Divorţ fericit! (14)*

   Capitolul 9

Coborând pentru micul-dejun, câteva dintre fostele şi actualele perechi de invitaţi ai doamnei Zenobia, dintre cele ceva mai tinere, se abătură prin holul de la intrare şi, văzând prin uşa de sticlă splendoarea albă de afară, ieşiră în faţa hotelului, bucurându-se ca nişte copii care abia aşteptau prima ninsoare a anului. De fapt era, poate, ultima. Viscolul dădea semne că va sta în curând şi, sub cerul plumburiu, totul în jur era minunat de alb, mai puţin pădurea de conifere, care, îmbrăţişând hotelul cu verdele ei întunecat, urca semeaţă până către creastă. Alţi invitaţi, atraşi de chiotele vesele ale celor deja ieşiţi, le urmară exemplul şi în scurt timp aproape întregul grup era afară. Adevărul e că atmosfera era neaşteptat de călduţă pentru o vreme de ninsoare şi de viscol. Unii se arătau dezamăgiţi de întoarcerea iernii, alţii dimpotrivă, se bucurau de ea, în timp ce portarul hotelului, obligat de meserie să iasă şi el odată cu clienţii, rămăsese sobru ca o coloană într-o margine a intrării. Ba chiar erau doi portari, dacă portar era şi cel de-al doilea — unul mai sobru decât celălalt, de o parte şi de cealaltă a intrării, cu figurile lor impenetrabile, de supraveghetori mustăcioşi.
   Doamna Văduva, după plecarea neaşteptată a fostului ei soţ, nu simţea, cum era şi firesc, nicio atracţie pentru zbenguiala cu zăpadă. Abia dacă se apropie de uşa de intrare, când, întorcându-şi privirea într-o parte, îl zări pe fostul ei soţ, şezând abătut într-un fotoliu, fără să vadă pe nimeni, cu sacoşa lăsată jos la picioare.
   — Andi, ce-i cu tine? se sperie ea. N-ai găsit taxi?
   — Nu m-au lăsat să plec, răspunse el cu o furie de mult epuizată.
   — Cum adică nu te-au lăsat? se revoltă ea. Suntem captivi aici în hotel? El ridică din umeri, tăcut şi resemnat. — Şi de ce nu te-ai întors sus în cameră? Ai stat aici în hol toată noaptea? Cum ai putut să faci una ca asta? îl dojeni Carmen cu blândeţe.
   Se auzeau strigăte de afară. Aruncau unul într-altul cu bulgări de zăpadă şi strigau „Divorţ fericit!”. Recepţionerii, trei la număr, la fel ca şi în ziua sosirii, stăteau în picioare dincolo de biroul lor din nişa recepţiei şi priveau îngăduitori prin hol afară, unde oaspeţii se hârjoneau prin zăpadă.
   Nici Vadim, părăsit cum fusese aproape o noapte întreagă, nu avea niciun chef să iasă împreună cu ceilalţi în faţa hotelului. Trecu prin hol, cu intenţia de a se apropia doar de uşa de sticlă şi a rămâne îndărătul ei. În trecere, doar întoarse capul spre fostul cuplu Văduva, pe care aseară îl urmărise pe estradă cu un sentiment neplăcut de ratare. Prezenţa celor doi acolo, pe hol, nu-i spunea nimic. Domnul Văduva şedea în fotoliu, cu capul plecat, iar doamna Văduva stătea în picioare în faţa lui, aplecată mult peste el, cu aerul că îl consolează asiduu. Nu ştia când se întorsese Elvira în cameră; probabil cu puţin înainte de a se lumină de ziuă; o găsise în pat, dormind; pe masa rotundă de sticlă îi lăsase un bileţel: „Te rog să nu mă trezeşti. Nu cobor pentru micul-dejun.” Începu să se întrebe totuşi, oricât de puţine drepturi ar fi avut, cine era „prietena” la care ea îşi petrecuse noaptea. „Prietenă”? Suspiciunea lui putea să se îndrepte spre oricare dintre invitaţii doamnei Zenobia. Nu îl excludea din cercul suspecţilor nici măcar pe fantele bătrân, cu lavalieră. Pfui! La drept vorbind, nu putea să spună că ştie ce gusturi are Elvira, de cine se simţea atrasă şi pe cine respingea. Apropiindu-se de uşă, se uită prin geam afară, aşteptându-se să-l vadă acolo şi pe Colobreja, cum altfel decât stând de-o parte, undeva la perete, cu nasul pe sus şi poate c-un zâmbet superior? Nu-l zări însă — nici pe el, nici pe individa aia tânără care îl însoţea, Mihaela parcă o chema.
