Abia întors din oraş, pradă unei presimţiri, Eugen face gestul precipitat de a-şi pipăi peste canadiană locul consacrat ochelarilor: buzunarul de la piept al cămăşii. Simte locul gol. Strângerea de inimă violentă îl vesteşte că prima speranţă e spulberată. Se înfiripă cu o timidă precipitare a doua speranţă. Poate că a pus ochelarii fără să-şi dea seama în alt buzunar — i s-a mai întâmplat. Urmează o scotocire furioasă a tuturor buzunarelor, cu aruncarea pe masă a tot ce se află în ele, până la ultimul pix, până la ultima chitanţă ghemotocită. Ciuda dureroasă provocată de pierdere nu i-o alină nici gândul că nu mai departe decât a doua zi se poate duce să-şi cumpere altă pereche de ochelari la oricare din magazinele de optică medicală din oraş. A! ba nu! Stai să vezi, drăcie! E sâmbătă seara, a doua zi toate magazinele rămân închise, aşa că trebuie să aştepte până luni dimineaţă. Urmează încă o scotoceală, deja dincolo de limitele raţionalului — e a treia speranţă, vagă, preludiu al resemnării —, cu pipăirea canadienei pe toată suprafaţa, palmă cu palmă, până la tivul de la pulpană, în ideea că ochelarii ar fi putut să alunece printr-o ruptură a unui buzunar şi să se oprească în căptuşeală. Dar care buzunar? Care ruptură?
Totuşi disperările nasc speranţe. Şi uneori şi resemnările, la fel. A început deja să vadă cu ochii minţii ochelarii zăcând într-un loc neştiut, aruncând o lucire palidă în noapte, undeva pe traseul străbătut. Dar unde-i locul acela? Poate că e de-ajuns să-şi concentreze întreaga atenţie asupra tuturor gesturilor pe care le-a făcut începând de la ultimele cumpărături şi continuând cu restul drumului până acasă: ce a pus în buzunare, ce a scos, cum a putut mâna sa stângace să anine ochelarii şi să-i tragă din nebăgare de seamă afară din buzunar. Sau poate că e de-ajuns să se concentreze asupra întregului şir de zgomote care trebuie că s-au întipărit în subconştientul său de-a lungul traseului din oraş până acasă, din care să selecteze cu băgare de seamă abia perceptibilul şi totuşi distinctul şi foarte familiarul zgomot al ochelarilor căzând pe jos, ca un obiect fragil pe punctul de a se dezmembra. Niciun asemenea zgomot însă memoria sa nu-l poate decela printre zgomotele slabe depăşind cu foarte puţin zgomotul de fond al oraşului rămas în urmă — toate întipărite în memorie.
Eugen trebuie să-şi digere eşecul şi să găsească o ieşire cât mai curând posibil. Ochelari pierduţi după doar două–trei săptămâni de folosinţă, şi mai ales tulburarea nefirească pe care pierderea i-a provocat-o — pentru toate acestea trebuie să-şi pună ordine în sentimente. Parcă îl şi vede pe vânzător, când o să-i povestească despre pierderea ochelarilor, arătându-se neiertător cu oamenii printre care trăim. Nu mai au în ei nimic sfânt! o să-i spună cu mina lui dezgustată. Au decăzut până acolo că se bucură de ghinionul unui om care şi-a pierdut ochelarii pe stradă. În loc să-i lase acolo unde au căzut — poate îşi dă omu’ seama că i-a pierdut şi face cale întoarsă să-i caute, am dreptate? Dar nu! El, ticălosul, îşi însuşeşte cu nepăsare un lucru ce nu-i aparţine!... Bonom, medicul oftalmolog are să se arate însă mai optimist. Aşa cum îl cunoaşte, o să primească cu detaşare vestea pierderii ochelarilor. Este adept al gândirii pozitive. Are să încerce să-l convingă pe Eugen că de bună seamă oamenii nu-s chiar atât de răi pe cât par şi dacă cineva i-a ridicat de pe jos, poate că a avut un motiv întemeiat s-o facă. Mă gândesc că putea să fie un om nevoiaş, căruia ochelarii să i se fi potrivit exact. Mai ştii, poate că a considerat găsirea ochelarilor un semn ceresc! Mai ales că tot n-avea bani să-şi cumpere unii noi. Aşa că nu trebuie să ne amărâm sufletul prea tare.
Şi să fim generoşi, sigur că da! completează Eugen în minte. Simte că începe să devină sarcastic.
