miercuri, 3 noiembrie 2021

Laurian și Laura (27)

Despărțiri și decartări

Nu era de mirare ca maică-sa îi dădea de urmă peste tot unde se ducea. Răzbătătoare de felul ei, în ultimii ani ajunsese să se descurce și mai abitir, potrivit vremurilor. Neașteptat era că putea oricând să vină cu un gând nou, izvorât din regretele ei nemărturisite că n-a citit-o bine pe Laura.
   — Bizar, cum s-au intersectat drumurile voastre, dragule! Cine și-ar fi închipuit? Ea era de-o șchioapă, iar tu deja măricel, dar uite că-ți plăcea să te joci cu cei mici. De fapt Laura se juca mai mult cu Amelia și Flavius, dar nici tu nu stăteai de-o parte. Când acceptai să intri în joc tu erai de fiecare dată uns rege. Ceea ce, să recunoaștem, e un rol mai degrabă pasiv. Maestra de ceremonii era Laura. Cânta cu multă simțire când tu ședeai pe scaun cu coroana improvizată, de carton, pe cap: „Trăiască Regele în pace și onor!” — știi cum era imnul —, iar Amelia și Flavius îi țineau isonul. Laura dirija fiecare mișcare de parcă avea în minte întregul ceremonial, până la cele mai mici amănunte. Flavius, ca de obicei, era păcăliciul — păcăliciul Curții Regale și în fiecare clipă punea în pericol desfășurarea protocolului. Iar Laura, altminteri calmă și așezată, se cam enerva. Și normal, când te gândești că ea era inventatoarea jocului. Nu știu cât de regaliști erau Elvira și soțul ei economist, dar își dădeau seama probabil că jocurile de copii nu prefigurează nimic și nu schimbă mentalitățile. De altfel nici Laura nu știu cât de regalistă era judecând după ceea ce ajunsese la un moment dat, știi la ce mă refer. Elvira, cum știi, era pasionată de pietre prețioase. Chiar dacă i-a mai trecut de când cu ultimele schimbări și nu vrea s-o mărturisească, eu sunt sigură că în sufletul ei tot la pietre aspiră. Mă rog, la ce-i frumos, trebuie să recunosc.
   Vă lăsam în grija Iasminei, menajera, care vă iubea, inclusiv pe Laura, ca pe propriii ei copii. Mult mai târziu, când s-au schimbat vremurile, a trebuit s-o dăm afară, deși ea se atașase de noi, și noi de ea, de parcă eram o singură familie. Doar milițienii care au venit au găsit că o exploatăm! Auzi tu, exploatarea omului de către om! Mă uitam la ei, la milițieni, și se vedea de la o poștă cât erau de neciopliți. Nici nu-i de mirare. Cine să vrea să se facă milițian în ziua de azi? Sper că Iasmina a înțeles — de fapt sunt sigură că a-nțeles — că n-am avut încotro în privința ei. Pur și simplu numai statul avea dreptul să angajeze. Trupele noastre se întorseseră din război și multă lume se întreba, cum sunt sigură că și voi copiii v-ați întrebat: cum se întorseseră trupele noastre? Victorioase sau învinse? Erau trupele noastre