Divorţ fericit! (2)*

   Capitolul 2

Oare poate fi recunoscută, aşa, doar cât treci pe lângă ea, o persoană care ţi-a fost familiară cu mulţi ani în urmă şi alături de care ţi-ai petrecut mulţi ani? Oare o poţi recunoaşte dintr-o simplă privire fugitivă în timp ce te întorci de la toaletă, mergând pe culoar către locul tău, venind dinspre locomotivă? În timp ce persoana cu pricina moţăie, semn că a fost insensibilă la peisajul minunat care s-a derulat în mare viteză prin dreptul ferestrei? Carmen se gândi şi la asta. Pe vremuri vagoanele erau altfel, îşi aminti ea. Un vagon deschis, ca cel de acum, fără compartimente, lumea îl considera de rang inferior. Nu întâlneai la clasa întâi aşa ceva pe atunci, iar la clasa a doua se întâmpla rareori. Se purtau vagoanele compartimentate. Astăzi nimeni nu mai tânjeşte după compartimente: dacă vrei să te simţi singur şi confortabil, dacă vrei să te ascunzi de lume, ascunde-te chiar în mijlocul ei şi bucură-te că nu te cunoaşte nimeni...
   „Doamne, era Andrei!” îşi spuse Carmen ajungând la locul ei, două şiruri în urma locului unde şedea — dormita — el. Purtaseră acelaşi nume aproape o viaţă întreagă. De fapt îl purtau şi acum fiindcă ea nu considerase că merită efortul să-şi reia după divorţ numele de domnişoară. I se păru un contrast izbitor între somnolenţa lui de acum şi stilul său de viaţă de care îşi amintea, activ, energic, chiar încăpăţânat, nu rareori dur şi agresiv. De aici din spate locul acela părea neocupat, nu i se vedea nici măcar capul, care îi alunecase în partea cealaltă, spre fereastră.
   Stătu să se gândească un pic. Ea nu se lăsase cuprinsă de somnolenţă în ultimii ani şi era păcat să rămână cu impresia că asta se întâmplase cu el, oricât rău îi făcuse atunci. Nu aveai ce aştepta de la echinocţiul de primăvară care avea să vină peste două săptămâni.
   Primăvara, la modă erau asteniile.
   Se ridică de la locul ei şi se duse să se aşeze în faţa lui, pe unul din cele două locuri goale opuse locului ocupat de Andrei. Se lăsă pe spate rezemându-se de spetează. Capul lui se înclinase în somn până ce tâmpla i se lipise de geam, iar pielea frunţii făcuse o cută la contactul cu sticla, ca şi cum ar fi fost în exces. Ce altceva era în exces în toată fiinţa lui prezentă, necunoscută ei? Întâlnindu-l singur în tren, lipsit de vlagă şi buhăit, Carmen ghici că excesele lui din ultimele lor zile petrecute împreună se risipiseră pe nimic. Se întrebă dacă să evoce în minte primii lor ani, sau ultimele luni, ultimele săptămâni, ultimele zile. Unii spun — şi probabil nu greşesc — că o privire a cuiva fixată asupra ta, atunci când nu ştii că eşti fixat, sfârşeşte prin a se face simţită într-un fel sau altul. Andrei întredeschise ochii şi, văzând în faţa sa, destul de aproape, chipul lui Carmen, clipi nedumerit, apoi un pic contrariat, ba chiar cu oarece luciri de spaimă în ochi, şi făcu raţionamentul — corect, după părerea celor mai mulţi — că dacă cineva se uită stăruitor la tine, trebuie neapărat să fie o persoană cunoscută. De nu cumva e vorba de o confuzie. Nu, de data asta nu era nicio confuzie. Carmen se amuză citindu-i în ochi rând pe rând etapele trezirii la realitate, de la vag până la deplin, de la privirea confuză de la început, când abia deschisese ochii, la focalizarea concentrată cu care o aţintea drept în ochi acum.
   Carmen îi zâmbi şi, de la distanţa nu prea mare la care se aflau unul de celălalt, îi spuse:
   — Bună, Andi. Nu mai avem mult.
   — Nu mai avem mult până la ce? întrebă el ursuz, cu un efort chinuitor să înţeleagă.
   Ursuz, ca în pasele lui proaste de pe vremuri. Ea continua să-l privească cumva de departe, zâmbind.
   — Nu mă aşteptam să te mai întâlnesc vreodată. Nu urma să pleci? Parcă aşa îmi amintesc. Unde urma să pleci? În Belgia, nu? Sau unde?
   — Am fost, mârâi el cu o figură sumbră.
   Îşi întoarse privirea spre fereastră, unde peisajul zburător de afară nu-i spunea nimic.
   — Nu mai eşti cu fosta ta colegă de serviciu? Samanta, sau cum o chema?
