Stereotipizarea socială a scriitorului
Pornind de la premisa că sensul figurat al mitului (esenţialmente pozitiv) se suprapune cu sensul propriu al stereotipiei (preponderent negativă), pot să spun că pentru unii din generaţia mea, poate pentru cei mai mulţi, mitul scriitorului văzut ca un demiurg al literelor, puternic în interioritatea sa, sensibil, pătrunzător, inventiv, dezinteresat de confort şi de avantaje materiale, dar recompensat copios — şi pe merit — pentru creaţia sa dedicată moralei şi binelui semenilor, acest mit s-a prăbuşit (aproape) brusc la vârsta când au păşit de la conştiinţa critică a celor din anturajul lor la conştiinţa critică a realităţii în sens mai larg, inclusiv politice.
Îmi amintesc de o întâmplare când, pionier fiind, am participat la nu ştiu ce comemorare legată de închisoarea Doftana, templu comunist, situată în vecinătatea Câmpinei, unde locuiam. Timp de minute bune, cât am stat smirnă, în chip de strajă, alături de câţiva colegi-pionieri, ca anexă a oficialităţilor, în picioare pe creasta unui zid pe jumătate năruit, am tras cu coada ochiului la un personaj care mi-a stârnit admiraţia: un bărbat chipeş, care se plimba agale dincolo de cordonul de ordine, nestingherit, călcând pe iarbă, în timp ce, cu o mină concentrată, nota de zor într-un carnet. Vezi bine, era reporterul. Ajuns acasă, am aşternut pe hârtie impresiile lăsate de ceremonie într-un carnet care, pentru câteva însemnări sporadice, mi-a ţinut loc de jurnal, încheindu-le cu însemnarea: „Să ajung ca el este cel mai mare vis al meu!”... Nu mai mult de doi sau trei ani mai târziu mi-am spus: scriitor sau ziarist, n-a fost decât un scribălău, slujitor al regimului, privilegiat prin faptul însuşi de a i se fi permis (de fapt, ordonat) să se desfăşoare îndărătul cordoanelor de ordine! Tot atunci scriam un pamflet despre Sadoveanu, unul dintre primii scriitori care au inaugurat era compromisurilor cu noul regim, comunist, şi, în cercul nostru de prieteni, îi repudiam zgomotos — cu pornirile iconoclaste ale vârstei, dar nu numai — pe ceilalţi colaboraţionişti ai literelor. Mă rog, poate pripit. Mai mult decât atât, ne orientam cu toţii — nu numai în cercul restrâns al prietenilor —, cu o excepţie sau două, către studiul disciplinelor ne-umaniste, nutrind speranţa (iluzia) că astfel, de-a lungul carierei, vom fi mai puţin expuşi compromisurilor inerente umaniştilor... Aşa că, riscând înglobarea pe nedrept a celor, puţini la număr, care şi-au păstrat nealterată coloana vertebrală, cred că în România a funcţionat „cu brio” stereotipia scriitorului colaboraţionist, cu extindere mult dincolo de graniţa „obsedantului deceniu”, şi cu amploarea compromisurilor adecvată permisivităţii variabile a regimului. Asta, cu atât mai mult cu cât „arhetipul” scriitorului român — ca să uzez de întreaga familie de concepte propuse spre dezbatere — este acela al mânuitorului mediocru al condeiului, independent de tematică; desigur, cu excepţiile de rigoare.
Dar astăzi? După schimbarea de regim, „vechea gardă”, după o privire binevoitoare în oglindă, şi-a descoperit „mitul” rezistenţei (retrospective) prin cultură, trăind în continuare „melancolia pierderii pentru totdeauna a momentului [disidenţei din trecut]”, ca să citez din literatura de blog. Rezistenţă pe care prea puţini dintre consumatorii de literatură autohtonă de astăzi se arată dispuşi s-o ia în serios. Iar editorii au descoperit „mitul” memorialistului (anticomunist) vandabil. Până la un punct. Cu o autobiografie în foarte multe cazuri recondiţionată conform noilor exigenţe.
Dar noua generaţie? Ei bine, noua generaţie de scriitori nu are (încă) memorie spre a o fructifica literar în memorialistică şi nu a rezistat prin cultură pentru că la vremea respectivă încă nu exista pe lume. În schimb a ales calea minimalismului/mizerabilismului — literar şi existenţial — pe care şi-a impus-o sieşi, de o manieră normativă (deci stereotip), cu extensii mai mult decât avantajoase în arta cinematografică. Desigur, iarăşi, cu excepţiile de rigoare. Ghinionul noilor stereotipii este, încă o dată, acela că sunt uzitate şi prizate preponderent în cercuri exclusiviste, şi că masa cititorilor se încăpăţânează să le respingă.
Continuă „mitul” periodizării strict calendaristice a scriitorimii române: stereotipiile „şaizeciştilor” („şaptezecişti”, nu?), „optzeciştilor”, „nouăzeciştilor” şi aşa mai departe — să vedem până unde va continua această taxonomie absurdă, lipsită de orice substanţă —, cu care literaţii se gratulează reciproc, în lipsa unor puncte de inflexiune tematice şi mai ales stilistice reale între respectivele categorii, forţând, probabil, modelul paşoptiştilor, destul de anemic şi el.
Continuă să fie în vogă stereotipia postmodernisumului... normativ. Iată, mi-a căzut privirea, cu ceva timp în urmă, pe un fragment din cronica unui roman scris de unul din tinerii autori români de succes, din „valul Polirom”. Scria autorul cronicii: „Dacă mai există vreo îndoială de caracterul postmodern al scrierii, autorul o spulberă eficient atunci când...” Şi urmează alibiul care l-a salvat in extremis pe bietul autor de la o asemenea degradantă suspiciune. A nu fi postmodern azi — a scrie nefragmentat, cronologic, ne-periferic etc. etc. — este o culpă peste care niciun estet al literelor nu îşi permite să treacă. Şi, de asemenea, niciun editor care îşi propune ca producţia sa să nu intre în colimatorul criticii... postmoderne.
