Miss Helen*

Uşa de la intrarea principală, pe unde ei, elevii, n-aveau acces se deschise în sfârşit şi Miss Helen ieşi grăbită în semiîntunericul din pridvorul liceului, înălţat la cucurigu, peste demisol. Ea era! Se făcuse târziu şi stinseseră deja lumina acolo, deasupra uşii, sub arcade. Miss Helen trecu iute prin dreptul unicului stâlp din colţul pridvorului şi, un pic aplecată înainte, atentă la trepte, câte-or fi fost la număr, multe în orice caz, coborî, trop-trop-trop, ieşind în lumina bulevardului. Se făcea simţită şi acolo şi peste tot adierea rece a începutului de iarnă. Pentru Decebal nu fu nicio surpriză că Miss Helen o luă la dreapta pe bulevard: toată lumea din clasă ştia că locuieşte undeva „în vale”. Undeva...
   Interesant era ce se întâmpla mai departe, dincolo de rond, unde strada Castanilor se întretăia cu strada Maria Tănase. Din acel punct încolo nimeni nu pretindea că ştie încotro se îndrepta Miss Helen când se ducea acasă.
   Decebal legase bicicleta de un grilaj cu colierul antifurt, cu gând să se întoarcă şi s-o ia peste câteva ore. Iar dacă n-avea să se mai întoarcă deloc, nicio pagubă!...
   Acum că Miss Helen tocmai ieşise, Decebal îşi spuse că ar fi fost o laşitate din partea lui să dea înapoi după ce de atâtea ori se gândise, dând frâu liber imaginaţiei, la seara decisivă şi după ce stătuse la pândă, ascuns, mai bine de o oră, până îl pătrunsese frigul. Ieşi deci din locul său de pândă, din spatele containerului abandonat la intrarea în magazinul de mobilă de lângă liceu, hotărât să-şi urmeze planul. Aşa că o porni înfrigurat pe urmele ei.
   ...Miss Helen păşea iute — zorită ca de obicei —, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Ai fi zis că se grăbea către acasă. Dar de ce atâta grabă, dumnezeule?
   Mergând în urma ei, urmărind-o, Decebal îşi dădu seama că de fapt nu ştia mai nimic despre ea în afară de felul cum apărea înaintea lor în clasă şi în general de ceea ce era la vedere. Nu ştia nimic despre trecutul ei, nici despre familia ei, dacă avea aşa ceva, nu ştia nimic nici despre casa ei. Nu ştia...
   Dar poate că nici nu se ducea acasă. Culmea ar fi fost ca tocmai azi când Decebal se hotărâse să facă acel gest extrem — s-o abordeze pe stradă —, să se dovedească că de fapt ea mergea să-şi întâlnească amantul. În definitiv, nimic mai firesc ca o profesoară tânără, nemăritată şi atât de atrăgătoare, să aibă un amant şi să se dedea la nebunii, seara, după ore, departe de ochii lumii şi de rigorile şcolii. Asta îi spunea raţiunea. Dar...
   Decebal şi-o închipui într-o cameră slab luminată, întinsă în pat, zvârcolindu-se sub un adonis muşchiulos şi zvelt, dominator fără niciun merit, având o ocupaţie incertă undeva în oraş, în timp ce rochia ei mătăsoasă, cu floricele roz şi frunzuliţe minuscule, verzi, pe care o ştia de la orele de engleză, zăcea dureros de abandonată pe speteaza unui scaun, aşteptând sfârşitul actului. Sau sfârşitul nopţii. Sau ambele. Şi atât era de dureros ceea ce vedea în închipuire încât în clipa aceea îi veni s-o lase dracului de aventură şi să se întoarcă să-şi ia bicicleta şi — gata cu prostiile, înapoi acasă! De unde să nu mai iasă vreo câteva zile, să se cufunde în cărţile lui şi să se mulţumească s-o vadă pe Miss Helen la prima lecţie de engleză, săptămâna viitoare, aşa cum ar fi văzut-o pe oricare altă profesoară, în clasă, odată cu toţi colegii, distantă şi intangibilă...
