Mireasa înaintea preotului*

Preotul îi aştepta pe miri, cu diaconul alăturea de el, stând, drept şi înalt, în faţa altarului, zâmbind ca un părinte, nu distant ci apropiat şi prietenos şi îmbiindu-i să se apropie, având parcă aerul lui Crist care îi cheamă pe credincioşi: Venite ad Me omnes. Urma să le dea cununa vieţii trăite împreună până când moartea avea să-i despartă.

Se afla o mare mulţime de oameni în biserică, mai ales rubedenii şi cunoscuţi dar şi foarte mulţi străini, atraşi de tinereţea provocatoare şi de frumuseţea răpitoare a miresei. Mulţi nici nu aflaseră cum o cheamă şi abia aşteptau să-l audă pe preot adresându-i-se: Roaba lui Dumnezeu... şi urmând a-i rosti numele. Pentru că era de neconceput pentru cei mai mulţi necunoscuţi să rămână o taină numele miresei. Măcar numele. Fiindcă de celelalte taine nici vorbă nu putea fi să fie date în vileag. Îl priveau cu invidie pe mire.

Când cei doi miri porniră să se apropie de preot, un glas neînfrânat se făcu auzit din mulţime — deşi în şoaptă, totuşi destul de tare ca să se audă în încăperea înaltă a bisericii:

— Vai, e de-a dreptul superbă mireasa!
Vorbe care ajunseră la urechile rubedeniilor mirelui, grupate de-a dreapta covorului roşu care împărţea, în lung, naosul bisericii, şi stârniră vociferări abia reţinute, destul de tari ca să se audă şi ele în toată partea aceea de biserică:

— Da’ mirele, mă rog, cu ce-i mai prejos!
Schimb de replici care fu repede redus la tăcere de un cor de sâsâituri indignate.

Căci într-adevăr mirele nu era cu nimic mai prejos, ca înfăţişare, decât strălucitoarea sa mireasă. Multora li se păru că desluşesc pe faţa lui, fluturându-i într-un colţ al gurii, ZÂMBETUL TRIUMFULUI. Dar, deşi bănuiau de unde vine, nu puteau să facă o legătură directă şi cu desăvârşire certă între acel zâmbet triumfător şi TAINELE MIRESEI, care urmau să se dezlege, rând pe rând, în zilele ce aveau să vină. Lui, MIRELUI, şi numai lui.

Şi totuşi privirile mulţimii din biserică nu se dezlipeau de mireasă, de diadema de mărgăritare de pe creştetul capului ei, pe care nunii, încet şi solemn aveau să i-o scoată de pe cap înainte ca preotul să le aşeze, mai întâi lui, apoi ei, cununa de aur a legăturii veşnice cu alesul inimii ei. Nu se dezlipeau privirile mulţimii nici de rochia ei albă de mireasă, de trena-i lungă şi vaporoasă ce se târa pe covorul roşu întins chiar pe mijloc.

Şi preotul, înalt şi zvelt, în sutana-i neagră acoperita de patrafir, aşteptându-i cu braţele larg deschise, cu sufletul deschis — nici el, preotul, la o adică, mai prejos, în toate cele, decât cei doi tineri miri. Cu toate că el trecuse binişor de vârsta primei tinereţi. Tânăr era, însă, cu sufletul. Bunăvoinţa prietenoasă de pe chipul lui deschis îl întinerea. Erau doar ei, cele trei suflete (şi cele trei trupuri) care atrăgeau ca un magnet privirile şi simpatia (sau, după caz, invidia) întregii suflări din biserică. Socri mari, socri mici, veri, verişoare, nepoţi, domnişoare de onoare şi chiar şi nuni aproape că nu mai contau.

