zâmbet nesincer, nu veneau spre tine, apropiindu-se atât de mult, cu intenţii bune. Necunoscuta ajunse atât de aproape de Daniel că pur şi simplu nu mai exista cale de întoarcere; şi nici cale de răzgândire. Daniel văzu cu coada ochiului mâna ei întinzându-se implacabil spre el şi aproape instantaneu provocându-i o arsură la capătul maxilarului, ceva mai jos de ureche; sau poate era chiar urechea! O ciupitură? Sau poate şfichiuitul unei palme, una venită de la o femeie necunoscută? Daniel fusese tras de ureche, de fapt asta era. Urechea îl ardea, şi umilinţa pe care o simţi era incomensurabilă. Dumnezeule, de-ar fi bănuit ce avea să se întâmple! Ei bine, dacă ar fi bănuit, nu s-ar fi întors în ruptul capului acasă de-a dreptul pe strada I.C. Brătianu, ca de obicei. Ar fi făcut un ocol, oricât de lung, ar fi ocolit pe bulevardul Carol, sau dincolo de el; ar fi ocolit tot oraşul! Ar fi meritat orice efort. Dacă ar fi bănuit la ce umilinţă avea să fie supus, nu s-ar fi dus la şcoală în ziua aceea! Iar dacă totuşi s-a dus, ar fi trebuit să nu se mai întoarcă acasă în veci!
Necunoscuta se îndepărtase deja, reluându-şi calea, pe strada Judecătoriei, fără să mai privească în urmă. Deşi chiar şi spatele ei proiecta stăruitor acel zâmbet viclean cu care Daniel o văzuse apropiindu-se de el cu doar câteva clipe mai înainte. În apropiere, un bătrân îmbrăcat într-o pufoaică gri, murdară şi zdrenţăroasă, cu căciulă pe cap, se oprise în mijlocul intersecţiei şi i adresa răstit lui Daniel; răstit şi plin de reproş, dar şi de compătimire, compătimirea unui vagabond:
— Acuma du-te şi ia-l şi tu de ureche pe adevăratul vinovat!
Dar nu mai era nimeni în jur s-audă. Horia Victor chicotea din nou, neruşinat, din depărtare, uitându-se zeflemitor îndărăt în timp ce fugea, dar acum era deja departe, alergase roată, întorcându-se pe strada I.C. Brătianu după ce primejdia trecuse, şi aproape că ajunsese la următoarea intersecţie, dintre I.C. Brătianu şi strada Haşdeu, unde începea rafinăria „Steaua Română”. S-ar fi hlizit toţi ăia cu care Horia Victor era înhăitat, dacă ar fi fost pe-acolo şi ar fi văzut ce se întâmplase. Şi-ar fi dat coate şi s-ar fi distrat ca nişte laşi ce erau, Bărbuceanu şi Romoşan şi Gomoiu şi toţi. S-ar fi bucurat cu toţii, ca de fiecare dată, cu toată ticăloşia de care erau în stare, acum după ce pentru ei nu mai conta că Horia Victor rămăsese repetent.
Daniel traversă strada Judecătoriei trecând la mică distanţă de bătrânul în pufoaică. Acesta continua să bombăne boscorodindu-l pe adevăratul vinovat, fără să se adreseze cuiva anume. Îi boscorodea pe toţi. Dar nu era cu nimic mai breaz decât Horia Victor, şi decât femeia necunoscută, şi decât toţi ceilalţi, care ar fi trebuit să fie de faţă dar nu fuseseră.
Arsura din ureche n-avea să mai treacă niciodată!
Repetentul după uşă
Bate toba la păpuşă...
Adevăratul vinovat?... Horia Victor fugea înaintea lui, îndepărtându-se şi, aruncând priviri înapoi, rânjea neascunzându-şi satisfacţia. Era de felul său agil, la fel de agil ca o sălbăticiune, şi nu putea fi prins. Şi trebuia să ai şi multă energie ca să-l ajungi din urmă. Daniel nu mai avea energie.
Satisfacţie şi un soi de jenă inexplicabilă, asta putuse desluşi Daniel în zâmbetul necunoscutei în timp ce se apropia de el fără a se grăbi, sigură fiind că nu-i va rata urechea; cu o privire derutantă, vicleană, îşi paralizase victima precum şarpele; mizase ca o laşă pe cavalerismul băiatului pe care ea nu-l cunoştea şi despre care era sigură că spiritul său cavaleresc avea să-l împiedice să fugă; faptul că el nu avea intenţia să fugă nu-i trezea nicio bănuială, în timp ce păşea spre el, cum că altul era făptaşul; şi, în loc să-i preţuiască onestitatea şi bărbăţia, îl umilea.