   Amantul ăla, cine o fi fost, trebuie că abia dacă îşi făcea timp de ea când şi când, în timp ce el, de-ar fi fost să fie şi de-ar fi fost cu noroc, nici nu mai era nevoie să se schimbe ca să fie drăgăstos cu ea tot timpul, între patru ochi şi de faţă cu alţii, fiindcă tot timpul era cu gândul la ea şi la viaţa ei şi la cum ar fi fost viaţa împreună cu ea... Ar fi întrebat-o numai: Trebuie neapărat ca ea să fie mai tânără ca el? De fapt care-i logica? Eu pot să vă spun un singur lucru, Miss Helen: am de partea mea tinereţea, sau imaturitatea, spuneţi-i cum vreţi, dar nu vă trădez cu nimeni şi de dragul nimănui — nu mă-nhăitez cu ei, stau în banca mea când toţi tipii ăia nespălaţi, colegii mei, sar în picioare şi-ncep să urle şi să cânte după ce dumneavoastră ieşiţi din clasă. E vorba de cântecul ăla irlandez, ştiţi, She is handsome, she is pretty şi aşa mai departe, chiar dumneavoastră ne-aţi învăţat. În gura lor, sună ca dracu’, vă rog să mă credeţi. Deşi, culmea! cuvintele vi se potrivesc mânuşă. Ţopăie prin clasă şi cântă, dar eu nu mă-nhăitez cu ei, Miss Helen... Asta i-ar fi spus Decebal... Cât despre rochia aia cu floricele roz şi frunzuliţe verzi — Decebal trebui să facă în minte o corecţie: nu, nu putea să apară cu ea acuma, pur şi simplu pentru că iarna stătea să vină, şi aceea era o rochie subţire, de sezon. De fapt o purtase astă-primăvară, înainte de vacanţa mare, când se scurgeau ultimele zile din clasa a unsprezecea, dar lui îi rămăsese gândul la rochia ei înflorată şi la aerul căldicel ce pătrundea pe fereastră, în timp ce mâna dreaptă a lui Miss Helen atingea în treacăt pupitrele, distrată şi ludică, în timpul lecţiei. Făcea câte un pas înaintând pe culoarul dintre rânduri, către fundul clasei; şi de-acolo înapoi. Mâna ei zăbovea o clipă pe pupitrul lui în timp ce vorbea către clasă, chiar se rezema de pupitru, şi degetele, mlădioase şi graţioase, i se curbau sub apăsarea trupului. Chiar sub ochii lui. Nu zăbovea mult mâna ei pe pupitru, doar câteva secunde — destul însă ca Decebal să vadă în toate acele gesturi ale ei, în aparenţă neutre, un semnal pe care ea i-l transmitea că se simte bine în vecinătatea lui. Se rezema oare mâna ei şi de pupitrele altora? Decebal ridica ochii întrebători spre faţa ei şi cine ştie cum o privea, ce adoraţie i citea în ochi, că de partea cealaltă a culoarului surprindea ironia care dădea pe din afară în ochii cu care Cecilia îl fixa, înainte să pufnească în râs, întorcându-se în clipa următoare către colega ei de bancă, Jeni, ecranându-şi gura cu mâna ca să nu se-audă ce-i spunea colegei ei de bancă, hohotind pe înfundate. Iar ceva mai departe, pe rândul de la perete surprindea faţa albă, serioasă, a Veronei, care nu râdea ci doar îl privea fix, cu o ciudată nelinişte, deja devenită reproş. Mă rog, treaba lor...
   Greu de zis dacă Miss Helen chiar zăbovea mai mult în dreptul băncii lui. Dar femeile trebuie că aveau o capacitate specială să-ţi transmită plăcerea de a se afla în preajma ta, şi bucuria de şti că pot să-ţi comunice acea plăcere.
   ...O bucată de drum, Decebal se ţinu în spatele lui Miss Helen, la câţiva paşi distanţă, până când trecătorii, tot rărindu-se, practic rămaseră numai ei doi pe strada pustie. La rond, Miss Helen traversă pe trecerea de pietoni cu aceeaşi atenţie cu care coborâse treptele de la intrarea principală a liceului. Privind-o din profil-spate, lui Decebal i se păru că surprinde pe buzele ei o fluturare din zâmbetul ei de toate zilele, zâmbetul ei care izvora din interior. Miss Helen o coti la stânga, pe strada Maria Tănase. Tocurile ei înalte ţocăiau impetuos pe trotuar, pe când paşii lui nici nu se auzeau...
