Citeam prin cărţi dialoguri impecabile, scrise fără nicio poticneală şi eram revoltat: Unde au întâlnit ei, scriitorii, oameni care să discute în felul ăsta? Replici care se succedau şnur de o parte şi de cealaltă, fără nicio bâlbâială! Personaje care turuiau pe nerăsuflate, aşteptându-l fiecare, cuminte, pe interlocutorul său să-şi ducă replica până la capăt, fără să intervină, după care cel de-al doilea intra într-o perioadă de tăcere aşteptându-l pe cel dintâi să spună tot ce are de spus! Şi tot aşa... Eu, dacă aveam să ajung vreodată scriitor — îmi spuneam —, aveam să-mi pun personajele să vorbească natural, să se bâlbâie, să se întrerupă, pe scurt să vorbească aşa cum oamenii vorbesc în viaţa reală.
Într-o zi, după o discuţie pe această temă, tata m-a surprins spunându-mi: Tu ai să scrii. Mi-a spus-o cu o voce calmă şi sigură, privindu-mă drept în ochi şi dând uşor din cap. L-am întrebat zâmbind neîncrezător: De unde ştii?... După nasul tău, mi-a răspuns tata...
Să fi fost oare o previziune, sau voinţa lui, pe care a dorit să mi-o insufle? *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
