Cărăuşii au venit acasă la ei şi au adus un colet mare: o ladă de scândură, pe care erau lipite câteva etichete. Luca n-a fost interesat de etichete. Patru, dacă nu chiar cinci cărăuşi, s-au opintit să care coletul. Mami a făcut ochii mari. — Încă un colet? s-a mirat ea. Tati a zâmbit enigmatic şi i-a îndrumat pe cărăuşi să ducă coletul în camera cea mare. Mami s-a ţinut după ei, curioasă, în timp ce lui Luca îi pierise glasul de uimire fiindcă avea o presimţire, că ceva minunat urma să se întâmple. *** *Din volumul de povestiri Umbrelarul. 10 povestiri cu Luca, ultima. Am schimbat titlul volumului din Umbrelarul în Carusel.
— Jos cu scândurile! le-a poruncit Tati cărăuşilor după ce coletul a poposit acolo unde îi era destinat să ajungă, adică în camera cea mare. Dar ei ştiau şi singuri ce au de făcut. Răngi au fost înfipte voiniceşte şi cu îndemânare pe după marginile panourilor şi casa s-a umplut de scrâşnete şi de bocănituri în lemn. N-a durat decât câteva minute. Panourile de scândură au căzut cât ai bate din palme şi coletul s-a deschis ca o floare care înfloreşte pe neaşteptate în soarele dimineţii. Sub scânduri folii de plastic lipite cu bandă adezivă înveleau misterioase un obiect înalt şi lăbărţat. Cărăuşii au smuls benzile, au dat la o parte plasticul şi a ieşit la iveală, ce?
Ochii lui Luca s-au aprins.
— Un trenuleţ! a strigat el.
— Cu munte cu tot! a completat Tati dând glas mândriei îndreptăţite a mărturisirilor ce abia urmau să vină.
— Dumnezeule, a zis Mami.
— Nu te speria, a zis Tati, scândurile or să dispară imediat. Şi a făcut un semn către cărăuşi, un semn mut dar nu mai puţin energic. Suspect de şmecheresc şi de conspirativ, ar fi zis Mami, care îşi muta privirea bănuitoare de la Tati la şeful cărăuşilor şi înapoi la Tati.
Scândurile au dispărut, scoase de un cărăuş, muntele a fost ridicat cu opinteli şi aşezat pe locul dinainte pregătit, adică pe masa din mijlocul camerei.
— O! a zis Luca şi s-a apropiat cu mâna întinsă să pipăie.
Cărăuşul-şef, cu ochii la Tati, a arătat spre o cutie de carton şi a spus:
— Ăă... trenuleţul e aici, vreţi să vi-l punem pe şine, dom’ căpitan?
— Mulţumesc, băieţi, a zis Tati. Îl punem noi. Mulţumesc. Mulţumesc mult, ne vedem pe vas, peste o lună!
Cărăuşii au dispărut.
— Cum adică, pe vapor? a întrebat Mami contrariată. Coletul n-a venit prin poştă?
— Îţi explic eu, a răspuns Tati cu glas pătruns de noi mărturisiri viitoare. Şi i-a făcut cu ochiul. — Hai mai bine să punem trenuleţul pe şine. Aici, a arătat Tati.
Era un loc numai bun de aşezat trenuleţul pe şine, aproape de marginea panoului, între un pasaj rutier peste calea ferată şi intrarea într-un tunel. Versantul muntelui, de mochetă verde, întretăiat de stânci cenuşii de carton, se ridica prăpăstios deasupra tunelului. La distanţă de doar câţiva centimetri Luca văzu un canton de cale ferată, cu acoperiş de carton roşu, şi o barieră de creion colorat, vopsită în dungi albe şi roşii. La capătul creionului-barieră, o ascuţitoare galbenă stătea drept contragreutate. Privirea încântată a lui Luca însoţi linia ferată care se îndepărta pe la piciorul muntelui, străjuită de o pădurice de brazi de hârtie gofrată, verde, şi dispărea în gura unui alt tunel. Oi albe ca nişte ciucuri înfoiate de lână puteau fi văzute păscând pe o coastă ceva mai îndepărtată.