   Recepţionerii se uitau în continuare afară, prin holul hotelului, poate totuşi amuzaţi. În clipa următoare nu mai erau decât doi care se uitau, fiindcă al treilea se aplecase peste birou, foarte preocupat să asculte ce îi tot spunea o tânără. Vadim o vedea din spate, dar chiar şi aşa, părea agitată. Plângea, asta era clar. Umerii i se scuturau de plâns: nu putea fi o simplă impresie. Doamna Văduva o observase la rândul ei; se îndreptase de spate, lăsându-l pentru o clipă cu revolta lui mocnită pe fostul consort şi urmărea cu atenţie ce se întâmplă în faţa biroului recepţiei. Acum nu doar un singur recepţioner era aplecat spre tânără, ci toţi trei. Aveau figuri alarmate, iar cel căruia fata i se adresase mai întâi ieşi pe uşiţa din marginea biroului; se purta cu fata cumva ocrotitor, înconjurând-o cu braţul, şi o împingea uşurel spre coridorul lateral, îndemnând-o să se lase însoţită în direcţia aceea; în clipa când fata, neopunând rezistenţă, se întoarse dând s-o ia pe coridor, o recunoscură amândoi, atât Vadim cât şi doamna Văduva: era Mihaela — chiar ea.
   Recepţionerul cel ocrotitor şi Mihaela dispărură pe coridor în mare grabă. Până şi domnul Văduva o observase şi, cu toată supărarea, el şi cu fosta sa consoartă avură un schimb de priviri neliniştite. Vadim se gândi că nu întâmplător îşi amintise exact acum de fata aceea, Mihaela, când iată că tocmai cu ea se întâmplase ceva. De multe ori se întâmplă astfel: ceva emană de la cel aflat în dificultate şi îi alarmează pe căi neştiute pe cei din jur.
   Ce înseamnă să nu fii la curent cu noutăţile! Oaspeţii doamnei Zenobia continuau să se bată cu zăpadă afară, în faţa hotelului Ţărmul Armoniei.

   Vineri-dimineaţă moderatorul nu îşi făcuse apariţia la micul-dejun. Acum se înfiinţă însă, şi, fără a se mai urca pe estradă şi deci fără antrenul cu care îşi obişnuise publicul, nu mai avu anvergura din serile festive. Însăşi prezenţa lui la micul-dejun veni să confirme zvonul care deja pornise să circule, cum că în hotel avusese loc un incident. Detalii nu cunoştea nimeni, dar atmosfera era schimbată. Zumzetul micului-dejun nu se mai ridica nici pe departe la cota de veselie din dimineaţa precedentă. Unii dintre oaspeţi erau deja aşezaţi la mese şi mâncau, alţii încă mai făceau curse între mese şi bufetul suedez, atât de ocupaţi să-şi care tăvile cu farfurii pline şi atenţi să nu se ciocnească unul de altul, încât aproape că nu mai vedeau nimic în jur. Totuşi moderatorul le atrase atenţia încă de la primele cuvinte:
   — Doamna Zenobia regretă nespus, aşa ceva nu trebuia să se întâmple...
   Cineva din grup, ironic dar păstrând încă ceva din buna dispoziţie a serii precedente, se grăbi să i-o ia înainte cu vorbele:
   — Ce, nu mai vine deloc?
   Câţiva se lăsară antrenaţi într-un amuzament incipient — se vede treaba că nu prea le păsa dacă aveau să se vadă sau nu cu doamna Zenobia —, dar pe Gemi nu îl abătură de la tonul grav cu care începuse:
   — Nu, nu-i vorba de asta. Altceva s-a întâmplat. Îmi cer scuze: tovarăşul nostru de sejur, domnul Colobreja, a murit.