   Bun, şi când aveau să fie faţă în faţă, ce avea să-i spună? Cum avea să i se adreseze? Trebuia s-o facă să înţeleagă cât de serios îl afecta situaţia în care se zbătea de câteva luni încoace. În două-trei cuvinte trebuia s-o facă să înţeleagă, fiindcă timp mai mult s-ar fi putut să nu aibă la dispoziţie.
   Vă cer ajutorul, Miss Helen... Adică nu Miss Helen... Vă cer ajutorul, doamnă profesoară! — avea să-i spună. Pe un ton grav şi hotărât... Sau grav şi resemnat?... Şi cum să i se adreseze? Cu doamnă profesoară? Nu era prea distant?... Vă cer ajutorul (oricum) adică să-mi puneţi o vorbă bună pe lângă dom’ director: vreau să fiu mutat la o clasă paralelă, doamnă profesoară, la C de pildă! De ce, Decebal? avea să se arate mirată Miss Helen. Vreau să fiu mutat la o clasă paralelă unde să nu predaţi dumneavoastră engleza! Miss Helen avea să facă ochii mari: Nu-ţi place cum predau eu, Decebal? Nu-i vorba de asta... Adică vreau să spun că-mi place. Dar nu pot să trăiesc tot timpul cu gândul la dumneavoastră! Pur şi simplu nu mai pot! Nu mi se pare firesc! Să vă văd mereu, la doi paşi înaintea mea, doar să-ntind mâna şi să v-ating, şi eu să nu pot să vă spun niciun singur cuvânt! Nu mai suport, e un chin prea mare!... Ei, şi de aici discuţia putea să se îndrepte în oricare direcţie. Trebuie să-ţi scoţi prostiile astea din cap, Decebal! — era una din variantele de răspuns din partea ei. Şi aveau să urmeze sfaturi: Ai toată viaţa înainte, Decebal. Deocamdată tu trebuie să te concentrezi pe ce-i cel mai important pentru tine. (Dumneavoastră sunteţi tot ce-i mai important pentru mine!) Ţi se pare, Decebal. Toţi trecem prin asta. (Chiar toţi? Inclusiv dumneavoastră?) Da, inclusiv eu. (Povestiţi-mi! Vă rog mult! Nu vreau decât să stau şi să v-ascult!) Poate c-o să găsim un moment potrivit şi pentru asta. (Îmi promiteţi?) Îţi promit...
   Nu, un astfel de curs al discuţiei îl ducea negreşit într-o fundătură. Sigur, era frumos să capete de la ea promisiune, oricare ar fi fost aceea. Urma să aştepte cu o dulce nelinişte în suflet — să aştepte momentul potrivit, care cel mai probabil era să nu vină niciodată...
   Rămânea mofluz, aşteptând să se împlinească o jumătate de prezicere aruncată cu bunătatea cu care le arunci un pumn de grăunţe porumbeilor din Piaţa Primăriei. Cu maxima bunăvoinţă a unei femei, mă rog, profesoară, cu ceva experienţă de viaţă în spate. Dar tocmai aceea, acea experienţă, cu misterul a ceea ce ar fi putut să cuprindă în ea, era farmecul lui Miss Helen. Faţă de Miss Helen, colegele lui de clasă erau şterse, previzibile şi, multe din ele, pline de ifose. Niciuna nu se ridica la nivelul lui Miss Helen, niciuna n-avea naturaleţea ei, n-avea voioşia ei primăvăratică, n-avea deschiderea şi disponibilitatea de a se apropia de oricine — n-avea nici măcar modestia ei. Rochia cea mătăsoasă cu floricele roz şi frunzuliţe minuscule, verzi, era însăşi personificarea lui Miss Helen — Miss Helen sigură de sine, Miss Helen sigură de ce ştie când predă şi când răspunde la întrebări, şi în acelaşi timp vulnerabilă, aşa o vedea Decebal când discuta cu câte un elev, la ore şi în afara orelor, cu zâmbetul ei aproape neşters de pe faţă, dăruit în clipa asta celui cu care stătea de vorbă, împreună cu întreaga ei atenţie, şi în clipa următoare risipit către nimeni, un zâmbet în gol, poate adresat unei amintiri. Dar nu mai puţin cald.
