Din nou îi puseseră în vedere lui Laurian, la cantină: Asta e ultima oară când mai capeți, să știi!... Umilința era deja de o bună bucată de vreme condiția vieții. La ieșirea din cantină se ivi într-o margine a coridorului, cu spatele lipit de zid, o bătrână cu o farfurie întinsă timid către el. Farfuria era goală, iar bătrâna nu semăna cu niciuna întâlnită până atunci — era puțintică la trup, avea un aer rătăcit și fața încrețită toată de zbârcituri și tenul cenușiu. Dar de ce întindea farfuria către el? Oare bătrâna asta nu știa unde poți căpăta ceva de mâncare? Sportivii treceau pe lângă el, prin spatele lui, ieșind de la cantină. Erau sătui și destinși și niciunul din ei nu se grăbea. Nu purtau treningurile lor obișnuite, cu care veneau la antrenament, ci haine civile modeste.
Laurian se apropie de bătrâna cu farfuria întinsă. Era îmbrăcată cu niște vechituri și îl privea în tăcere cu ochii ei plini de umilință.
— De ce nu te duci înăuntru? o îndemnă. Eu n-am nicio treabă cu cantina. Am cerut și eu și tocmai mi-au zis să nu mă prindă pe-acolo. N-am cum să te-ajut.
Bătrâna era săracă cu duhul și nu tocmai. Continua să stea cu farfuria întinsă spre el, așteptând.
— Nu-mi aduceți dumneavoastră? Pe mine m-au alungat.
De la cantină ieșea acum un grup de soldați, descheiați la guler și fără bonetă pe cap, destinși și ei, la fel ca sportivii de mai înainte. Laurian îi însoți cu privirea, presupunând că se întorceau la corturi. Când se uită din nou la bătrână, o văzu schimbată la față, cu o privire sticloasă, cu mâinile la spate, ascunzând acum farfuria goală.
— Băieți, îngăimă bătrâna, cu mintea ei slabă. Flăcăi! Și făcu un gest cu capul către soldații care se îndepărtau pe coridor sporovăind despre treburi de-ale lor, tinerești.
— Se duc, încercă s-o liniștească Laurian, n-au treabă cu dumneata.
— Nu se duc! îl contrazise bătrâna, cu spaimă în ochi. Stau afară! I-am văzut de-acasă de la mine! Stau în stradă zi și noapte!
Se trăgea spre ușă într-o rână, frecându-se de perete, continuând să ascundă la spate farfuria goală. Laurian se ținu după ea, pășind cu pas prudent ca să n-o sperie și mai tare.
— Hei, nu mai vrei să-ți aduc mâncare? Hai, că mai fac o-ncercare și pentru dumneata. Ce-o să pățesc?
— Nu, nu, îl refuză pripit bătrâna.
Deja cobora treptele în graba ei tremurătoare. Un soldat se ridică de lângă foc, în dreptul intrării în cort.
— Hei, unde fugi, nebuno! strigă el spre bătrână rânjind răutăcios. Margareta-Nebuna! Vezi că venim iar după tine!
Laurian se ținea după ea, iuțind pasul.
— De ce fugi? Așa te cheamă, Margareta? Unde stai?
— Aici, la doi pași, răspunse bătrâna neoprindu-se din mers, întorcând capul doar pe jumătate.
— Ăștia își râd de dumneata, încercă el s-o liniștească. N-o să vină nimeni după dumneata, nu-ți face griji.
— Ba da, o să vină!
Înainte să apuce să iasă în stradă, un alt soldat îi tăie brusc calea și se scălâmbăie grotesc în fața ei. Bătrâna scăpă farfuria din mână, spre hazul soldatului. Deja ieșea alergând lăbărțat în lungul trotuarului, cu Laurian pe urma ei. La prima stradă dădu colțul. Laurian aruncă o privire la plăcuța cu numele străzii: Borba.
— Borba? strigă el spre bătrână. Ce fel de nume mai e și ăsta?
