La hotarul dintre proprietăţile fraţilor Cezar şi Rudolf Hoepfner creştea un măr bătrân şi falnic, de un soi cum nu-mi aduc aminte să mai fi întâlnit vreodată. Bătrân? Nu ştiu. Poate doar matur — crengi uscate nu-mi amintesc să fi văzut în el. Făcea nişte mere de culoare verzuie, uriaşe, de formă turtită, care tindeau să se îngălbenească pe-o parte la coacere şi poate că ar fi devenit chiar şi roşii dacă ar fi apucat să se coacă. Dar nu se coceau niciodată. Cine ştie din ce cauză, încă de verzi începeau, în fiecare an, fără excepţie, să facă viermi şi cădeau unul după altul lovind pământul c-un zgomot sec. Pe cele încă necăzute era practic imposibil să le mănânci, atât erau de acre. În toată şederea noastră cu chirie pe proprietatea fraţilor Hoepfner, mai întâi la Alfons, apoi la Rudolf, mi-a fost dat să gust doar câteva mere care apucaseră să se pârguiască fără să cadă din copac; ceea ce nu înseamnă că nu erau viermănoase. Aveau un gust destul de bun, erau zemoase, acrişoare şi cu o aromă plăcută şi discretă.
Dar, numai pentru că nu îşi ducea la capăt menirea de a rodi, nu înseamnă că mărul din curtea noastră nu era plin de nobleţe. De fapt, cred că a fost cel mai mare măr din câte mi-a fost dat să văd vreodată. Iar dacă sub el, într-o parte, creşteau, înalte, cârciumăresele şi daliile doamnei Peiu, iar de partea cealaltă nu creştea nimic, se întâmpla aşa fiindcă taman în partea aceea doamna Peiu îşi deşerta lighenele cu lături... Şi, în treacăt fie spus, nu era ea singura; ai mei făceau la fel deşertându-şi lăturile sub corcoduş şi aş putea să bag mâna în foc că întâlneai peste tot aceeaşi practică, într-un cartier lipsit de canalizare.
Mărul însă ignora cu superioritate tot ce se întâmpla la rădăcina sa. Aspiraţia lui era cerul.
În vacanţele de vară mă căţăram în el, dar trebuie să recunosc că nu eram prea curajos: mi-era teamă să nu se rupă vreo creangă cu mine. De aceea nu ajungeam foarte sus. De vreo câteva ori însă mi-am luat inima în dinţi şi m-am aventurat până pe crengile subţiri dinspre vârf, care se aplecau sub greutatea mea. Şi de acolo puteam să văd peste coroanele copacilor din curţile învecinate, peste acareturile care, altminteri, nu erau vizibile din stradă, puteam să văd peste acoperişurile caselor scunde de pe strada Filimon Sârbu, puteam să văd gard după gard înşiruindu-se până acolo unde începea mirifica împărăţie neagră a Rafinăriei.
Până şi aerul era acolo sus mai curat. Mă lua cu ameţeală. Şi dacă creanga subţire pe care cutezasem să mă caţăr o simţeam legănându-se larg împreună cu mine, drogul riscului se insinua în mintea mea şi încerca să mă adoarmă cu şoapte ademenitoare: Hei, Băiete... Hei!... fie ce-o fi... poţi să cazi dar n-ai să te zdrobeşti... n-ai s-atingi pământul... ai să zbori, ai să zbori... aşa, ai să vezi... aşa cum ai visat cândva la Chişinău că zbori cu tricicleta peste acoperişul casei înălţându-te prin puteri nou-descoperite... n-ai niciun motiv să te temi...
Într-o zi am găsit în magazia cu vechituri — a domnului Rudolf de astă dată, fiindcă şi el avea pe proprietatea sa o magazie cu vechituri, nu numai domnul Alfons — ...am găsit un fel de consolă: o piesă de lemn alungită, alcătuită din două scânduri lungi cam de un metru, date cu un baiţ de culoare închisă, fixate una de cealaltă în unghi drept pe latura lungă, numai bună s-o foloseşti drept bancă sus în copac. O veritabilă piesă de mobilier. Avea şi două urechi de tinichea ruginită la capete, exact ce trebuia ca să poţi priponi solid banca cu sârmă între două crengi şi să nu te doară capul în privinţa stabilităţii ei. Te aşezai şi aveai şi spetează, mă rog, cât de cât, cel puţin te puteai rezema cu şalele. M-am chinuit s-o urc — şi nu era tocmai uşoară. Am fixat-o chiar sub crengile subţiri din vârf. Era de-ajuns de sus, iar sub mine aveam aleea de trecere. Deja mă gândeam ce ocupaţii puteam să inventez pentru locul acela aerian — să-mi aduc de citit, sau poate chiar ceva de mâncare. Deja îmi făceam planuri: un dulăpior, doar să-ntind mâna şi să iau din el lucruri, să deschid o uşiţă, rafturi, tot ce trebuia, o mică platformă de scândură sub picioare, în chip de duşumea... Ei da, multe... Se contura o căsuţă suspendată, cum văzusem prin filmele cu copii animaţi de tentaţia aventurii... Dar n-a fost să fie.
De îndată de ce şi-a ridicat privirea şi a văzut banca aceea căţărată sus în copac, domnul Hoepfner mi-a cerut pe un ton categoric s-o dau jos neîntârziat. Ce, vrei să cadă în capul cuiva! Şi oricât am încercat să-i explic că am priponit-o perfect, că nu-i niciun pericol să se desprindă de-acolo, oricât de tare ar bătea vântul, că aş putea, pentru şi mai multă siguranţă, s-o leg cu încă o sârmă şi aşa mai departe, a fost cu neputinţă să-l înduplec. Niciodată nu l-am văzut pe domnul Hoepfner atât de ferm într-o hotărâre luată.
Mi-a părut rău că n-a avut încredere în mine. Dar nu i-am purtat pică. Undeva în adâncul conştiinţei, poate pentru prima oară în viaţă, i-am împărtăşit neîncrederea în puştiul care eram şi am admis că trebuia să primeze sentimentul de responsabilitate al adultului ce era domnul Hoepfner faţă de securitatea celor ce aveau să treacă pe sub măr. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