   ...Dacă ar fi întors capul în urmă, Miss Helen l-ar fi zărit negreşit pe Decebal. Dar l-ar fi şi recunoscut oare, în locul acela destul de slab luminat unde, pe deasupra, elevul Decebal cu siguranţă n-ar fi avut ce să caute?...
   Sau putea s-o ajungă din urmă pur şi simplu, fără să i se adreseze, să ţină doar pasul cu ea, dinadins. Ea s-ar fi întors la un moment dat spre el şi ar fi făcut ochii mari. E şi drumul tău spre casă, Decebal? l-ar fi întrebat. Nu ştiam că locuieşti prin zonă. (Nu, nu locuiesc prin zonă, doamnă profesoară.) Nu? Ai vreo treabă pe-aici? (Ca să fiu sincer, n-am nicio treabă... Doar că...) Doar că? (...Vroiam să discut ceva cu dumneavoastră, dacă îmi permiteţi.) Serios? Vreo problemă la engleză? (Nu, doamnă profesoară. Problema mea...) Ei bine? (Problema mea sunteţi dumneavoastră!)... Ea l-ar fi privit dojenitor, poate, şi discuţia ar fi luat acelaşi curs ca şi în prima variantă. Aşa că la întrebarea dacă el locuieşte în partea asta a oraşului, mai bine răspundea altfel, fără legătură directă cu întrebarea...
   Ştiaţi că la şcoală vi se spune Miss Helen? ar fi putut să-i spună. O, da? s-ar fi mirat Miss Helen, cu încântare. Ce drăguţ! Şi în acelaşi timp ciudat. Fiindcă pe mine de fapt nu mă cheamă Elena, ştii asta, nu? (Da... Cred că da... Dar toţi colegii mei vă simpatizează. De-aia vi se spune Miss Helen. Indiferent cum v-ar fi chemat, noi tot Miss Helen v-am fi spus.) Aşa? Deci toţi colegii tăi mă simpatizează, aşa ai spus? (Da, doamnă.) Numai ei? Tu, nu? (Nu, eu nu vă simpatizez...) O! Eşti la fel de brutal de sincer cu toată lumea, Decebal! Sau numai cu mine? (Eu nu vă simpatizez. Eu vă iubesc!)
   ...Nemulţumit nici de acest curs al prezumtivei discuţii, care promitea să ajungă la aceleaşi blânde dojeni, Decebal continuă să se ţină la câţiva paşi distanţă în urma ei... Blânde dojeni? Dar poate că n-aveau să fie deloc blânde. Miss Helen ar fi putut să-l repeadă...
   În clipa aceea o maşină apărută din spatele său trecu de el, nu mult, doar un pic, atât cât s-o vadă trăgând în viteză la bordură şi oprind din scurt o lungime înaintea lui Miss Helen. Era un taxi. Decebal îl văzu pe şofer întinzându-se mult peste scaunul din dreapta sa, aproape culcându-se peste el, deschizând uşa spre trotuar şi spunând către Miss Helen ceva ce el nu auzi. Miss Helen nu se opri, doar încetini pasul pentru o clipă şi întorcând capul spre şofer, distantă, îi răspunse ceva scurt, din vârful buzelor, şi continuă să meargă cu acelaşi pas alert. Asta era total neobişnuit la Miss Helen. Două secunde mai târziu, şoferul închise uşa şi, virând dinspre bordură, plecă în scrâşnet de cauciucuri...
   Hm! Ca să vezi!...
   În lumina argintie a nopţii Decebal văzu propria-i suflare prefăcându-se în abur.