   Unii, mai tari de înger, surprinşi între bufetul suedez şi masă, apucară să-şi ducă până la capăt tăvile cu farfurii şi pahare. Altminteri însă, toată suflarea din restaurant încremeni. Nu că domnul Colobreja le-ar fi fost tuturor simpatic, departe de asta. Dar, vorba lui Gemi: aşa ceva nu trebuia să se întâmple. Nu era în plan. Şi nu era de dorit.
   — Regret nespus! continuă Gemi. Se pare că domnul Colobreja a suferit un atac de cord azi-noapte. Ce se mai poate face? Nimic. A fost anunţată poliţia, care urmează să sosească dintr-o clipă într-alta. Ce să spun? Neplăcut. Foarte neplăcut. Mă voi strădui...
   Unora încă le mai ardea de glume: cineva anticipă ironic:
   — ...Să nu li se întâmple şi altora!
   Cuvintele picară într-o atmosferă glacială; deşi o hihăială înfundată parcă tot se făcu auzită undeva, într-o margine a salonului.
   — Dragilor, apăsă Gemi pe coarda sentimentală a coeziunii de grup, Doamna Zenobia, care a şi fost înştiinţată, ar dori să nu trageţi nicio concluzie din ceea ce s-a întâmplat. Şi daţi-mi voie să o completez pe Doamna Zenobia: haideţi să ne reamintim că accidente se întâmplă peste tot, în toată lumea, în orice moment, şi că trebuie să fii copil să-ţi închipui că cineva acolo sus ne protejează. Nu de protejează nimeni, dragilor. Noi suntem singurii care ne protejăm. Vorba aceea: Dumnezeu îi ajută doar pe cei cutezători! Şi puternici. Depinde de noi să nu ne lăsăm întorşi din drum. Vă îndemn să fim puternici. Gândiţi-vă că s-ar fi putut întâmpla într-o sală de cinematograf... deşi nu ştiu cine se mai duce astăzi la cinematograf; s-ar fi putut întâmpla într-un tren, sau în propria maşină, la volan, pe autostradă, caz în care incidentul s-ar fi putut solda cu multe alte victime; s-ar fi putut întâmpla acasă la cineva, şi nimeni n-ar fi aflat de incident, cu excepţia celor foarte apropiaţi; i s-ar fi putut întâmpla şi unui tânăr, ceea ce ar fi făcut mult mai mulţi ochi să plângă; căci, nu-i aşa, cu toţii suntem de acord că tinerii merită să-şi trăiască viaţa până la capăt. Fiindcă toţi avem un destin, toţi avem o menire... şi aşa mai departe. Putem să ne întrebăm: ce valoare are viaţa? Este o viaţă mai valoroasă decât alta? E doar o întrebare — nu vreau să sugerez niciun răspuns... Ceea ce vă spun acuma nu vă distrează, ştiu asta. Dar ne vom întâlni din nou la ultima noastră seară la restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei. Şi atunci nu ştiu dacă voi mai rezista tentaţiei de a mă întoarce la vechea mea meserie de stârnitor de antren! Va fi ultima noastră seară, căci duminică, după cum ştiţi, ne despărţim îndată după prânz. Şi eu zic aşa: haideţi să luăm ceea ce s-a întâmplat exact aşa cum a fost: un accident regretabil. Mai mult decât atât, vă propun să ne oprim în privinţa accidentului la discuţia din această dimineaţă. Seara, la restaurant, eu unul nu voi mai aduce vorba despre ce s-a întâmplat. E păcat să ratăm sejurul nostru, care promitea să iasă atât de bine. Ştiu că e greu de uitat, dar nu imposibil. De acord?
   Şi, fără să rămână împreună cu oaspeţii la micul-dejun, moderatorul părăsi restaurantul.