Dar fiindcă mirii se apropiau totuşi mult prea încet — prea încet după părerea preotului dar şi după părerea multora dintre cei ce aşteptau cu sufletul la gură fericita încununare —, acesta, în timp ce îi aştepta cu braţele deschise, le adresă un îndemn de grăbire fluturându-şi repejor mâinile din încheieturi în semn de mai grabnică apropiere:

— Haideţi, copii, mai iute. Mai iute,
Fără să ridice tonul şi fără să contrarieze pe nimeni. Dar în aceeaşi clipă, pe negândite, UŞA DE LA INTRARE se trânti cu putere. Nimănui nu-i dăduse prin minte că acea uşă ar fi putut sau ar fi trebuit să rămână închisă. Aşadar uşa se trânti cu putere, atât de tare încât biserica toată parcă se cutremură deşi nimeni n-o simţi propriu-zis ca pe o cutremurătură ci mai degrabă ca pe o lucrare a închipuirii încântate şi înfierbântate. Luminile lumânărilor tremurară neliniştite. Panicate chiar, am putea spune. În clipa când se trânti uşa nimeni nu se întrebă dacă exista vreun ÎNGER AL BISERICII care să fi făcut asta, şi nici în ce scop o făcuse (dacă o făcuse), desigur dacă îngerul exista. Iar dacă exista, nimeni nu apucă să se întrebe de ce nu i-a fost tot timpul trează atenţia, să vegheze ca uşa să nu se trântească. Zgomotul fu atât de puternic încât multora li se păru a fi fost un trăsnet căzut din senin. Inimile tresăriră în piepturi cu groază, mai ales că odată cu trântirea uşii lumina până atunci revărsată din afară dispăru şi peste toată acea parte a pronaosului bisericii se lăsă brusc vălul întunericului — mai puţin, desigur, luminile tremurânde ale lumânărilor. TRĂSNET ŞI ÎNTUNERIC — mulţi se precipitară panicaţi în biserică, adulţi şi mai ales copii care asistau pentru prima oară la o cununie religioasă şi poate se aşteptau — fără doar şi poate se aşteptau — să se întâmple lucruri neprevăzute. Dar nici chiar aşa! Groaza îi învălmăşi. O rupseră la fugă — dar nu numai ei ci şi mulţi dintre adulţi — dintr-o margine într-alta a bisericii, tăind-o cu piciorul chiar peste covorul roşu. Fugiră peste pardoseala bisericii împiedicându-se şi lunecâd de parcă pardoseala ar fi fost de sticlă. Unii dintre copii fură, ce-i drept, înspăimântaţi. Alţii în schimb, de parcă doar atâta aşteptaseră şi, simţind că ceva neprevăzut avea să se întâmple, se pomeniră, de la o clipă la alta, călare pe căluţi de lemn din aceia la care doar capul e sculptat cu trăsăturile unui cal nărăvaş (sau mai puţin nărăvaş), iar restul nu-i decât un băţ pe care îl încaleci şi zburzi de-a lungul şi de-a latul scoţând strigăte sălbatice — Dii! dii! dii! — şi mimând, ba chiar cu destul meşteşug, că-l biciuieşti peste crupa aflată undeva îndărătul călăreţului. Şi poate că şi mireasa dădu să alerge către preot, nu numai dând curs chemării acestuia de cu câteva clipe mai înainte ci şi panicată (poate), la rândul ei, de trăsnetul uşii şi de învălmăşeala cumplită iscată sub ATOTCUPRINDEREA PANTOCRATORULUI din înaltul cupolei. Un pas călcă neîndemânatic — sau, mai ştii! poate chiar unul din dintre prichindeii zglobii călare pe căluţi de lemn, mai mult închipuiţi decât aievea — pe trena cea vaporoasă a miresei care se grăbea către altar şi către preotul în haină lungă până-n călcâie. Şi trena ei, sub apăsarea piciorului, se-ntinse, mai elastică decât ar fi putut să pară, dar nu îndeajuns de elastică încât întinderea ei să nu se transmită şi rochiei de mireasă. Şi rochia se mireasă se întinse la rândul ei să plesnească. Şi chiar plesni smulgându-se de pe trupul miresei ca zburată de vânt. Şi mireasa rămase goală puşcă şi cu pielea aproape la fel de albă ca şi rochia tocmai dispărută undeva în mulţimea din întunericul pronaosului. Dar diadema cu mărgăritare îi rămase neclintită pe creştetul capului...