   ...Dacă tot vi se pare drăguţ — continuă el dialogul său în gând cu Miss Helen —, aţi avea ceva împotrivă dacă v-aş spune şi eu Miss Helen?... Dacă îţi face ţie plăcere, de ce nu? i-ar fi răspuns Miss Helen. Nu văd în asta nimic nepoliticos. (Ştiţi, Miss Helen, întotdeauna îmi face plăcere când vă opriţi la banca mea.) Ştiu, Decebal, am observat. Şi mie îmi face plăcere. Dar ce pot să fac mai mult de-atât? Ştii şi tu, toată clasa stă cu ochii pe mine. (Dacă aţi vrea dumneavoastră, aş putea să vă invit...) Unde, Decebal? (Undeva unde să nu fie toată clasa cu ochii pe dumneavoastră. Undeva unde să nu fie nimeni cu ochii pe dumneavoastră.)... Decebal, tu ştii ce vârstă am eu? (Nu contează, Miss Helen! Chiar dumneavoastră aţi spus că vă face plăcere să fiţi aproape de mine.) Presupun că eşti încă minor. (Numai până în februarie.) Ei, bine, în aprilie eu fac douăzeci şi opt. Sunt cu zece ani mai bătrână ca tine. (Am auzit de cupluri în care diferenţa de vârstă e chiar mai mare.) Cupluri! Tu vrei ca noi doi să fim un cuplu! (Nu-mi pasă cum ne văd alţii! Important pentru mine e să fiu cu dumneavoastră, şi dumneavoastră să fiţi cu mine!) Vrei să fim împreună, dar mi te adresezi cu dumneavoastră! Există în viaţă lucruri care sunt permise, şi altele care nu sunt permise, Decebal. Ceea ce presupun că ştii şi tu foarte bine. (Dacă dumneavoastră îmi permiteţi, pot să vă spun şi tu, Miss Helen.) Şi în clasă cum vrei să ne purtăm? Să ne prefacem că nu e nimic între noi? ...
   Între noi? Să ne prefacem? Decebal mergea pe stradă dar se imagină în clasă — de fapt se visă —, în mijlocul acelei comunităţi atât de strălucitoare şi de colorate, pe care o ştia, plină de zâmbete, pripită în etichetări, unde toată relaţia sa cu Miss Helen era presupusă în secret şi avea să stârnească invidii ascunse... În noile circumstanţe, Miss Helen n-avea să se mai oprească la banca sa, ca să nu dea naştere la bârfe. Avea doar să treacă pe culoar şi, în virtutea unei înţelegeri tacite, avea să tărăgăneze un singur pas în dreptul lui pentru ca el, adolescentul neexperimentat şi bănuitor ce era, să nu se simtă neglijat. Miss Helen avea o sensibilitate şi un tact speciale, şi toate calităţile din lume: teren nesfârşit pentru descoperiri care de care mai încântătoare, la îndemâna lui Decebal, pentru vremea când avea să vină vremea culesului...
   Se gândea cu încântare la femei în general şi se întreba prin ce sunt ele deosebite...
   Femeile, sunt... Ei bine, da, femeile sunt în general mai scunde decât bărbaţii. Nu şi Miss Helen, care, observase asta când se aflase în picioare în preajma ei, era aproape cât el. Şi mai înaltă decât toate colegele sale, poate exceptând-o pe Tanţa. Care oricum nu conta. Ochii ei, când stăteau în picioare faţă în faţă, se înălţau până aproape la nivelul ochilor lui. Se ridicau un pic spre el. Doar o idee... Ochii ei căprui... Jos la piciorul scării, Decebal avusese ocazia să-şi ridice ochii după Miss Helen când aceasta urca scara spre cancelarie, probabil nu în cadenţa care i s-ar fi potrivit ei cel mai bine, ca femeie tânără şi plină de viaţă, ci în aceea, temperată, dictată de prestigiul ei de profesoară de liceu, unde foarte mulţi elevi, care o admirau, aşteptau, poate, din partea ei, gesturi populare şi de solidaritate într-ale vârstei. Atunci, la piciorul scării, Decebal avusese ocazia să-i admire forma plăcută a gambelor, a picioarelor în ansamblul lor, vizibile, din acel unghi neruşinat, până puţin deasupra încheieturilor genunchilor, unghi care permitea să-i admiri tendoanele delicate şi să completezi doar în imaginaţie forma şi grosimea coapselor. Iar lui Miss Helen nu părea să-i pese că lasă să i se vadă astfel picioarele când urca scara. Sau poate că-i păsa, dar accepta cu curaj să înfrunte gândurile iscoditoare ale elevilor.