— Până şi un câine ciobănesc! râse Mami amuzată. La toate s-au gândit!
— E din plastilină, explică Tati.
— Zău?... Mami îşi întoarse bănuitoare capul spre el: — Da’ tu de unde ştii? Te-ai documentat?
— Mda, răspunse Tati prelungind misterul. Şi schimbând tonul adăugă: — Am să-ţi explic.
— Explică-ne chiar acum! îl somă Mami.
Tati se scărpină în bărbie şi, cu o strâmbătură nehotărâtă, ridică ochii în tavan.
— Ideea mi-a venit când ne aflam în Tripoli şi au dat ordin să ne aresteze...
— Să vă aresteze? strigă Mami speriată.
— Ei, nu te gândi prea departe, o linişti Tati. Nu-i vorba de oameni. E vorba de nave. Şi nu-i decât un fel de a spune. Blochează nava în port până se lămuresc lucrurile între armator şi... mă rog, autorităţi, ca să zic aşa. Cert e că, una peste alta, am stat o lună-ntreagă la Tripoli. Ce era să fac cu atâta timp liber? Spune. Ce puteam să fac? Toată lumea şi-a căutat câte ceva de făcut. Ei bine, eu m-am apucat să construiesc.
— Să nu-mi spui că tu ai făcut toate astea!
— Ba chiar eu, cu mâna mea! îşi umflă Tati pieptul. Dar făcu imediat după aceea un gest de modestie şi o lăsă mai moale: — Mă rog, c-un pic de ajutor din partea secundului. Şi... au mai pus mâna să mă ajute încă vreo câţiva. Ştii cum e, solidaritate! Mami îl privea cu admiraţie, în timp ce Tati continua să explice: — Mi-am dat seama că ar ieşi o chestie mult prea grea, aşa că am încercat să folosesc materiale cât mai uşoare. De pildă, peste schelet, în loc să vin direct cu ipsosul, am umplut unele porţiuni cu paie, ai să vezi.
— Cum adică, am să văd? tresări Mami contrariată.
Tati ridică din umeri şi se întoarse spre Luca:
— Pornim trenuleţul?
— Daaa! strigă Luca cu tot entuziasmul.
Tati întinse o mână şi apăsă un buton roşu, până atunci neobservat, jos pe platformă, chiar lângă canton. Ferestruicile locomotivei se luminară şi un firicel de fum se porni să iasă pe coşul acesteia.
Luca se întoarse fericit spre Mami, care aştepta urmarea, încordată şi ea.
— U-uuu! fluieră micuţa locomotivă. Şi roţile ei se puseră în mişcare, în timp ce bariera de creion colorat coborî de-a curmezişul drumului.
— Ia te uită! exclamă Mami.
Trenuleţul dispăru în tunel. Rămasă în urma lui, trena diafană a fumului se prelinse peste versant în sus, pe măsură ce ieşea pe gura tunelului, după ce ultimul vagon se făcu nevăzut.
— Uite, iese pe dincolo! strigă Luca cu sufletul la gură arătând spre versantul celălalt al muntelui, unde trenuleţul, ieşind avântat din tunel, alerga deja repejor, lăsând într-o parte oiţele care îşi vedeau de păscut, nepărând câtuşi de puţin impresionate de zgomotul trenului. Sau de suflul lui. Câinele de plastilină se uita şi el, indiferent, în altă parte fiindcă văzuse pesemne la viaţa lui destule trenuri trecând pe lângă turma pe care el o păzea.
Dar fuga trenuleţului nu se oprea acolo. Îl urmăriră toţi trei cu ochi veseli cum taie o costişă scăldată în soarele roşu care pătrundea pe fereastră. Luminiţele vagoanelor dispărură grăbite într-un defileu stâncos, avântându-se apoi peste un viaduct cu picioare înalte şi albe ca de zahăr...