   Bărbatul râse cu amărăciune.
   — Nu te dezminţi... O chema Sanda. Nu Samanta.
   — Cum adică nu mă dezmint? tresări Carmen.
   — Răutăcioasă. Aşa cum deveniseşi în ultima vreme.
   — Zău? Am fost răutăcioasă?
   Lângă Andrei, pe locul de alături stătea o sacoşă de voiaj destul de ponosită, albastră, cu un compartiment oval pentru racheta de tenis. Cum să fi fost altfel decât gol compartimentul acela oval?
   — A ta e sacoşa de lângă tine?
   — Da. De ce întrebi? Fiindcă n-am urcat-o pe portbagaj? N-am urcat-o fiindcă e destul de grea şi pe mine mă dor şalele.
   — Te dor şalele... Carmen îşi încrucişă braţele la piept. — Deci cum e cu Sanda ta? Nu mai sunteţi împreună?
   — Nu. Ne-am despărţit.
   Carmen fu cuprinsă de un acces de râs nervos. Se linişti şi îi puse altă întrebare decât cea care îi venise prima pe buze:
   — Şi ea a rămas acolo?
   — Chiar te interesează ce s-a-ntâmplat cu Sanda?
   — Da, de ce nu!... Carmen făcu eforturi să nu se aprindă. — Când un bărbat părăseşte o femeie, toate femeile suferă.
   — Şi cu bărbaţii nu se întâmplă la fel?
   — Nu. Toată lumea e de acord că pentru un bărbat căsnicia e un lucru secundar. Chiar dacă tu, parcă văd, ai să strigi: „Clişee!”
   — Ascultă, Carmen, oamenii după ce trăiesc mulţi ani împreună, încep să nu mai fie capabili să abordeze probleme esenţiale. Totul devine rutină. O ştii şi tu foarte bine.
   — Îţi aminteşti tu că aşa a fost cu noi?
   — Bineînţeles. N-am nicio îndoială.
   Bărbatul continua să-i evite privirea. Şi poate de aceea Carmen părea să-şi găsească satisfacţia fixându-l cu atât mai insistent.
   — De-aia m-ai părăsit, Andrei? Fiindcă nu mai puteai aborda probleme esenţiale cu mine? Şi cam ce probleme esenţiale ai avut tu în vedere? Poţi să-mi dai un exemplu?
   El arăta obosit şi descurajat.
   — Sunt multe de spus, Carmen. Nu cred că se mai poate clarifica ceva. Şi nici nu cred că mai are vreun rost... Trecură printr-un tunel atât de scurt, că nici nu fu necesar să aprindă luminile. — Dar dacă ţii neapărat, reluă Andrei după ce tunelul rămase în urmă, te invit la vagonul-restaurant să stăm de vorbă la o bere.
   — Mulţumesc, răspunse ea, nu mai e timp. În cel mult un sfert de oră trebuie să cobor... Cineva tocmai apăsase butonul de la uşă şi uşa culisă chiar lângă umărul lui Carmen, scoţând la iveală scurtul coridor de trecere spre vagonul alăturat. Uşa culisă automat înapoi, lăsând în urmă o vibraţie de aşteptare. — Poate se mai iveşte vreo ocazie. Problemele esenţiale nu trebuie abandonate, glumi ea.
   — Mă-ndoiesc, spuse bărbatul. Şi îşi trase sacoşa de voiaj mai aproape, ca şi cum ar fi fost vorba de o fiinţă pe care şi-ar fi dorit-o mai aproape.
   — Eu credeam că m-ai părăsit pentru că o femeie mult mai tânără e o atracţie irezistibilă, nu pentru că în familie nu poţi aborda probleme esenţiale. Asta pot s-o înţeleg chiar şi eu.
   — Te rog, Carmen, nu începe iarăşi!
   — Puteai să fii măcar generos cât de cât, Andi dragă! Unii bărbaţi aşa fac. Sunt egoişti până-n vârful unghiilor când e vorba de dreptul lor să-şi facă de cap, şi compensează cu tot felul de donaţii în obiecte. Tu nici măcar nu m-ai lăsat în apartament. Ţi-ai dorit jumătatea! Şi drept urmare m-ai obligat să-mi caut altă casă!
   — Am mai discutat asta, Carmen.
   — Şi nu mi-a fost uşor! N-am avut pe nimeni să m-ajute, Andrei.
   — Ştiu şi asta. Ce-ai vrea să spun, Carmen? Sunt ani de-atunci! Te-ai simţi mai uşurată dacă ţi-aş spune că-mi pare rău?
   — Îţi pare rău, Andi? Pentru ce anume îţi pare rău? Că m-ai părăsit? Sau că nu mi-ai lăsat mie apartamentul?