   ...Se lăsase o ceaţă subţire şi luminoasă peste casele din cartier. Un cartier pe unde Decebal se întâmpla doar rareori să aibă drum, aşa că îi era ca şi necunoscut. Miss Helen continua să meargă cu pas grăbit înaintea sa, dar probabil că foarte curând avea să se oprească la una din porţile care se înşirau în lungul străzii şi avea să scotocească în geantă, în căutarea cheilor. Trebuia să se grăbească. Şi oricum variantele sale de abordare a lui Miss Helen se împuţinau drastic: nu mai rămânea decât abordarea directă, în genul fie-ce-o-fi... Decebal se uită fugitiv la plăcuţa de pe zidul unei case: strada Izvoarelor. La câteva palme distanţă, o antenă parabolică era fixată în zid. Peste tot puteau fi văzute antene parabolice. Captau unde din eter pentru desfătarea şi tihna familiilor reunite la sfârşit de zi. La fel, şi familia sa trebuie că se reunise deja în fapt de seară, iar absenţa sa trebuie că stârnea nelinişti şi irita.
   Ei, asta era. Mai aveau de aşteptat...
   Din nou, un taxi se ivi, venind din josul străzii de astă dată, „din vale”, şi Decebal îngheţă când îl văzu nu urmându-şi drumul, pe partea lui, ci abătându-se brusc spre stânga carosabilului şi oprind la bordură, în dreptul lui Miss Helen: se temu că aici, în pustietatea din jur, un şofer grosolan se va da jos intempestiv din maşină şi o va brusca pe Miss Helen.
   Dar nu, se întâmplă cu totul altceva.
   Din taxi coborî o siluetă feminină, zveltă, în palton negru. Cineva cunoscut?... Decebal se trase într-o parte, ieşind din cercul de lumină al felinarului. Văzu acea siluetă tăind bordura şi trotuarul de-a curmezişul şi apropiindu-se într-un avânt de Miss Helen. Nu-i fu limpede în prima clipă dacă se repede la ea cu intenţii rele sau cu gânduri bune. Se dumiri însă în clipa următoare că intenţiile tinerei erau dintre cele mai bune: silueta zveltă se lipi toată de Miss Helen, contopindu-se cu ea. Te pomeneşti că Miss Helen îi era mamă! îi trecu prin minte un gând nebun. În capul lui se ţesu preţ de două sau trei secunde o întreagă poveste cu viaţa secretă a lui Miss Helen, cu o fiică ţinută ascunsă de ochii lumii, cu care se întâlnea la ore şi în locuri ciudate, la adăpostul întunericului, cum se întâmpla acuma. Dar nu, povestea se destrămă în mintea lui la fel de repede cum se făurise.
   Dumnezeule! ce făcea Miss Helen?
   Nici vorbă să aibă un comportament matern! Miss Helen, care era cu o jumătate de cap mai înaltă, o îmbrăţişă pe tânăra în negru, dar nu oricum, ci aşa cum Decebal văzuse prin filme: sărutând-o apăsat pe gură, ocrotind între palme comoara buzelor ei, şi ele amândouă se sorbiră una pe alta, strivindu-şi gurile şi feţele, sucindu-şi feţele în jurul gurilor lipite, în încercarea de a-şi extrage fiecare, parcă, plăcerea maximă de la cealaltă.
   Şi ce avusese logică şi noimă nu mai avea pentru Decebal niciuna.