Dacă până atunci toată mulţimea din biserică nu avusese ochi decât pentru ea, ochii acum se holbară sticloşi şi lacomi — nu şi ai tuturor femeilor, de bună seamă — şi nimeni nu mai avu ochi pentru mire, oricât ar fi fost şi el de frumuşel, de roşu în obraji şi cu buze cărnoase şi senzuale. Şi el însuşi, începând din acea clipă — consternat sau nu — încetă să ţină pasul cu mireasa. Rămase tot mai în urmă, încetând să se mai distingă de mulţime, înghiţit de aceasta. Toate privirile o sorbiră avide pe mireasa cea goală. Toţi îi văzură cu ochii minţii rărunchii şi inima. Dar nu numai cu ochii minţii ci şi cu toate simţurile îi fixară instantaneu sfârcurile sânilor ei ca două steluţe de culoarea zmeurii ce abia a dat în pârg. Şi norişorul negru ca de furtună din josul pântecelui ei minunat arcuit şi mlădios şi cu pielea întinsă, mătăsoasă şi sidefie, marcând locul tainic unde coapsele ei desăvârşite se îmbinau cu trunchiul. Cei dindărătul ei rămaseră uimiţi de linia divină a şoldurilor ei îmbinându-se desăvârşit cu linia la fel de desăvârşită a feselor — o figură geometrică moale şi caldă neîntâlnită în niciun manual de geometrie a spiritului şi a trupului, văzând-o în timp ce se îndepărta grăbind către preot. Iar cei ce se aflau foarte aproape îndărătul miresei observară pe spatele ei, între omoplatul drept şi şira spinării, o aluniţă. O, dar ce aluniţă! Un strop de ciocolată pe frişcă...

Cine să fi avut, dintre toţi cei de faţă, imaginea evoluţiei speţei umane până ca aceasta să zămislească un exemplar feminin atât de desăvârşit, nud înaintând semeţ către preotul cu braţele deschise? Era greu, aproape imposibil să vezi înaintea ei, pe linie ascendentă, cu multe — cu foarte multe — generaţii în urmă, femeia îngălată, cu păr năclăit, aşteptând ca bărbatul să aprindă focul învârtind de zor între palme un beţigaş cu vârful ascuţit vârât în scobitura unei pietre şi înconjurat de şomoioage de iarbă uscată peste care el sufla, stând ciucit, în timp ce răsucea beţigaşul... Iar după ce focul se va fi aprins, cine mai avea imaginea femeii de odinioară amestecând cu făcăleţul noduros într-o fiertură puturoasă?... Sau cum să ţi-o imaginezi umblând borţoasă şi legănându-se ca o raţă, fără jenă printre alţi plozi, soioşi şi ei, şi cu lumânărele de muci atârnându-le sub nas?... Pe vremea aceea fiecare îşi vedea de treabă, nu se născociseră destrăbălarea şi orgiile deşi oamenii umblau despuiaţi... Iar ea era azi splendoarea albă şi parfumată — se simţea de la distanţă parfumul... Aroma născocită după secole de civilizaţie...

Netulburat rămase zâmbetul primitor al preotului care, cu braţele deschise, era gata în continuare s-o primească la el cu bucurie. Pe fiica sa, ROABA LUI DUMNEZEU cu nume rămas o taină pentru mulţimea de străini din lăcaşul Domnului.

— Toată viaţa mea, părinte, spuse mireasa, mi-am dorit să străbat goală o catedrală plină de lume. Fără să păcătuiesc, părinte!

— Asta nu-i catedrală, fiica mea, îi răspunse preotul cu blândeţe în glas — e o biserică. Dar de păcătuit, nu păcătuieşti, fii pe pace.