   Clincăiră timid tacâmurile pe la mesele cufundate în tăcere. Mai mulţi aruncară în jur priviri discrete, să vadă dacă nu cumva unii dintre invitaţi, descurajaţi de cele întâmplate şi sceptici în privinţa a ceea ce mai rămăsese din sejur, se vor ridica şi vor pleca. Se pare însă că cei mai mulţi ajunseră în scurt timp la părerea că ceea ce se întâmplase îşi avea sursa în destin şi că, aşa cum sugerase Gemi, nu ţinea de voinţa organizatorilor. Nu exista deci niciun motiv să rămână până la capătul micului-dejun cu ochii în farfurie şi cu gândurile cernite. Cecilia Brateş, observând că în această dimineaţă sunt numai trei la masa lor, îl aţinti pe Vadim cu o privire iscoditoare şi spuse:
   — Elvira văd că n-a venit. Ce, nu se simte bine?
   Domnul Stanciu renunţă pentru moment la ipostaza sa sobră şi strecură insidios:
   — Sper că n-a suferit un accident!
   — Vai, Paul, cum poţi să fii atât de grosolan! îl apostrofă doamna Brates. Altă dată numără măcar până la trei înainte de a vorbi, dacă ştii că te ia gura pe dinainte!
   — N-a prea putut să doarmă azi-noapte, minţi Vadim, şi m-a rugat s-o las să doarmă mai mult — ceea ce era adevărat.
   — Dar oare din ce cauză n-a putut să doarmă azi-noapte? întrebă doamna Brateş cu subînţeles.
   Vadim nu apucă să-i dea replica.
   — A fost văzută după miezul nopţii la biroul recepţiei, spuse domnul Stanciu.
   — Zău? tresări Vadim. Cine a văzut-o? Dumneavoastră?
   — Nu, nu eu. Cineva dintre „colegi”. Zvonurile circulă repede.
   — Mă mir că n-a circulat la fel de repede şi în privinţa domnului Colobreja, spuse doamna Brateş. Parcă aşa îi zicea, nu? Colobreja.
   — N-a avut când, fu de părere domnul Stanciu. A murit de atac de cord, parcă aşa a spus moderatorul. Cele mai multe atacuri de cord se întâmplă spre dimineaţă.
   — Paul ştie ce spune! se întoarse Cecilia spre Vadim, c-un zâmbet ironic. Nu-i medic, dar îl ţinea la curent fosta. Care nici ea nu era medic, dar, cum v-am spus ieri, lucra la spital ca asistentă medicală. Normal că era informată!
   Doi poliţişti treceau pe fâşia de mochetă care tăia salonul în două, îndreptându-se către fundul salonului, unde era bucătăria. Păşeau agale şi erau îmbrăcaţi ca doi astronauţi, în costume de motociclist, şi îşi ţineau în mână căştile albe.
   — Ăştia sunt de la poliţia rutieră, se pronunţă, expert, domnul Stanciu, după ce poliţişti trecură de masa lor.
   — Motocicliştii au venit să investigheze o crimă! chicoti Cecilia.
   — Ce ţi-a venit, dragă? o dojeni domnul Stanciu. Crimă? De unde ai mai scos-o şi pe-asta!
   — Ei, ziceam şi eu! retractă prompt doamna Brateş. Ştiu doar că orice moarte subită petrecută într-un loc public trebuie investigată. Aşa cere legea.
   Poliţiştii trecuseră deja de ultimele mese, când domnul Văduva, venind grăbit dinspre masa unde şezuse împreună cu Carmen şi cu perechea Bruno–Otilia, le ieşi în cale.
   — Bună dimineaţa. Am o plângere de făcut, li se adresă el precipitat.
   Poliţiştii se opriră. Era înalţi, mult mai înalţi decât domnul Văduva, impunători şi semănau între ei.
   — În legătură cu ce? îl întrebă poliţistul dinspre domnul Văduva.
   — Am fost împiedicat să părăsesc hotelul.
   — Când s-a întâmplat asta?
   — Azi-noapte.
   — Deci aţi vrut să plecaţi şi nu v-au lăsat. Cu cine aţi vorbit?
   — Cu unul din recepţioneri.
   — Şi ce v-a spus?
   — I-am cerut să cheme un taxi pentru mine şi mi-a răspuns că o asemenea clauză nu a fost prevăzută.
   — Unde nu a fost prevăzută?