   Cele două femei, sigure că sunt aici ferite de privirile lumii, acum că taxiul dispăruse, merseră înlănţuite încă o bucată de drum, cu paşi împiedicaţi, de-a lungul trotuarului, în aceeaşi direcţie în care mersese Miss Helen până atunci, până când, foarte curând, se împlini aşteptarea lui Decebal: Miss Helen o lăsă o clipă pe tânăra în negru pentru a cotrobăi în geantă după chei. Dar ea, cea tânără şi mai scundă, se pare că avea alte planuri. Urmară şoapte înflăcărate de ambele părţi, imploratoare, din care lui Decebal i se păru că desluşeşte doar o frântură rostită de cea mai tânără — „...nu pot să stau...” — şi, când poarta era deja deschisă, silueta în negru se desprinse, după mai multe încercări de reţinere din partea lui Miss Helen, şi o porni aproape alergând de-a lungul trotuarului, înapoi, spre locul unde Decebal rămăsese cu spatele lipit de gard, într-o zonă de întuneric.
   Şi atunci, când tânăra ajunse foarte aproape, cu faţa în lumină, o recunoscu. Era Verona, colega lor.
   Dumnezeule!
   Fuseseră vocile lor? Fusese vocea lui Miss Helen?... De fapt vocea Veronei, oricât ar fi fost Decebal de coleg cu ea, aproape că-i era necunoscută. Dar vocea lui Miss Helen?
   Decebal avea mereu prezentă în minte vocea lui Miss Helen, timbrul ei uşor nazal având drept fundal zâmbetul ochilor ei căprui şi luminoşi, şi nicicum nu-şi putuse imagina acea voce şoptind implorator. Nici chiar în pat, adresându-se prezumtivului ei amant, care acum se dovedea a fi fost o himeră. Dar la fel de uluitoare ca şi şoapta înfocată a lui Miss Helen, dacă nu încă şi mai uluitoare, era pentru Decebal figura palidă a Veronei. O revedea în clasă, aţintindu-l cu privirea aceea contrariată, peste rândurile de bănci, din lumea ei retrasă, în clipele când prezenţa lui Miss Helen făcea să pălească toate strălucirile clasei, câte or fi fost — şi dacă or fi fost. Şi abia acum îi desluşea cuvintele nerostite din privire: Las-o în pace pe Miss Helen! Nu te lega de ea. Miss Helen e a mea! ...
   Totuşi, retrospectiv, vedea posibilă o Veronă înrobită patimilor: Verona era o fiinţă ascunsă şi cam ciudată.
   Dar Miss Helen? Deschisă, populară, comunicativă, grijulie să facă să dispară oricând orice diferenţă de vârstă între ea şi elevii ei, şi în acelaşi timp ocrotitoare şi cu autoritatea neştirbită — totul devenise confuz şi absurd pentru Decebal.
   ...Acum, că Verona se topise în noapte, iar Miss Helen intrase în casa ei, Decebal, rămas singur pe stradă, îşi aminti de rochia cea mătăsoasă, cu floricele roz şi frunzuliţe minuscule, verzi. Acum în prag de iarnă, trebuie că stătea agăţată pe umeraş, în dulap, alături de alte rochii, jachete şi fuste de care el nu avea habar, în aşteptarea primăverii... La primăvară probabil că avea s-o vadă din nou pe Miss Helen îmbrăcată cu ea. Dar avea s-o mai vadă oare?

   Pe coridor trecea Miss Helen, dichisită şi nu prea, cu catalogul sub braţ, venind de la altă clasă, la început de recreaţie, îndreptându-se spre cancelarie, la lumina zilei. Faţa îi era luminată de acelaşi zâmbet neşters şi, ca întotdeauna, se arăta grăbită. Zâmbetul era pentru toţi şi pentru fiecare în parte, pentru cine şi-l dorea. Pentru Cecilia, pentru Jeni, pentru Verona, pentru toţi nespălaţii lui de colegi, care cântau răcnind deşănţat, în absenţa ei, în spatele ei, She is handsome, she is pretty, pentru cei ce cunoşteau secretul că în aprilie ea avea să facă douăzeci şi opt de ani, şi pentru cei ce nu voiau să cunoască niciun secret. Decebal se întoarse ca din întâmplare cu faţa spre fereastră în timp ce Miss Helen trecea prin dreptul lor — prin spatele lor. Trecuse deja, câţiva paşi, dar deodată se opri şi, făcând o piruetă aproape juvenilă, se întoarse spre el:
   — Decebal, vrei să vii puţin te rog?