Dar, ia să vedem cum s-a desfăşurat totul... Singura împrejurare când se poate să nu fi pus ochelarii la locul lor este când a cumpărat ziarul de la chioşc. Sigur că da: din grabă i-a pus în buzunarul din dreapta al canadienei, împreună cu mănuşile! Apoi trebuie că a tras o mănuşă afară din buzunar şi, odată cu ea, şi ochelarii. Ah, chioşcurile astea atât de depărtate de casă!... Dar a făcut-o oare chiar atunci, în faţa chioşcului, îndată ce a cumpărat ziarul? Sau mai departe, pe drum? Nu geruieşte prea tare, deci poate că şi-a tras mănuşile pe mâini abia după o bună bucată de drum. În ce loc e sigur că avea din nou mănuşile pe mâini? Acasă, da, fără doar şi poate. Dar, ia stai! Când a trecut prin dreptul teatrului şi-a suflat nasul şi a aruncat la coş batista de hârtie. Ca să facă asta a trebuit oare să-şi scoată mănuşile sau nici nu le-a avut puse? Eugen nu-şi poate aminti. În definitiv, poate să fi făcut pe drum şi alte gesturi, de care să nu-şi mai amintească, alte manevre cu mănuşile puse şi scoase din buzunarul canadienei.
Ar exista totuşi o mică şansă să găsească ochelarii — îşi spune Eugen — dacă ar reface traseul. Într-un puseu de optimism, sorţii îi apreciază ca fiind favorabili. E destul de târziu, străzile pe care le-a străbătut în drum spre casă sunt puţin umblate şi, în plus, e sigur că îşi aminteşte cu exactitate drumul urmat, pe care dintre trotuare a mers şi chiar şi locurile unde a trecut de pe un trotuar pe celălalt. Merită să încerce. În definitiv, îşi zice, cine s-ar putea bucura de o pereche de ochelari de vedere găsiţi pe stradă ştiind că... Îşi aminteşte de viziunea pesimistă a vânzătorului de ochelari în timp ce iese pe uşă şi încuie.
Străzile nu sunt însă chiar aşa de bine luminate cum a crezut că îşi aminteşte. La obeliscul eroului necunoscut din apropierea teatrului, taman acolo, lipseşte lumina din vârful stâlpului. Sau poate că s-a stins între timp? Aici şi-a suflat nasul şi a aruncat la coş batista de hârtie. Batista încă se mai vede în coşul aproape plin, albă, deasupra altor resturi. Dar ochelarii?... Eugen se întreabă ce-ar zice fostul lui profesor de sociologie, domnul Dabija, de povestea cu ochelarii. Dacă cineva i-a ridicat de pe jos sau nu? Hm! Cu siguranţă, ca orice sociolog care se respectă, nu s-ar grăbi să se pronunţe. Ar dori să afle detalii: ce fel de cartier este cel unde, în drum spre casă, Eugen crede că a pierdut ochelarii? Ce fel de oameni sunt cei ce circulă pe străzile acelui cartier la diferite ore, inclusiv la ora când Eugen s-a întors acasă? Desigur, despre toate astea nu se pot face decât presupuneri. Oamenii au motive diferite să-şi însuşească un lucru care nu le aparţine, în speţă găsit pe stradă. Nu trebuie să ne gândim neapărat la un gest dictat de utilitate. Unii colecţionează obiecte — deci ridică de pe jos o pereche de ochelari chiar dacă nu li se potriveşte —, alţii o fac din teribilism. Alţii o fac din răzbunare pentru că au suferit pierderi asemănătoare în circumstanţe asemănătoare. Pe aceştia să-i condamnăm? Există oameni pentru care viaţa e ca un registru contabil: intrări, ieşiri, valoare câştigată, pierderi. Evident, toţi vor să iasă în câştig. Considerentele pur umanitare — omenia, cum zicem noi în limbajul comun — în materie de gesturi cotidiene vin abia în urmă. Dar în definitiv, îmi permit să te întreb, dragă Eugen, eşti absolut convins că ochelarii au dispărut cu adevărat din locul unde ţi-au căzut din buzunar?
În dreptul liceului Gheorghe Brătianu lipsesc alte două lumini şi locul acela, sub brazi, este întunecat de-a binelea. Atenţia lui Eugen se concentrează pe orice posibilă lucire de lentilă la piciorul zidurilor şi al gardurilor, locurile acelea încărcate de umezeala serii care îngreuiază frunzele veştede căzute cu săptămâni în urmă şi, murdare cum sunt, îţi fac silă. Dacă e să scotoceşti cât de cât, îţi vine s-o faci cel mult cu vârful pantofului.