Dar bătrâna nu mai avea timp să-i răspundă. Intră iute în curtea casei următoare, o casă dărăpănată, cu etaj. O parte din curte, cu gard cu tot, fusese spulberată de explozia unei bombe, cu ceva ani în urmă. Groapa se umpluse de bălării, acum îngălbenite și moarte; cineva trăsese, cine știe de ce, peste groapă două fire de sârmă ghimpată, între timp ruginită. Se putea vedea din locul acela clădirea masivă a sălii de gimnastică, peste curți cu copaci desfrunziți.
Bătrâna dispăruse în casă, dar nu peste mult timp se ivi în balcon, sau în ce mai rămăsese din el, cu dispoziția complet schimbată: era acum pe domeniul ei și din temătoare devenise furioasă și arțăgoasă.
— Du-te și cheamă poliția! strigă. Nici nu era prea clar dacă i se mai adresa lui Laurian. — Mai avem, sau nu mai avem poliție? Spune-le că vin peste mine! N-am o clipă de pace! Vin și-mi bubuie cu berbecele-n ușă, zi și noapte! În ce țară trăim? În țara nimănui? Țipetele bătrânei deveneau tot mai isterice. — Vin la mine și vor să mă scoată afară din casă! Cu ce drept? O viață-ntreagă am plătit taxe și impozite. Nu-i destul? Fiul meu a murit în război! Ce mai vor de la mine? A căzut pentru patrie fiul meu! Era ofițer al Armatei Regale! Și acuma ăștia vin și mă amenință! Ce armată mai e și asta, să amenințe populația pașnică?
Laurian rămăsese în stradă și stătea cu ochii la bătrâna care se agita în balcon.
— Nu mă lasă nici să ies din casă! striga bătrâna. Nici poșta nu mi-a mai adus pensia! Și asta tot din cauza voastră, nenorociților! L-ați oprit și pe poștaș la poartă, nu i-ați dat voie să intre-n curte! Eu cu ce să trăiesc? Cine mi-aduce de mâncare? Voi, nenorociților?
O dubă kaki a armatei dădea colțul, intrând pe strada Borba. Duba opri în dreptul casei unde bătrâna striga din balcon. Avea un difuzor montat sus pe capotă.
— Hei, Margareto, nu te prosti! rosti apăsat o voce bărbătească cu reverberații metalice. Ține-ți gura, că iar ajungi în arest la comisariat! Ne-am înțeles, Margareto?
Ca prin minune, bătrâna amuți brusc și în clipa următoare dispăruse din balcon.
Pe drumul înapoi spre sala de gimnastică, Laurian se gândi că bătrâna o fi avut motive întemeiate să nu-și dorească să mai ajungă în arestul comisariatului. La intrarea în sală, sus în capul scării, stătea paznicul Vasile. Surprinzător, îl întâmpină fără tunete și fulgere și nici nu-l întrebă de vreun bilet de voie. Purta o uniformă militară de grad inferior și era încins cu un centiron vechi care îi scotea în evidență burdihanul proeminent. Până la urmă, uniforma i se potrivea, parcă mai mult decât ținuta civilă.
— Ce-i, Timotei, ai cunoscut-o și tu pe Margareta-Nebuna? rânji el către Laurian. Vezi să nu te-nhăitezi cu ea! Ai grijă! O ospătăriță venind de la cantină se ivi în capul scării impunătoare ducând o tavă mare cu câteva farfurii cu mâncare aburindă. Laurian o urmări cum se îndreaptă, pășind cu mare atenție, către cel mai apropiat cort. O a doua ospătăriță îi urmă îndreptându-se spre cortul mai îndepărtat. — Să nu te prindă mirarea, Timotei. Da, ne-ngrijim de armată și facem totul să-i fie bine! Dacă nu era armata, de mult s-alegea praful de noi. Ea ne apără de dușman. Așa că vezi ce faci cu Margareta-Nebuna! Armata a luat-o în vizor. Nu-i de joacă! Individa pare dusă cu sorcova, da’ ascultă la mine, e o baborniță afurisită. Se plânge că nu i-a adus acasă pensia. Da’ cine a fost la poștă și a pus mâna să blocheze conturile? Atâta cât o vezi de slăbănoagă! Și nu doar ea! Pătimește tot poporul! Toți pensionarii și poștașii, care nu mai au bani nici de mâncare? Și atuncea ce-o să facă? O să vină la cantină să primească pe daiboj, ca ea? Nu! Fiindcă alții au bun-simț, au un pic de... aia, cum se cheamă? Demnitate! Să nu te prind, Timotei, că uneltești cu ea! Că zbori afară din sală gât ai zice pește! În stradă te-am găsit, în stradă te-arunc înapoi! Ne-am înțeles?