— Pe ăsta din ce le-ai făcut? întrebă Mami savurând dinainte un răspuns trăsnit.
Dar nu era timp de răspuns. Altă barieră se lăsă undeva în depărtare, cu ascuţitoare la un capăt în chip de contragreutate. Strecurându-se afară prin bolta tunelului, firicelul de fum se irosi prelingându-se şi aici peste versantul verde de mochetă. Trenuleţul alerga neobosit:
— Puf-puf-puf! Puf! Puf-puf-puf! Puf!
Urca sau cobora?
Se îndepărta — din nou — luminiţa roşie de la coada ultimului vagon, iar fumul se abătea acum peste marginea platoului de ipsos.
— O, ce frumos miroase! spunea Mami adulmecând în aer, cu ochii pe jumătate închişi. Ce zici, Luca? Miroase a beţişoare parfumate?
Luca închidea şi el ochii şi adulmeca la rândul lui, cu nasul în aer.
— „Mecanicul mai aruncă o lopată de cărbuni!” cită el închizând ochii, ca în transă.
— Nu-i aşa, iubitule? intră şi Mami în joc. Am văzut asta amândoi, într-un film, când Tati era plecat pe mare! Ţi-aduci aminte? Pe vremea aia locomotivele mergeau cu cărbuni.
— Când? întrebă Tati. Când eram eu plecat pe mare?
— Nu, răspunse Mami. Cu mult înainte.
— „Era negru de cărbune pe toată faţa, continuă Luca jocul, şi sudoarea îi curgea şiroaie pe frunte”.
— Şi nici că-i păsa mecanicului de numele gărilor! Doar oprea în gări fiindcă aşa trebuia, şi aştepta ca pasagerii să se urce în tren!
— Şi să coboare!
— Şi să coboare, desigur!
Tati se uita când la unul, când la celălalt, şi nu-şi putea stăpâni zâmbetul. Umărul lui atingea umărul lui Mami, iar Luca şedea pe scaunul din faţă. Deja soarele, pe fereastră, coborâse pe jumătate sub linia orizontului. Se simţi trepidaţia trenului.
— Asta ce mai e? întrebă Mami cuprinsă de o nelinişte voioasă.
Duşumeaua trepidă sub ei.
Scaunele pe care şedeau trepidară.
Mişcarea de înaintare fu de nestăpânit.
Soarele dispăru sub linia orizontului.
Gata, intrau în întuneric. Era tunelul. Se afundau în el.
Tati se relaxă, lăsându-se pe spate pe scaunul cu spetează tare, cu picioarele întinse sub scaunul pe care şedea Luca.
Un mâner de metal luci lângă fereastră în lumina galbenă care se aprinsese. Luca deja se ridicase de pe scaun. Fu cât pe-aci să apuce mânerul şi să tragă de el în jos.
— Oprirea abuzivă a trenului constituie contravenţie şi se sancţionează! se auzi o voce aspră.
Un domn pântecos pe cap c-un chipiu cu cozoroc lucios tras peste frunte şi cu o taşcă de piele cu cureaua petrecută pe după umăr se ivise în capătul vagonului şi se apropia de ei.
— Dar... începu Mami să obiecteze.
Făcuse ochii mari şi îl privea speriată.
— Conform legii, doamnă! preciză controlorul, sever, apropiindu-se.
— Sunt sigură că fiul meu nici nu ştia la ce foloseşte acel mâner, domnule controlor. Ia zi, iubitule, ştiai la ce foloseşte?
— Nu, mami, habar n-aveam, răspunse Luca. Am vrut doar să văd.
— Vedeţi, domnule controlor! Fiul meu n-a avut niciun fel de rea intenţie, ca să spun aşa.
— Doamnă, îmi pare rău pentru dumneavoastră, spuse controlorul. Trebuie să-l amendez pe Luca.