   — Ţi-am spus care-i părerea mea, Carmen. E prea târziu să mai clarificăm lucrurile. Prea târziu.
   Uşa automată scoase din nou pufnetul ei pneumatic şi se deschise. O pereche intră în vagon discutând cu aprindere reţinută.
   — Bine, Andi, spuse Carmen cu resemnare, coborând vocea. Totul e calculat la tine, m-am convins de asta. Chiar şi în gesturile tale necugetate ai fost totdeauna calculat.
   — Nu ştiu ce înseamnă să fii calculat, Carmen. Presupun că e vorba de un calcul al şanselor. Or, în asta n-am excelat niciodată, te asigur.
   — Ai tras lozul necâştigător. O dată cu mine şi a doua oară cu Samanta.
   — Sanda!
   — Ţi-aduci aminte când am fost la tombolă, la Şcoala de Muzică? Apropo de loz necâştigător... Dar atunci ai câştigat, ţi-aduci aminte? O trusă pentru ascuţit lamele de ras. Îmi închipui că astăzi voi bărbaţii de mult nu mai folosiţi lame de ras. Şi nici eu n-am fost în pierdere. Am câştigat o eşarfă albastră de mătase, pe care apoi mi-a suflat-o vântul de la gât când traversam Lacul Herăstrău cu vaporaşul. Sunt sigură că tu ai uitat. Mi-a părut tare rău de eşarfa aia albastră. Mă rog, poate că nu era mătase naturală, dar era foarte plăcută la atingere... Poate că viaţa e făcută din mici bucurii, nu crezi, Andi? Sau tu ai ţintit totdeauna, cum spuneai, problemele esenţiale. Chiar aş fi curioasă să aflu ce înţelegi tu prin probleme esenţiale. Copiii nu sunt o problemă esenţială? Or, din câte mi-aduc aminte, tu n-ai vrut copii... Ştii, Andrei, ceea ce m-a contrariat totdeauna la tine şi m-a descumpănit în acelaşi timp a fost amestecul acela incredibil de calcul şi dor de aventură... Nu vrei să vii cu mine?
   Andrei privise încăpăţânat pe fereastră, undeva în colţul apropiat, cât Carmen vorbise, iar acum îşi întoarse spre ea privirea contrariată:
   — Să vin cu tine? Unde?
   — Oricum, remarcă ea afişând un zâmbet detaşat, n-ai sărit să strigi „Nu vin!”. Ca pe vremuri. Înseamnă că ceva s-a schimbat totuşi în felul tău de a fi. Mi-aduc aminte de câte ori erai bosumflat pe vremuri şi trebuia de fiecare dată să dau dovadă de calm şi să mă străduiesc să te împac. Şi mai ales mi-aduc aminte cât de încruntat erai când ai venit la mine să mă anunţi că mă părăseşti şi că pleci cu colega ta Sanda. Ştiu, nu puteai să vii cu zâmbetul pe buze. Nu era stilul tău. De altfel, nu e stilul bărbaţilor, în general. Voi bărbaţii sunteţi deseori bosumflaţi şi noi femeile trebuie să avem mereu grijă să vă împăcăm... Ai o privire! Hei, Andi, ce-i cu tine? Te îngrijorează ceva?
   El o aţinti cu o privire neaşteptat de serioasă.
   — Unde vrei să vin cu tine, Carmen?
   — Te pomeneşti că te interesează! exclamă ea. Am reuşit să trezesc în tine spiritul de aventură? Uite, am primit o invitaţie pentru un sejur de patru zile, începând de astăzi după-amiază până duminică seară, la hotelul Ţărmul Armoniei, într-o companie selectă de oameni divorţaţi! Ce zici de asta? Tot voiai tu să mă inviţi la o bere în vagonul restaurant. Eu te invit la mult mai multe beri, sau cu ce ne-or mai servi acolo, habar n-am. Totul gratuit! Scrie în invitaţie: Veniţi împreună cu fostul, sau fosta. Ce zici, Andi, nu vrei să-ncercăm? Din păcate nu mai e timp. Dacă vrei să vezi invitaţia, te invit s-o citeşti jos în gară, după ce coborâm. Ne aşezăm pe o bancă, îţi dau invitaţia s-o citeşti şi te lămureşti despre ce-i vorba. Dacă ţi se pare că nu-i de tine, te urci în trenul următor şi îţi vezi de drum, ca şi cum nici nu ne-am fi întâlnit. Ce zici?
   — Ţărmul Armoniei? râse el sceptic.
   Oamenii din vagon, pregătiţi de coborâre, umpleau culoarul şi alături de ei uşa automată pufnea pneumatic la fiecare apăsare pe buton. Trenul începuse deja să frâneze la intrarea în gară.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, la care am început să lucrez