   — Păi tocmai asta l-am întrebat şi eu: în ce contract n-a fost prevăzută? Din câte ştiu, n-a fost încheiat niciun contract.
   Poliţistul celălalt îşi rotea privirea peste capetele invitaţilor din salon, având aerul că nu vrea decât să-şi facă, aşa, o idee de ansamblu.
   — Staţi puţin, domnule. Ca să înţeleg. Dumneavoastră vă aflaţi aici la sejurul acela... organizat de Doamna Zenobia?
   — Zenobia Herescu, preciză celalalt poliţist, care stătea şi asculta.
   — Da. Sejurul „Divorţ fericit!”. Văd că sunteţi la curent.
   — Păi da. Hotelul Ţărmul Armoniei este arondat la secţia noastră de poliţie. Şi cum adică nu v-au lăsat să părăsiţi hotelul? Dar ştiţi ceva, domnule? Cel mai bine ar fi să faceţi o plângere scrisă. Oricum, nu putem s-o rezolvăm pe loc.
   — Dar lucrurile sunt foarte simple. Recepţionerul...
   — Ce vi se pare aşa de simplu? îl întrerupse poliţistul.
   — V-am spus, recepţionerul a refuzat să cheme un taxi pentru mine.
   — Vedeţi dumneavoastră, asta vine în contradicţie cu obligaţiile pe care un hotelier şi le asumă faţă de clientul său. Dar, cum să vă zic, nu este în contradicţie cu legea.
   — Am vrut încă de-atunci să sun la poliţie, îl informă domnul Văduva pe poliţist.
   — Şi? N-aţi sunat?
   — Am sunat... Am sunt la unu-unu-doi, dar n-a răspuns nimeni.
   Poliţistul îl cercetă neîncrezător:
   — Dumneavoastră vreţi să spuneţi că la apeluri de urgenţă n-a răspuns nimeni? Domnule, acolo serviciul este non-stop. Sunteţi sigur că aţi format corect numărul?
   Era cazul să mai insiste domnul Văduva? Ce altceva să-i mai spună? Că recepţionerul l-a luat peste picior, avertizându-l că e „îmbrăcat cam subţirel” şi că s-ar putea să-i fie frig afară? Să-i descrie privirea ironic-ameninţătoare a recepţionerului?
   — Faceţi cum v-am spus, domnule, îl sfătui poliţistul înainte de a-şi relua drumul către fundul salonului, într-un moment când colegul său deja făcuse câţiva paşi, luând-o înainte. Faceţi o plângere scrisă... şi mai stăm de vorbă după aceea.

   În general, invitaţii doamnei Zenobia îşi păstrau aceleaşi locuri la toate cele trei mese ale zilei — la micul-dejun, la prânz şi la cină. În general? Ba nu: s-ar putea spune că aproape fără excepţie se întâmpla aşa. Cei doi foşti sportivi cu care domnul Colobreja şi fetişcana aia a lui, Mihaela, stătuseră la masă, nu păreau prea afectaţi de dispariţia comeseanului lor şi de absenţa, firească, a tinerei sale concubine. Acum nu păreau afectaţi, şi nici înainte, rezervaţi de felul lor, nu păruseră impresionaţi de anvergura de persoană publică a domnului Colobreja, care dăduse interviuri prin ziare, şi mulţi i le şi citiseră şi iată că făcuseră şi comentarii — dacă elogioase sau nu, rămânea de văzut.
   Cei de la mesele de prin jur în schimb aruncau mereu priviri neliniştite spre masa cu pricina, apropiată de estrada acum goală, care se distingea prin cele două absenţe notabile, după cum cu o seară înainte se făcuse remarcată prin prezenţa colorată, ba chiar gălăgioasă, a domnului Colobreja. Absenţele însă, e lucru cunoscut — şi acceptat —, stârnesc îndeobşte nostalgii; iar celor absenţi li se iartă multe, dacă nu chiar aproape totul. În cazul de faţă, lavaliera bleumarin cu buline albe a domnului Colobreja era aceea pe care cei de faţă o regretau cel mai mult, trecându-i domnului Colobreja cu vederea faptul că se însoţise cu o tânără fluşturatică precum Mihaela.