Ciudat li se păru multora că mireasa nu purta nimic pe dedesubt, adică sub frumuseţea aia de rochie de mireasă. Iar când o mai şi auziră mărturisindu-i preotului că toată viaţa nu visase altceva decât să umble goală printr-o catedrală — sau, mă rog, biserică — unora le trecu prin minte că întâmplarea cu trântitul uşii fusese pusă la cale de nişte băieţandri năimiţi de mireasă. Sau — îşi şoptiră una alteia rubedeniile mirelui — dacă isprava cu trântitul uşii nu fusese pusă la cale, era limpede că existase un consemn (şi acesta, de bună seamă, născocit tot de mireasă sau de cei din anturajul ei — clică, să-i spunem pe nume) să se provoace învălmăşeală în biserică la cel mai mărunt pretext. Iar învălmăşeala avea drept ţel nimic alta decât despuierea miresei. Pentru a i se împlini VISUL DE-O VIAŢĂ. Altfel nu se putea explica de ce mireasa nu purta nimic pe dedesubt. Şi o şi spuseră cu voce tare:

— Să nu ne ia pe noi de nătăfleţi! Prea-i cusut cu aţă albă!

Dar, cum e lesne de înţeles, nu se bucurară de prea multă încuviinţare din partea restului mulţimii din biserică.

Oamenii înţeleseră — văzură cu ochii lor — cum femeia a luat din rodul pomului şi a mâncat şi a dat şi soţului ei care era lângă ea — cine va fi fost acesta, Adam sau poate altul (căci de mirele menit ei de la începutul ceremoniei nu mai putea fi vorba) — şi a mâncat şi el. Cum să nu mănânci? şi-a zis mulţimea, când te ispiteşte o asemenea minunăţie de femeie tânără şi frumoasă ca soarele de pe cer?

Preotul, binevoitor, i s-a adresat miresei:

— Cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare. Vino, fiica mea, şi zboară.

Mireasa goală i-a întins mâna şi preotul i-a luat-o şi i-a ţinut-o sus. Şi amândoi, de mână, au intrat în altar, lăsând în urma lor mulţimea să urle aţâţată.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei.
Publicat şi în Convorbiri literare, nr. 12 (180), 2010.

Infanteristul umanist*

Pe poligon, în rândul companiei de T.R.-işti cărora, în treacăt fie spus, uniformele le stăteau ca dracu’, s-a iscat o dispută pe tema: cum e mai corect să se spună, tragere sau tir? Disputa a avut loc fără participarea locotenentului-major, comandantul companiei. Unii au fost de părere că e acelaşi lucru fiindcă tir vine la franţuzescul tirer, care înseamnă nimic alta decât a trage, în latineşte: tragere. (În treacăt fie spus, termenul românesc e mai apropiat de latină!) Alţii au fost însă de părere că tir e mai potrivit pentru a desemna tragerea în sens sportiv, aşa cum de altfel s-a şi încetăţenit, şi că tragerea militară e departe de a avea vreo legătură cu sportul. În sfârşit alţii au susţinut că aici se ascunde una din nenumăratele ipocrizii ale societăţii moderne, care se arată pudică acolo unde n-ar trebui şi inventează termeni diferiţi pentru ceva cu care nu are motive să se mândrească. Fiindcă în definitiv prin ce se deosebeşte tragerea de tir? Nu sunt ambele exerciţii de perfecţionare a măiestriei de a lovi ţinta? Şi ce altceva este ţinta, fie că e reprezentată prin câteva cercuri concentrice, fie printr-o siluetă umană (cât mai depersonalizată din motive tot de ipocrizie), decât un semen denumit inamic? Nu pe acel individ trebuie să fii capabil să-l ucizi indiferent dacă ai exersat prin tragere sau prin tir? Ba parcă tir presupune o doză de cinism pentru că, ajuns eventual pe câmpul de luptă, poţi ucide un om (sau mai mulţi oameni — depinde de cât eşti de zelos) cu detaşarea unuia care face performanţă sportivă.

— Noi toţi cei ce am absolvit facultăţi umaniste suntem infanterişti în rezervă, fără excepţie, să ne fie clar, şi nu trebuie să ne amăgim cu gândul că ţintele noastre vor fi, în caz de război, altceva decât oameni. Dacă în artilerie sau în aviaţie ţinta poate fi o construcţie sau cine ştie ce alt obiectiv militar, infanteristul e pus în situaţia să ucidă oameni.

Cineva a făcut observaţia cinică:

— Oare numai în caz de război sunt ţintele noastre oameni? Sau poate şi în caz de evenimente deosebite? înţelegeţi ce vreau să spun!