Se apropia de el, ajungea foarte aproape, până într-atât încât lumina soarelui şi lumina zăpezii din jur nu mai ajungeau la el decât într-o măsură infimă. De fapt, se întuneca totul în jur. Femeia era atât de aproape şi mâna ei dibuia un loc de pe corpul lui Daniel, un loc asupra căruia ea n-avea niciun drept, un loc undeva la capătul maxilarului, unde se afla urechea şi, împreună cu ea, izvorul umilirii fără seamăn pe care ea i-o provoca.
...Urechea îi ardea şi Daniel stătea lungit pe divan, tăcând, cu sufletul întunecat de ciudă şi de ură neputincioasă. Pe maică-sa tăcerea lui nu părea s-o mire. Pe acelaşi divan, cu spatele la el, şedea pe o margine tatăl său, abia întors acasă de la serviciu. Era la masă, şezând pe divan, şi nici pe el nu părea să-l mire tăcerea fiului său. Daniel nu vedea din partea lor nici urmă de interes.
Pe taică-său mama nu-l aşteptase cu masa, mâncase înainte, iar acum n-avea altă treabă decât să se ocupe de el. Îi punea în farfurie, apoi se aşeza în capul mesei, pe un taburet, îşi lăsa mâinile în poală şi n-avea alt ţel decât să sporovăiască.
Daniel ar fi vrut să nu-i asculte cum stau la taclale, dar n-avea de ales.
— Acuma lucrurile s-au lămurit, o auzea pe maică-sa spunând. Continua o discuţie începută mai înainte.
Cu capul pe perna acoperită de cuvertura patului, Daniel îi vedea chipul şi observa cu mirare un zâmbet nesigur pe faţa ei.
— Nu crezi că s-au lămurit lucrurile? insista ea. Acum că au venit comuniştii, nu mai putem avea rege.
Daniel întrebă:
— De ce nu mai putem avea?
Dar mama vorbea cu tatăl său şi numai cu el. Daniel îşi atinse cu vârfurile degetelor lobul urechii, care era fierbinte. Existenţa lui nu conta în casă. Mama continua să-l descoasă pe taică-său:
— Şi atunci ce crezi, or să-l lase să plece din ţară, sau or să-l omoare, ca pe ţarul Rusiei?
Dar tata pesemne c-avea îndoielile lui, pe care, ca întotdeauna, le păstra pentru sine. De obicei nu-şi prea ridica nasul din farfurie, doar că uneori clătina uşor din bărbie a nehotărâre, evitând răspunsul.
Să-l omoare pe rege?... Faţă de nenorocirea lui Daniel, asta n-ar fi fost o nenorocire aşa de mare. E drept, regele era tânăr, Daniel îşi amintea de poza lui din manualele din şcoala primară, dar dusese totuşi până atunci o viaţă de rege. Aşa că mai mult ce-ar fi putut să-şi dorească?
Sirena de la „Steaua Română” suna de ora unsprezece. Ora unsprezece din noapte. Daniel stătea lungit, cu ochii deschişi în întuneric, către tavan. Nu era chip să adoarmă.
Repetentul după uşă
Bate toba la păpuşă...
Femeia străină, ea singură, se apropia mereu, cu pas încet; nu era decât ea pe toată lungimea străzii I.C. Brătianu şi a străzii Judecătoriei şi în intersecţia pustie dintre I.C. Brătianu şi strada Haşdeu, şi pe întinderea tuturor străzilor din jur. Numai ea conta. Avea un zâmbet prefăcut dar şi, cumva, ademenitor, ca într-un coşmar în care zâna cea rea era confundată cu zâna cea bună, şi în capul lui Daniel se făcu deodată lumină. Zâmbetul necunoscutei era ademenitor cu un scop precis, acela de a-l induce în eroare cu privire la intenţia ei şi de a nu-l pune pe fugă. Băiatul de care se apropia trebuia să nu-i ghicească adevărata intenţie, aceea de a-l umili, ci să creadă că doreşte doar să-i pună mâna pe umăr sau să-l mângâie pe obraz, cel mult dojenindu-l cu blândeţe.
Daniel continua să stătea lungit în pat, cu ochii larg deschişi şi cu privirea aţintită în tavan. Ce ispită, ce gând ruşinos: să plângă! În gură dinţii i se încleştau de la sine. Nu, trebuia să facă ceva! Nu putea s-o lase nepedepsită! În odaie nu era beznă. Chiar deloc. De afară, din noaptea geroasă, intra pe fereastră luna plină.