cu două fețe! Dar cu ce tam-tam s-au întors, ți-aduci aminte? Mi-ai povestit că taman în seara aia erai la restaurant cu Laura. Și apoi — ce nenorocire — s-a întâmplat ca hoții să-ți spargă casa! Ce nenorocire și ce coincidență stranie! Iar eu, dragule nu ți-am putut fi de niciun folos. Mă mustră conștiința chiar și-acuma, după atâția ani! Cum de-am putut să te las singur în împrejurări atât de grele? E-adevărat că Tedi nu suporta să rămână singur acasă. Îi era o frică nebună. Și la el m-am gândit în primul rând. De altfel, cum știi, n-avea s-o mai ducă mult, nu știu cât din cauza condițiilor grele din închisoare și cât din pricina șubrezeniei sănătății lui. Dar tu ai rămas singur nu doar în seara aia ci și în următorii ani. Și asta chiar nu pot să mi-o iert. N-o să mi-o iert niciodată! De altfel, tot cam pe-atunci am început să am unele îndoieli în ce-o privește pe Laura. Iar după ce s-a măritat cu cine știm bine că s-a măritat, n-am mai avut nicio îndoială. Pur și simplu n-am mai vrut s-aud de ea, asta trebuie s-o recunosc. Dar ce pot să spun astăzi, la rece? Oamenii trebuie judecați cu mai multă, nu zic îngăduință, ci cu mai multă înțelegere — poate.
   Dar în privința ta, dragule, știu că ai toată îndreptățirea din lume să mă judeci cu asprime. Ba da, ba da! Degeaba negi. Știu că așa este. Am încercat să dau de urma ta, să nu crezi că n-am încercat. Am vrut să-ți trimit pachete la penitenciar, dar mi-au spus: Asta nu se admite, doamnă. „Doamnă”? vorba vine! Pentru ei erai orice, numai doamnă nu. Mi-au spus: Noi nu dăm adresele penitenciarelor. Îl expediați la Unitatea Militară zero-nu-știu-cât și știm noi unde să-l direcționăm. Așa că n-aveți decât să încercați, dar noi nu vă garantăm nimic. De altfel, ce garanție să vă dăm? Oricum, deținutul n-o să poată confirma. Și chiar dacă ar avea un cuvânt de spus, să zicem, cine să țină seama de cuvântul unui infractor care a încercat să treacă fraudulos granița? Iar dacă vreți totuși, neapărat, să-ncercați, trebuie să vă luăm amprentele. Am sărit în sus: cum să-mi luați mie amprentele, da’ ce, sunt infractoare! Aș vrea să știu — zice milițianul — despre feciorul matale ce ai de spus? Că nu e infractor?... Așa că i-am lăsat să-mi ia amprentele, oricum nu-mi mai dădeam de mult unghiile cu lac. Mi-a luat fiecare deget în parte, țopârlanul, și mi l-a porcăit în tușiera lor scârboasă. Iar la sfârșit zice: Aveți acolo apă și săpun să vă spălați. Cum s-ar spune, avea o umbră de decență. Săpun, vorba vine! Nu era decât o coajă de săpun de rufe, pe care o folosiseră cine știe câți alții înainte. Iar eu eram obișnuită cu săpunul de rufe. De mult nu găseai altceva de cumpărat, decât săpun de rufe.

   Elsa se mișcă prin cameră și își ridică fața spre ferestruică, unde oricum n-avea nimic de văzut, decât întunericul de afară și câte un bec chior ici și colo, pe străduțele din jurul sălii. Acum ferestruica era zăbrelită.

   — Cine să fie mai aproape de băiatul aflat în suferință, dacă nu mama? Ia spune, cine? Într-un fel, vremurile ne-au făcut să ne apropiem unul de altul, trebuie să recunosc. Și să punem umărul la una și la alta. Altminteri, Iasmina le făcea pe toate, ea și lucrătorii pe care îi mai angajam pentru diverse treburi. Iar noi, eu cel puțin, mă ocupam de toaletele mele și de manichiură. Oh, mi-e silă să-mi aduc aminte cum îmi vânturam mâinile prin aer să se usuce mai repede oja. Dar casa era mare și noi cu toții așteptam o schimbare în bine. Nimeni nu știa precis în ce anume să constea schimbarea, dar așteptam. Vremurile care au venit ne-au depășit așteptările? Se poate spune și așa. Dar în rău, asta e clar.
   Dar eu vorbesc mai mult despre mine. Iartă-mă, dragule.

   Nu doar Laurian fusese singur și se simțise singur.
   — La fel și eu, îi vorbea taică-său Tedi. Ședea într-un colț, îngândurat, cu coatele sprijinite de genunchi și privind în pământ. — Singur până la capăt, sunt sigur că înțelegi ce vreau să spun prin asta. Când te cheamă la miliție sub pretextul că trebuie să-ți verifice adresa de domiciliu și nu te mai întorci acasă ci ajungi drept la închisoare, fără nicio judecată, atunci te simți despărțit de toți și de toate pentru nu se știe câtă vreme. Poate pentru totdeauna. Ceea ce în cazul meu s-a adeverit.
   N-ai cu cine să stai de vorbă: Tu pentru ce ai ajuns aicea? Dar tu? Dar tu? Nimenea cu știe nimica. Unul zice: Am avut o casă mare. Dar și familie mare. Mi-a lăsat-o cineva moștenire? Nu, nu mi-a lăsat-o. Am muncit pentru ea. Abia cu vreo doi ani înainte de război am terminat de plătit ratele. În război mi-au rechiziționat-o pentru Statul-Major. Zic: Și eu la fel, alt motiv nu văd decât că am avut o casă mare. Tu, fiule, ai fi avut acolo mai mult decât o cameră. Puteai să-ți iei o aripă întreagă. Și Flavius și Amelia, la fel. Dar ai preferat să-ți cumperi casa ta. Foarte bine, eu n-am avut nimica împotrivă, ba chiar te-am încurajat, dacă-ți aduci aminte. Din păcate, n-a fost să fie. După vreo doi ani ți-au luat-o. Chestia cu jaful n-a fost decât o înscenare. Poliția de-atuncea, care era deja pe jumătate miliție, știa foarte bine și cine erau spărgătorii, și când urma să fie dată spargerea, știa tot. După alți vreo doi ani s-a întâmplat inevitabilul și de-atuncea eu nu mai știu nimica, fiule. Amintirile mele s-au oprit atuncea.
   E-adevărat că n-am venit să te îmbărbătez când ți-au jefuit casa. Dar am rugat-o pe Elsa să-ți explice că nu mai suport să dau ochi cu poliția, care, cum ți-am spus deja, mai avea un singur pas de făcut până s-ajungă miliție. Deși încă îți mai vorbeau cu domnule sau doamnă. Dar eu deja avusesem de-a face cu ei când dăduseră târcoale casei noastre celei mari, să vadă cum să abordeze chestiunea. Nu mai suportam poliția, fiule, sper să mă-nțelegi.

   Maică-sa și taică-său nu numai că nu își vorbeau, dar nici nu se vedeau unul pe altul. Ceea ce lui Laurian i se părea de la sine înțeles. Maică-sa îi luase de atâtea ori apărerea lui Tedi și pledase pentru el nevinovat. Așa că era cu conștiința împăcată că acum nu mai era de partea sa. Căci a fi acum de partea lui Tedi era ca și cum ai fi fost de partea nimănui.

   Ca să vezi, ce ironie a sorții! Laurian visase întotdeauna să-și ducă traiul, un timp, într-o sală de gimnastică. Sau într-o încăpere alăturată, într-o dependință de unde să-i simtă, constant, vibrația. Spalierele, aparatele din sală, saltelele care se aeriseau, spațiul luminat cu măsură, toate îl fermecaseră și îi stârniseră pofta de performanță. Puști fiind, era cu ochii pe cei cu vreo doi-trei ani mai mari, care, venind să se antreneze la sala de gimnastică, aveau oarece avans și erau deja c-un picior în viață. Ei erau aceia care, cu dezinvoltură și cu îndrăzneală, decartau ofertele în chip firesc și uite că de multe ori părea să le intre asul. Ei modelau deja viața și o dată cu viața îi modelau și pe novicii de-o seamă cu Laurian, cei mucoși și bicisnici. Privirea lui era îndreptată mereu către cei ce făceau jocurile vieții. Și jocurile porneau mai mereu de-aici din sală. Chiar dacă nu aveau să ajungă niciodată profesioniști ai sportului, ei arătau mereu că aveau o șansă. Cum să nu le calci pe urme?
   Noaptea în vis Laurian învingea gravitația, dovedea că poate să umble cu pași mari, din ce în ce mai mari și mai plutiți, astfel că umbletul, spre încântarea sa, devenea o plutire în care doar din când în când mai atingea pământul, pentru a-și lua avânt.
   Se zice că graba alungă amintirile și că doar reveria și indolența le atrag. Poate că așa e. Poate că graba pune stavilă și gândurilor de viitor. Dar ce viitor? Hai să decartăm încă o dată. Sala lui de gimnastică, cea din copilărie, fusese altfel.