   Ochii ei erau cu vreo două degete sub nivelul ochilor lui şi se înălţară spre ochii lui, zâmbitori, când fu în faţa ei. Deşi căprui, nu prea aveau întunecimi, erau senini. De unde atâta seninătate? N-avea nicio logică.
   Miss Helen avea de trecut un hop. Spuse:
   — După cum vezi, nu mă formalizez că toţii ochii sunt pe mine. Mă însoţeşti câţiva paşi spre cancelarie?
   Se întoarse şi porni în lungul coridorului şi Decebal păşi alături de ea, nesigur şi cu îndoială în suflet.
   — Sigur, recunoscu ea, ochii sunt şi pe tine, dar tu nu ai de dat nimănui socoteală.
   E-adevărat, aşa e, i-ar fi putut răspunde el.
   — Ai mai avut treabă pe strada Izvoarelor?
   Decebal tresări, ca prins asupra faptului — a unui fapt ruşinos şi de nemărturisit.
   — Sau poate nu i-ai reţinut numele? continuă ea. E strada mea, strada unde locuiesc. „În vale”, cum îi zice lumea în oraş.
   Coridorul nu era prea lung, aşa că trebuiră să se oprească înaintea uşilor batante, la ultimul pervaz, dincolo de care elevii nu prea aveau ce căuta.
   — Aştepţi de la mine o explicaţie? întrebă ea.
   — Pentru ce?
   — Ei, unii poate că ar dori o explicaţie.
   — Eu, nu.
   — Aşa mă gândeam şi eu.
   Decebal revăzu în minte mâna ei măturând cu degete neglijente pupitrele de-a lungul rândului, zăbovind două secunde pe pupitrul lui, unde degetele se îndoiau, mlădioase, sub apăsarea trupului ei când îşi schimba greutatea de pe-un picior pe celălalt. Niciun deget nu purta — îşi aminti — vreun inel sau vreun alt însemn de apartenenţă la vreo persoană sau la vreo estetică anume, de nicio culoare.
   — Să ştii, spuse Miss Helen, cu o sfiiciune nouă şi necunoscută, dar cu aceeaşi convingere dintotdeauna — că ceea ce ai văzut nu mă împiedică să ţin la tine. Să fii convins de asta.
   Ridică ochii spre ea: s-o creadă, sau să n-o creadă?
   — Crede-mă! îl rugă ea cu o şoaptă insistentă şi cu o mişcare a bărbiei, care se transmise umerilor.
   Şoapta aceea, la fel ca şi şoaptele imploratoare de acum câteva săptămâni, îi era necunoscută.
   — Dacă ştiaţi că sunt acolo, de ce nu v-aţi ferit de mine?
   Miss Helen îl privi intens. Matern? Cu reproş? Sau cu ciudă că nu se putea face înţeleasă? Şi strâmbă cumva din buze — un gest pe care nu i-l cunoştea.
   — Decebal, îţi propun ceva... El aşteptă tăcut urmarea, cu ochii ţintă în ochii ei. — N-ai vrea să mă inviţi undeva unde să nu fie toată clasa cu ochii pe noi? Unde să nu fie nimeni cu ochii pe noi? Și atunci le lămurim pe toate.
   ...Şi să-i arate unde, în ce loc, stătea agăţată pe umeraş, în dulap, rochia mătăsoasă, cu flori roz şi frunzuliţe minuscule, verzi, în aşteptarea primăverii...
   — Şi... Verona? îndrăzni el să întrebe. Împreună cu ea?
   Miss Helen îl privi netulburată, cu zâmbetul ei dintotdeauna.
   — Cum vrei tu, Decebal. Cu sau fără ea. Cum o să vrei tu.
   Ei da, asta era o întrebare la care avea să-i fie greu să răspundă fără să ceară amănunte. Foarte greu. Se hotărî să nu-i ceară totuşi niciun amănunt.
   Miss Helen plecă împreună cu zâmbetul ei luminos. Decebal privi lung la uşile batante care rămaseră să se legene în urma ei, tot mai slab. Până când rămaseră nemișcate.

***

^*Publicat și în Discobolul, 10-12 2014.