Repetentul după uşă
Bate toba la păpuşă...
Femeia străină întindea mâna cu o încetineală mieroasă şi c-un zâmbet superior. Îi provoca o arsură în partea de jos a lobului urechii drepte. Nu te apăra nimeni, nimeni! Doamna Bruda trecea fără să-i dea vreo atenţie. Era directoare, dar fără nicio obligaţie. Bătrânul în pufoaică bombănea ceva în barbă. Cică adevăratul vinovat!... Dar nu striga după ea! Nu striga HEI, MUIERE! ÎL VEZI P-ĂLA CARE FUGE? P-ĂLA TREBUIA SĂ-L IEI DE URECHE! HEI, MUIERE ÎMPUŢITĂ! JEGOASĂ! CU TINE VORBESC! MIŞCĂ-ŢI FUNDUL DUPĂ REPETENTUL ĂLA CARE A TULIT-O, N-AUZI? PUTOARE!...
Ce mare lucru să scoţi din sertar un cuţit de bucătărie?... Lucire metalică în lumina lunii pline, ca-n filmele poliţiste...
Dacă ziua de azi trebuia să nu vină, nimic nu mai era imposibil!
Şi bătrânul mototol în pufoaică îi tot dădea zor răcnind răguşit: Ştiu încotro ai luat-o! Nu scapi! Te-ai tot dus în sus pe strada Judecătoriei, până unde? Păi n-aveai prea mult de mers. Ai dat de bulevardul Carol! Nicio casă de prin părţile alea nu-i de nasul tău, muiere scârbavnică! Aşa că de-acolo trebuie c-ai traversat şi ai luat-o pe strada Lascăr Catargiu. Şi-apoi pe strada Griviţei! Fiindcă abia acolo dai de case amărâte, unde stau ăia de teapa ta!
Acolo, tupilat pe după trunchiul cu coajă netedă al unui platan, cu tot gerul nopţii puteai să pândeşti până la lumina zorilor. Şi toată noaptea următoare! Şi toate nopţile ce aveau să vină! Oricât era nevoie! Fiindcă mai importantă decât orice era liniştea sufletului! În cele din urmă trebuia să iasă la iveală. O pufoaică trenţăroasă de bătrân vagabond era numai bună să-ţi ţină de cald în timpul pândei şi să te ascundă. Câteva ore? Oricâte! N-avea importanţă! Până ce-avea să iasă la iveală! Odată şi-odată tot trebuia să se-ntâmple! Fiindcă cine trecea o dată printr-o intersecţie din oraş nu se putea să nu mai treacă şi a doua oară! Doar chestiune de timp. Atât.
Şi-atunci, ivindu-se în sfârşit, merita s-o întâmpini cu acelaşi zâmbet mieros ca să nu-ţi ghicească adevărata intenţie, să nu-ţi zărească mâna ascunsă sub pufoaica cenuşie strângând în pumn cuţitul ucigaş. Căţea ticăloasă şi perfidă! Capeţi ce meriţi! Uite!... Cu furie oarbă cuţitul de bucătărie străpungea! Putoarea dracului! Putoare! Putoare! Putoare!...
Daniel privea drept în sus cu ochii larg deschişi. După atâta timp şi după atâta durere în suflet tavanul ar fi trebuit să înceapă să se albăstrească încet-încet de la lumina firavă a zorilor. Dar uite că rămânea negru ca smoala. Luna apusese. Dinţii i se descleştaseră de mult.
Repetentul după...
Femeia necunoscută, cu silueta ei elegantă, înaltă, zveltă, se îndepărta pe strada... Ia te uită! Nu mai era strada Judecătoriei, acum se numea strada Republicii... Mergea, mergea. Până la intersecţia cu bulevardul... Carol? Nu, nu mai era Carol! Acum se numea 23 August. Radovici nu mai era Radovici. Ci Olga Bancic. Lascăr Catargiu era acum I.C. Frimu. Şi nici strada lui nu mai era strada I.C. Brătianu, ci devenise Filimon Sârbu. *** *Din volumul de povestiri Manechine.
Firma „Steaua Română” fusese înlocuită cu „Sovrompetrol”. Regele scăpase cu viaţă şi plecase în străinătate. Maică-sa avea toate motivele să nu mai fie îngrijorată.
Şi Daniel, la fel.
Publicat, într-o formă nerevizuită, și în Luceafărul, nr. 27, 2000.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu