♥
La sinucidere nu îmi aminteam să mă fi gândit vreodată. Nici măcar după accident nu m-am gândisem la sinucidere, când, după operaţie, mi s-a spus că o vreme n-am să pot merge pe picioarele mele. Simplul fapt că tata circula atât de mult cu maşina făcea ca un accident să fie oricând posibil. Iar în maşină cel mai probabil era să mă aflu eu, fiindcă tata mă lua des cu el la plimbare şi chiar şi atunci când pleca să îşi rezolve unele treburi... Cât despre spital, după ce aveam să mă trezesc din anestezie, cine era cel mai nimerit să îmi dea teribila veste, mă gândeam? Mama? N-o prea vedeam pe ea capabilă să îşi ia o mină serioasă şi în acelaşi timp de liniştitoare nepăsare în altă împrejurare decât şezând la masa ei de pasienţe şi suflând fumul de ţigară pe deasupra ceşcuţei cu cafea. Doar atunci răspândea ea în jur linişte şi împăcare. Tata cu siguranţă că nu îşi putea asuma rolul de sumbru mesager de după trezirea mea din anestezie, căci l-ar fi reţinut sentimentul de vinovăţie pentru producerea accidentului... Doctorului Uzum îi rezervam un alt rol: el avea să intre în scenă după, copleşindu-mă cu optimismul lui, cu sfaturile şi cu îmbărbătările sale, precum şi cu ciudăţenia de a-mi propune o schimbare de personalitate; întrucât, cu ştiinţa lui cu totul remarcabilă, nu se putea să nu fi ghicit că asta îmi dorisem dintotdeauna: să fiu altul rămânând eu; chiar dacă nu îmi era foarte clar la ce mi-ar fi folosit şi în ce împrejurări putea să se nască în capul meu ideea unei asemenea schimbări radicale. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
Şi dacă nu mă gândisem niciodată la sinucidere, în schimb mă gândisem de atâtea ori cum era să fii condamnat la moarte. Condamnat pe nedrept, fireşte. Dar nu vinovăţia conta, ci sfârşitul unei vieţi, ultimele zile petrecute într-o celulă strâmtă, umedă şi întunecoasă de închisoare, în aşteptarea executării sentinţei. Apoi orele, minutele. Mă obseda momentul începând de la care nu se mai putea schimba nimic, când împotrivirea nu îşi mai avea rostul, când împăcarea devenea inevitabilă. Împăcarea cu ce?... Trebuia să am o reprezentare a neantului, dar nu aveam niciuna. Trebuia să am şi o reprezentare a durerii, şi aici aveam mai multe. Niciuna certă — nici nu aveam de unde să am o reprezentare certă. Doar că era durerea după care nu mai urma nimic. Doar eu însumi fusesem anesteziat, nu? Cufundarea în râul morţii. Lethe, de care citisem în cărţi. Lethe, în care mişcarea adormitoare a pânzelor albe se împotmolea în lentoare. Se prelingeau şi unduiau pulpanele mătăsoase de care se agăţaseră într-o adormire moale cei deja morţi. Durerea rămânea în trecut şi în definitiv nu era decât o înţepătură, sau mai multe înţepături venite prin norişorii gurilor de foc, înţepături care nu durau ci lăsau doar în urmă o amorţeală care se tot întindea, mai mult decât era firesc şi necesar.
— Alexandru! Lasă deoparte gândurile stupide!
Mama trebuie că mă urmărea cu privirea ei înceţoşată şi adormită.
Şi ceea ce mă umplea de revoltă şi de disperare era că răul care pornea spre pieptul dezgolit cu viteza gândului şi cu duritatea metalului nu era întâmplător, ci premeditat, nemilos şi ţintit. Era, poate, aşa cum spuneau unii, o biciuire fierbinte, care răsturna pământul de sub picioare; se dădea peste cap câmpul magnetic al pământului. Sau, cum spuneau alţii, ca un abur fără niciun sunet, care se risipeşte urcându-se la cer şi umplând cu repeziciune tot spaţiul cu o mâzgă vlăguită, pufoasă şi albă. Iar alţii mai spuneau: ai trage aer pe gură dar nu mai are de unde să vină, şi abia atunci, când nu mai este nimic de făcut sau de îndreptat, constaţi că nu se mai poate sparge în veci zăgazul aerului.
Hm! Constaţi...
Atent la zgomotele care vin din afara închisorii, la strigătele gâştelor sălbatice care se îndepărtau pe cerul nopţii deja reci — apropo: oare gâştele sălbatice călătoreau noaptea?