Abia atunci băgă de seamă Laurian că, deși în grad de simplu soldat, paznicul Vasile avea peste piept și o diagonală, care începea într-o parte, de la un belciug de metal, prins de centiron, și trecea peste umărul celălalt, trecând pe sub epolet.
Acasă, în odăița lui, Laurian, uitându-se pe ferestruică, observă că se vedea, acum că toți copacii erau desfrunziți, casa dărăpănată cu etaj a bătrânei, și anume dosul casei, latura opusă balconului. Probabil că o văzuse și în nopțile trecute, doar că înainte de întâmplarea cu bătrâna casa aceea nu-i spusese nimic. Rămase un timp să privească, în liniștea serii de iarnă. În lumina care venea din stradă se vedeau clar, de la nivelul jos al ferestruicii sale de la subsolul sălii de gimnastică, bălăriile galbene și umede din curtea alăturată.
Noaptea se întâmplă ceva ce nu se mai întâmplase până acum: Margareta-Nebuna se dezlănțui. Strigătele ei, deși venind din balconul aflat de partea cealaltă a casei, îl treziră din somn. Nu că ar fi fost, în sine, foarte puternice, dar vibrația lor avea ceva dement și profund nefiresc. Ce-o fi strigat înainte ca el să se trezească, Dumnezeu știe, dar acuma striga ceva despre tancuri.
— Ajunge, nenorociților! Gata! M-am săturat! Nu mai vreau tancuri în fața casei! Cu cine vă puneți voi? Cu o biată bătrână fără putere! Huo, pui de lele ce sunteți! M-ați acuzat de tulburarea liniștii publice, nu? Dar voi ce faceți cu tancurile alea ale voastre? Zornăiți șenile în toiul nopții! Ziua, ce, vă e jenă? Jenă, pe dracu’! N-am dreptul să spun ce cred, nu? Păi dacă vin la voi ziua, cum s-a mai întâmplat, vă retrageți repejor în corturi și trageți fermoarul! Și alții stau de pază! Pentru onoor, prezentați arm’! Onor, ai! Unde erați când fiul meu a căzut ca un erou pe câmpul de luptă? Fugeați ca potârnichile și inventați scutiri medicale! Nenorociților! Lașilor!
O vulpiță roșie, nepăsătoare la răcnetele bătrânei, se vedea învârtindu-se printre copaci, pe pământul acoperit cu frunze moarte din curți, luminat de felinarele străzii. Cu pași mărunței, dădea ocol tulpinilor mușinând ici și colo, tot la fiecare câțiva pași, în frunzele moarte, ca și cum ar fi căutat ceva. Scrâșnetul șenilelor de tanc o făcu să ridice capul ciulind urechile, dar nu o făcu să fugă. Nici chiar atunci când tancurile se apropiară și în noapte se făcură auzite comenzi milităroase ale unor ofițeri cărora era clar că nu le arde de glumă. Cu comenzile lor, care răsunau surd și, deocamdată, îndepărtat, nu făceau decât să sporească forța tancurilor.
luni, 4 ianuarie 2021
Laurian și Laura (13)
Noaptea, pe ferestruică
Abonați-vă la:
Postări (Atom)