Perfect adevărat! ar spune vânzătorul ochelarilor, cu mina lui dezgustată, unii n-au decât o singură preocupare: cum să iasă în câştig. Am dreptate? O pereche de ochelari găsiţi e pentru ei o pleaşcă... Poate, ar completa profesorul de sociologie Dabija, ei interpretează norocul ca pe un semn, cum ziceam: obiectul găsit e un semn că acel obiect li se cuvine... în virtutea şansei înseşi. Nu trebuie să facem greşeala de a le atribui tuturor felul nostru de a gândi. Noi poate că suntem indignaţi că obiectul pierdut n-a fost lăsat să zacă acolo în aşteptarea proprietarului. Pentru alţii însă norocul e cel ce contează. O rudă de-a mea a găsit o dată pe stradă o sută de lei. O sumă destul de mare la nivelul de trai de pe vremea aceea. Ei bine, ruda mea a rămas în locul respectiv mai bine de oră, cu bancnota în mână, doar-doar se va ivi păgubaşul. Pentru ea norocul conta prea puţin. Preţuia necondiţionat corectitudinea. Nu s-a ivit nimeni şi ruda mea a plecat acasă cu inima îndoită că n-a aşteptat destul. Dar câţi sunt ca ea? Eu unul n-am cunoscut niciodată pe nimeni să-i semene... Eugen îşi spune: asta înseamnă că profesorul Dabija, care le-a mărturisit la curs întâmplarea cu ruda sa, în ciuda obişnuinţei de a gândi statistic, cu alte cuvinte global, are totuşi, ca orice alt om, păreri personale despre semeni. Care, iată, nu sunt neapărat optimiste. N-a cunoscut niciodată pe nimeni să-i semene acelei rude a sa. Dar pe de altă parte, uite că acea notă personală a cursului i-a rămas întipărită în memorie. Ceea ce poate că profesorul a şi urmărit...
Ce fel de oameni locuiesc în cartierul pe care Eugen l-a străbătut în drum către casă... E cartierul select al oraşului. Asta înseamnă oameni cu stare şi educaţi. Dar lumea s-a amestecat, nu mai e ce-a fost pe vremuri. Cei ce au constituit cândva elita au dispărut în mare parte. Între timp lumea s-a democratizat. Descendenţii elitei sunt acum salariaţi cot la cot cu ceilalţi, nu-i mai deosebeşti. Au devenit de nerecunoscut, şi apucăturile lor de asemenea. Ce fel de oameni circulă... Eugen nu ştie ce fel de oameni circulă pe străzile cartierului select — mă rog, fost select — şi, dacă ar fi după el, ar prefera ca pe străzi să nu mai circule niciun fel de oameni, de vreme ce, vorba vânzătorului de ochelari, nu mai au nimic sfânt.
Eugen îşi urmează drumul pe strada Teilor în jos, în căutarea ochelarilor. A străbătut deja, probabil, trei sferturi din traseu. N-a mai rămas mult până la chioşcul de ziare. Încă puţin şi urmează să dea colţul intrând pe strada George Bariţiu, de unde deja se vede benzinăria şi, pe partea cealaltă a străzii, chioşcul de ziare. Care între timp trebuie că s-a închis şi locul a devenit pustiu. Lui Eugen i se pare acum că n-a fost tocmai bună ideea s-o pornească în căutarea ochelarilor. Nu are nicio reprezentare a fizionomiei găsitorului şi nici nu doreşte s-o aibă. De îndată ce vreo trăsătură anume prinde să i se înfiripeze în minte, el se grăbeşte s-o îndepărteze... Şi cu fiecare pas e tot mai convins că vânzătorul de ochelari are dreptate: e un ticălos acela care îşi însuşeşte cu nepăsare un lucru ce nu-i aparţine. Dezgustul de pe faţa sa i se pare tot mai îndreptăţit. Până într-atât că abia aşteaptă să-l vadă luni dimineaţă când se va duce să-şi cumpere o pereche nouă de ochelari.
Se întoarce brusc şi o porneşte înapoi spre casă. Simte că pur şi simplu i s-a făcut dor de vânzătorul de ochelari. *** *Din volumul de povestiri Visul văduvei