   Doamna Mariana Vicol venise la hotel însoţită de iubitul ei, Sever Muşat, ambii cu acte de divorţ în regulă. Doamna Vicol avea acum drept în faţa ei, la distanţă de o masă, locurile goale ale domnului Colobreja şi al însoţitoarei sale. De la bun început îi displăcuse felul cum fetişcana se pisicea pe lângă bătrânul amant cu lavalieră şi considerase de-a dreptul cretine întrebările pe care o auzise aseară punându-i-le din când în când, vădind prin ele nu doar imaturitate ci de-a dreptul prostie.
   — Nu m-ar deranja dacă individa n-ar mai apărea până la sfârşitul sejurului, îi spuse doamna Vicol iubitului ei. Nu m-ar deranja deloc.
   — Eu, îi răspunse precaut domnul Muşat, m-aş feri să judec după aparenţe.
   Pesemne că ea nu se aştepta să fie contrazisă.
   — La ce aparenţe te referi? E doar o aparenţă că tânăra punea întrebări tâmpite şi că nu poţi avea încredere într-o paţachină ca ea?
   — Tocmai asta voiam să-ţi spun, iubito. Nu de puţine ori persoanele aparent uşuratice dovedesc, în cazuri de criză, mai multă tărie de caracter şi responsabilitate decât persoanele sensibile şi capabile de empatie. Da, responsabilitate şi spirit întreprinzător. Chiar am cunoscut o asemenea persoană. Pentru toţi care o cunoşteau a fost o surpriză uriaşă când i-a murit un frate...
   — Adică tu vrei să spui că proasta asta de Mihaela e capabilă de spirit întreprinzător? îl întrerupse doamna Vicol cu un început de iritare în glas.
   — Nu ştiu, replică domnul Muşat. Rămâne de văzut.
   Doamna Vicol îi aruncă o privire compătimitoare.

   — Ia uitaţi-vă cine vine! strigă înveselită Cecilia Brateş arătând spre culoar, unde toţi o zăriră apropiindu-se pe Elvira. Strigase atât de tare şi cu atâta voioşie, încât domnul Stanciu se văzu nevoit să-i atragă atenţia, discret, ce-i drept, că momentul era nepotrivit pentru o asemenea izbucnire. — Ce vă spuneam! continuă Cecilia pe acelaşi ton, fără a lua în seamă observaţia partenerului. Uite-o că vine şi ne-aduce veşti! Ai aflat, Elvira dragă?
   Reticentă, Elvira îşi ocupă locul. Nu renunţase nici acum la ochelarii de soare.
   — Da, răspunse ea, am trecut pe la recepţie.
   Lui Vadim îi trecu prin minte s-o întrebe pe la ce oră a trecut; dar încă o dată îşi spuse că nu avea niciun drept s-o facă.
   — Şi? insistă Cecilia. Ce părere ai? Ghinion! Ghinion pe capul domnului Colobreja, ghinion şi pe capul nostru, că ne-a stricat sejurul!
   — Eu sper că nu, spuse Elvira pe un ton neutru. Astfel de lucruri se întâmplă. Domnul Colobreja avea o vârstă.
   — Avea o vârstă şi era un ticălos, replică tăios domnul Stanciu.
   Elvira se întoarse spre el şi îl privi cu atenţie prin ochelarii fumurii:
   — Credeţi?
   — Şi eu sunt de aceeaşi părere, interveni Cecilia. Unde se adună divorţul se adună laolaltă şi ticăloşia.
   Elvira îi acordă şi ei aceeaşi atenţie.
   — Sper totuşi, replică ea, că grupul nu-i pentru dumneavoastră o companie neplăcută.
   — O! ne-am întors la „dumneavoastră”, dragă Elvira? Ca să fim într-o companie plăcută, întâi şi-ntâi trebuie să ne simţim apropiaţi unii de ceilalţi. Nu?
   — Scuze, Cecilia, spuse Elvira. Am uitat pentru moment. Promit să nu se mai întâmple.
   Din nou, Vadim se simţi spectator. Nu apucase să scoată o vorbă. Se uită în urma Elvirei cum se duce să-şi ia de mâncare la bufetul suedez.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru