Prima maşină în care m-am urcat a fost, cred, cabina unui camion. Tata
La Câmpina am început să cunosc şi mărcile de maşină. Ford, Buick, Plymouth, Chrysler, Opel, Mercedes. Toate erau vechi de dinainte de război, toate erau negre şi aveau semnalizatoare nostime pentru cotit la dreapta sau la stânga: o mică baghetă de celuloid montată undeva deasupra oglinzii retrovizoare ieşea dintr-o teacă, pe partea spre care maşina cotea, şi se mişca în sus şi-n jos ca şi cum ar fi dat din mână, iar la capătul baghetei se aprindea un beculeţ roşu. Apoi bagheta cobora la loc şi, cu beculeţul stins, adormea ghemuită în teacă.
Toţi băieţii auziseră de Rolls Royce, cea mai grozavă maşină din lume, dar bineînţeles că nimeni nu văzuse vreuna. Probabil că nici în poză. Cele care treceau pe strada noastră aproape că le ştiam pe toate. Una din ele era a unui tip spilcuit, c-o figură de englez naturalizat român, despre care băieţii ziceau c-ar fi fost pe vremuri taximetrist. Ghinionul a făcut ca tocmai pe aceea s-o lovesc din greşeală cu ţurca. Reteveiul bătut de băţul meu a pornit de pe trotuar, unde mă jucam, a urmat în aer o traiectorie periculoasă şi a aterizat exact pe capota taximetristului, unde a dănţuit de vreo două ori, cu sunet de butoi gol de metal, înainte să cadă fără vlagă alături pe caldarâm. Mă jucam singur şi am încremenit când am văzut maşina oprind şi tipul dându-se jos din maşină. Dumnezeule, o maşină oprită pe stradă din cauza mea! M-am trezit că mă tupilasem pe după trunchiul unui salcâm, cu capul între umeri. Totuşi n-am fugit. Când taximetristul s-a stropşit la mine, m-am iţit spăsit de după trunchi şi am îngăimat cu voce plângăreaţă:
— N-am vrut. Am greşit.
Tipul mi-a mai aruncat o ultimă privire încruntată, s-a urcat la volan şi a plecat.
Maşinile care stârneau însă, la culme, entuziasmul băieţilor din cartier erau camioanele Leyland. Nu erau decât vreo două în tot oraşul şi aparţineau, cred, Schelei petroliere. Le vedeam rar trecând pe strada noastră, ca nişte fortăreţe pe roţi — şi ce roţi! —, cu botul lor masiv şi cu ţăcănitul englezesc al motorului, precis ca un ceasornic bine uns şi puternic ca o locomotivă. Îl vedeam pe şofer cocoţat la volan, sus, ca în cabina unei şalupe, c-un cot scos afară pe geam, impunător ca unul care îşi cunoaşte bine meseria — ce mai! clasa muncitoare la volan. Nimeni nu făcea legătura între acele camioane englezeşti şi imperialiştii anglo-americani pe care îi beşteleau, cât era ziua de lungă, toate ziarele şi radioul naţional. Leyland — o ştia toată lumea — era o marcă de dinainte de război, de pe vremea când englezii erau prieteni cu noi românii. Erau prieteni cu noi şi vorbeau limba lui Stan şi Bran, pe care prea puţini o cunoşteau pe vremea aceea în orăşelul Câmpina şi în România. Capitala Angliei era Londra. Dar eu crezusem că am s-o las cu gura căscată pe doamna de geografie dacă în teza dată de unul singur, „în recuperare”, după ce mă întorsesem la şcoală vindecat în sfârşit de scarlatină, am să-i scriu London în loc de Londra. Ei bine, n-a fost aşa. Doamna mi-a tăiat, cu o linie hotărâtă, „London” şi mi-a scris deasupra cu creionul roşu „Londra”.
Puternicele camioane Leyland au fost maşinile care au supravieţuit cu mult copilăriei mele. Le-am tot văzut şi revăzut, intacte, fără urmă de rugină, poate recondiţionate dar oricum arătând ca noi, în toţi anii tinereţii şi ai maturităţii şi — să mă înşele oare memoria? — pe ultimul l-am văzut după ce am trecut de şaizeci de ani. Şi era acelaşi Leyland pe care îl ştiam din copilărie, cu botul său masiv, cu ţăcănitul de ceasornic al motorului şi în faţă cu o bară solidă ca tamponul de la capătul unei linii ferate, capabilă să spulbere orice obstacol i s-ar fi ivit în cale. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