Iar altcineva a făcut observaţia la fel de cinică:

— Infanteristul umanist!

Pentru locotenentul-major toată discuţia asta nu era decât limbuţie inutilă, dar nu şi-a manifestat făţiş dezaprobarea pentru că T.R.-iştii erau cu toţii oameni cu studii înalte şi doar asta le era meseria: să spună vrute şi nevrute.

Se trăgea pe grupe. După ce o grupă de T.R.-işti termina tragerea i se încredinţa o altă misiune. Încolonaţi, părăseau linia de tragere, ocoleau câmpul pe lângă gardul înalt de beton şi ajungeau în dreptul liniei ţintelor. Linia ţintelor era deasupra unui val de pământ abrupt, înalt de vreo cinci metri, iar din margine puteai să constaţi că era străbătut de un tunel de beton. Intrând în tunel, observai că deasupra tunelul era descoperit, dar mizeria şi paragina dinăuntru erau atât de mari încât până şi fâşia de cer părea o mizerie. Iar cine îşi imaginase mai înainte, în timpul tragerii, că ţinta stă aşezată într-un dispozitiv automat care sesizează, într-un fel oarecare, lovitura reuşită şi o face să gliseze prompt în jos avea acum ocazia să constate că se înşelase amarnic. Ţintele nu erau de fapt decât nişte plăci de metal gros (şi prin urmare grele) şi stăteau rezemate de perete la capătul unor prăjini lungi, tot de metal. Arătau atât de jalnic, ruginite şi lovite de cine ştie câte mii de gloanţe, încât nici nu se mai distingea dacă pe ele fuseseră pictate cândva cercuri concentrice sau siluete umane. Locotenentul-major le-a explicat că trebuiau ţinute în aşa fel încât să iasă prin deschizătura de deasupra tunelului şi să fie vizibile pentru trăgători. Regula era că atunci când o ţintă era lovită trebuia imediat retrasă pentru ca lucrul ăsta să se observe de către cei ce notau rezultatele tragerii. Cineva a întrebat:

— De unde ştim când o ţintă e lovită?

Ofiţerul i-a răspuns rânjind:

— Simţi în mână o scuturătură, bineînţeles. Şi a adăugat ironic: — Dar nu fiţi şi voi prea pretenţioşi. Mai coborâţi din când în când nenorocitele alea de ţinte chiar dacă nu simţiţi nimic. Infanteristul, nu-i aşa, e umanist. Îl doare sufletul pentru „semenul” său şi, metaforic vorbind, îl mai şi scoate uneori de pe câmpul de luptă înainte să fie ciuruit de gloanţe. Cu care ocazie face şi el ceva folositor: contribuie la îmbunătăţirea rezultatului tragerii.

Dar poligonul nu era singurul loc de tragere. Uneori foloseau în acest scop chiar câmpul de instrucţie de la marginea oraşului, sau mai exact din afara lui, neregulat şi plin de bălţi împuţite. Ca să nu se rătăcească cine ştie pe unde gloanţele trase, aşezau ţintele la piciorul unei ridicături de pământ. Locotenentul-major îi zicea mamelon şi râdea aşteptându-se la un potop de măscări, aşa cum de bună seamă venea din partea trupeţilor cu care era el obişnuit. T.R.-iştii însă nici nu clipeau îndărătul ochelarilor, iar lui rânjetul i se ştergea de pe faţă în timp ce îşi muta privirea de la unul la altul şi nici nu-şi mai dădea osteneala să-şi ascundă dezamăgirea. Iar dezamăgirea, o ştiau cu toţii, putea deveni în orice moment aversiune. Până una-alta însă rămânea mamelon, cu sau fără măscări, cu sau fără rânjete.

Şi fiindcă totuşi treceau drumuri de ţară prin locurile acelea pustii şi depărtate de lume, trebuia interzis accesul civililor cărora le-ar fi dat prin cap să pătrundă în zona de tragere. Aşadar, compania se împărţea şi aici, la fel ca pe poligon, unii primind misiunea să-i împiedice pe intruşi, în timp ce alţii trăgeau în ţintele de la baza mamelonului. Deosebirea faţă de poligon era că aici trebuiau să cuprindă a zonă atât de întinsă încât, o dată posturile de pază fixate, nici nu se mai vedeau unul pe altul.

