Niciodată nu mi-a fost ruşine să port şosetele pe care mi le cârpea mama. Cu capul în nori în multe privinţe, eram totuşi de-ajuns de lucid ca să-mi dau seama că situaţia nu ne permitea să ne punem ciorapi noi la prima găurică ivită în călcâi. Iar mama nu lăsa prima găurică să ia proporţii: alegând aţă de culoare potrivită o înlătura prompt restrângând-o la o abia perceptibilă dunguliţă în ţesătura ciorapului. După mai multe asemenea cârpeli însă gaura începea să fie prea mare şi nu se mai lăsa strânsă pur şi simplu. Şi aici se vădea adevărata îndemânare a mamei, absolventă, cu mulţi ani în urmă, a unei şcoli de arte şi meserii. De pe urma căreia rămăsese dacă nu cu altceva, cel puţin cu simţul estetic al lucrului manual de orice fel. Întinsă pe ciuperca de lemn, gaura, oricât de mare, era mai întâi înconjurată cu o cusătură însăilată menită s-o restrângă un pic şi să creeze cadrul pentru lucrarea ce urma. Acul mamei întindea apoi o adevărată urzeală de sus în jos şi de jos în sus, cu fire foarte dese, practic unul lângă altul, după care, schimbând direcţia şi luând-o de-a curmezişul, acul devenea o veritabilă suveică strecurându-se agil printre fire şi desăvârşea lucrarea creând o împletitură care, dincolo de utilitate, era ea în sine, prin perfecţiune, o încântare pentru ochi.
Dar cârpitul ciorapilor nu erau unica preocupare a mamei în casă. Toate obiectele de îmbrăcat, în cea mai mare parte făcute de mâna ei, le avea ea în grijă. Lua măsură, croia, tăia, proba, tighelea, cosea la maşina de cusut manuală Singer, tricota cu andrelele, croşeta. Cămăşi, izmene, chiloţi, cearşafuri, feţe de masă, pulovere şi jachete, pe toate le urmărea în ce stare se aflau şi observa când începeau să se roadă. Jachetele şi puloverele rareori le cârpea în coate pentru că, spre deosebire de ciorapi, rosăturile acelea prea ar fi fost la vedere. Şi cum, în ciuda sărăciei, pentru ea conta şi prestigiul familiei, remediul stătea în a le deşira şi a le împleti de la început. Aşa se face că obiectele tricotate, mai devreme sau mai târziu ajungeau gheme. Urmăream uşurătatea cu care munca ei migăloasă se nimicea cu iuţeală — firul de lână se deşira alergând c-un pârâit uşor şi mărunte poticneli de la un capăt la celălalt al spatelui sau al unuia din piepţi şi se înfăşura într-un ghem. Aici era mâna mamei, care, iată, se rotea ameţitor în jurul ghemului lucrând în secvenţe sacadate, cu opriri scurte când ghemul era sucit foarte puţin, doar atât cât fiecare nouă spiră a firului să fie în avans pe suprafaţa ghemului cu câţiva milimetri faţă de spira dinainte. Rezultatul era o sferă aproape perfectă, netedă şi densă. Toate ghemele pe care mama le făcea destrămând lucruri vechi deveneau sfere perfecte şi aşteptau să ajungă material pentru lucruri ca şi noi — alte jachete, alte veste, alte pulovere.
Numai că mama nu se hotăra prea uşor să purceadă la un nou tricotat. Ghemele de lână se înmulţeau în casă, fiecare de altă culoare, mai mari şi mai mici, rostogolindu-se de colo până colo pe duşumeaua de lemn albit de atâta frecat cu peria cea aspră. „Lasă-ţi ceva de dorit!” — poate că ăsta era preceptul după care se călăuzea mama, alături de criza veşnică de timp, amânând crearea lucrului nou. Poate că şi pentru mine fiecare ghem ar fi rămas un proiect încremenit în timp, în aşteptarea noii jachete sau a noii veste, care firesc ar fi fost să mă bucure nespus, dacă n-ar fi fost perfecţiunea sferei din fir de lână colorată, care o făcea să devină în ochii mei scopul final al strădaniei mamei de a asigura bunul mers al săracei noastre gospodării. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Manechine