Deja frunzărea un carneţel, după care scoase un pix dintr-un buzunar de la piept.
— Dar nici n-a apucat să tragă de mâner! încercă Mami o ultimă dezvinovăţire disperată.
— Şi intenţia se pedepseşte, să ştiţi. Şi să vă mai spun ceva, doamnă. Trenul poate fi oprit numai în caz de pericol. Dacă vă uitaţi bine, scrie foarte clar chiar sub mâner. Vedeţi? A se folosi numai în caz de pericol. Or, eu unul nu văd în momentul de faţă niciun pericol. Ab-so-lut niciunul!
— Luca nu ştie încă să citească, spuse Mami.
— Asta nu-l scuteşte de amendă! rosti neînduplecat domnul cel pântecos.
— Vă rog să fiţi îngăduitor, domnule controlor, spuse Mami cu glas rugător. Băiatul nostru n-a mai călătorit niciodată cu trenul până astăzi. Aşa este, Luca?
— Da, mami, răspunse Luca, n-am mai călătorit.
— Şi chiar şi acuma... reluă Mami.
— Cum aşa, doamnă? o întrerupse controlorul, suspicios şi totodată dezamăgit. Nu l-aţi luat niciodată pe Luca într-o călătorie cu trenul?
— Voiam să vă spun că nici acuma n-am fi plecat dacă nu ne-am fi aflat într-o situaţie specială, ca să zic aşa. Cu totul specială, nici nu ştiu dacă o să ne credeţi.
Luca strecură cu glas coborât, aproape în şoaptă:
— Mami, de unde ştie domnul că mă cheamă Luca?
Cum stătea el în picioare la capătul băncii, îşi lipise fruntea de braţul lui Mami şi îşi răsucise capul pe jumătate privindu-l pieziş pe domnul controlor, care ajunsese în faţa lor.
— Păi, Luca, răspunse Mami aruncând priviri împăciuitoare spre controlor, încă nu te-ai obişnuit că multă lume te cunoaşte?
— Poate pentru că îl cunoaşte pe tati? încercă să ghicească Luca, plin de modestie.
— Şi asta-i adevărat, îi dădu dreptate controlorul. De fiecare dată când se întorc vapoarele, sună sirena în port.
— E-adevărat? se întoarse Mami către Tati, cu ochi luminoşi.
— Ei, domnul controlor mai pune câte o înflorită pe ici, pe colo, răspunse Tati, modest la rândul său.
— Să nu-mi spuneţi că nu-i un eveniment deosebit când un căpitan de navă se-apucă să construiască un tren! Mă rog, în timpul său liber.
— Nu, trenul l-am cumpărat la Tripoli. Doar muntele l-am construit, explică Tati, la fel de modest.
— Şi barierele! accentuă controlorul ridicând un deget în aer. Lăsaţi că ştiu eu! Aţi construit barierele! Ce tren ar putea să meargă în siguranţă dacă n-ar fi barierele! Aşa că nu-mi rămâne decât să vă urez călătorie plăcută. Şi vă asigur, doamnă, şi pe dumneavoastră la fel, dom’ căpitan, că la noi în tren călătoriţi în perfectă siguranţă. Da, Luca? Aşa că... Domnul cel pântecos îşi completă fraza pe muţeşte arătând în sus către mânerul de oprit trenul în caz de pericol. După care cu aceeaşi mână îşi prelungi gestul schiţând un salut milităresc, sau, să zicem, mai degrabă marinăresc, aplecându-se uşor spre Tati. Şi totodată spre Mami. Pe scurt, către toţi trei. Şi dispăru din vagon.
Ieşiră din tunel şi era din nou dimineaţă. Mami închise ochii sub razele soarelui auriu, îşi dădu capul pe spate şi îşi lăsă părul fluturat de vântul răcoros şi umed de munte, ce pătrundea pe fereastră.