Stând singur la o margine de drum de ţară, cu puşca la picior, Eugen avea ocazia să constate din nou, dar parcă mai acut decât altă dată, cât de lăbărţată stătea uniforma pe el; deşi era locul unde asta avea cea mai mică însemnătate. Oraşul se vedea undeva în depărtare, răspândind, sub razele soarelui, o lumină albă şi uşor ceţoasă deasupra orizontului, în timp ce în jurul lui creşteau nestingherite bălăriile înalte, neruşinate şi atotstăpânitoare. Vântul care le clătina făcea să se audă în răstimpuri câte un şuier în timp ce le mângâia în trecere capetele ţepoase şi ciufulite. Nici un petic de pământ nu era cultivat cât vedeai cu ochii, iar drumul pe care trebuia să-l păzească Eugen nu se ştia, sau el cel puţin el nu ştia nici de unde vine şi nici încotro duce. Undeva către mijlocul câmpului, la o distanţă apreciabilă, se zărea o gospodărie sărăcăcioasă, singură şi părăsită în toată acea imensitate uitată de lume. Când îşi întoarse privirea din nou în lungul drumului, Eugen observă apropiindu-se un băiat de vreo zece ani. Păşea fără să se grăbească pe marginea drumului, privind în pământ, absent, şi şfichiuia cu o nuia viguroasă tulpinile bălăriilor care îi ieşeau în cale. Le croia metodic şi cu ură deşi, în acelaşi timp, părea să nu aibă nimic personal împotriva lor. Tulpinile cedau sub nuiaua lui, plecându-şi în tăcere florile de purpură, înfrânte.

— Hei, îi strigă Eugen. Opreşte-te!

Băiatul nu părea să-l fi observat şi nici nu dădu vreun semn că se auzise strigat. Continua să se apropie şi să şfichiuiască bălăriile, la fel de absent, poate doar cu mai puţină ură. Hainele de pe el erau aproape zdrenţe, iar în picioare purta o pereche de ghete largi, cu şireturile dezlegate. Eugen îi tăie calea.

— Tu n-auzi? Stai pe loc!

Băiatul îl ocoli fără o vorbă şi fără să-şi ridice măcar privirea spre el. Doar încetă să croiască bălăriile şi îşi văzu de drum.

— Hei, măi nebunule! strigă încă o dată Eugen în urma lui. E zonă interzisă! Se fac trageri acolo. Oricând poate să te nimerească un glonte rătăcit. Tu n-auzi?

Chiar în clipa aceea se răspândi peste întinderea câmpului, venind de departe, ecoul unei împuşcături, urmată de alte câteva. Tir sau tragere? Băiatul se îndepărta, tăcut şi străin, pe drumul ce străbătea câmpul, fără să mai lovească buruienile.

Eugen îşi aminti de paltonul care îi rămăsese mic şi totodată se cam şi rosese, cu ani în urmă, pe la sfârşitul şcolii primare. Ai lui îl vânduseră ca să-i poată cumpăra altul nou. Paltonul fusese gri şi Eugen nu ştiuse cum arăta cealaltă faţă până într-o zi când tata îi arătase pe stradă, trecând pe lângă ei, un băiat cu vreo doi ani mai mic.

— Uite paltonul tău, îi spusese tata.

Dar paltonul pe care îl purta băiatul ce tocmai trecuse era cadrilat, cu nuanţe vii de bej şi de verde şi poate şi altele. Eugen făcuse următorii paşi — mulţi paşi — cu capul întors în urmă, nevenindu-i să creadă că era acelaşi palton gri pe care îl purtase atâţia ani fără să ştie că ascundea sub căptuşeală atâtea culori. E drept că avea o croială familiară, dar acum nu-i mai aparţinea. Băiatul cel străin, cu care nu schimbase nici o vorbă, se îndepărta în lungul străzii, cu capul în pământ, fără să vadă pe nimeni.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine
Publicat în Contrapunct, feb. 2006