A fost o zi întreagă de marş. Pentru Toader, cuvântul de ordine ar fi fost: infanterie. Dom’ sublocotenent nu i-a slăbit o clipă de când o porniseră, de-azi dimineaţă: ritm susţinut. Şi cu dânsul nu era de glumit. Ritm susţinut! Cadenţă! Dom’ colonel, care cunoştea traseul, ar fi zis Relief accidentat. Toader, dacă nu era prea obosit ca să gândească, ar fi zis: Din câmpie până-n creierul munţilor.
Dar şi vremea a fost schimbătoare; au trecut prin toate anotimpurile. Maica ar fi zis: Nimic de mirare, la început de martie, doar ştie toată lumea, îs Babele. Vremea trece dintr-una într-alta. Taica ar fi râs tăcut în barbă, şi ar fi cutezat să adauge pe şoptite: Da, dar după aia vin Moşii!
Toate ca toate, de n-ar fi fost dom’ sublocotenent, cu ritmul lui îndrăcit. Dar drumul a continuat, prin zloată, şi cu toţii au văzut, când deja amurgea, podul întins peste un râu. Dumnezeu îi mai ştia numele.
Trupa a păşit pe pod, şi acolo dom’ sublocotenent a zis ceea ce toată ştia şi se aştepta să audă: Stricaţi cadenţa! Pas de voie!... Urechile nu mai auziră bocancii bocănind toţi ca unul, ci fiecare în legea lui. Îndrăzniră să-şi ridice ochii din pământ şi să se uite unul la altul — Toader împreună cu ei. Şi un zâmbet de uşurare le înflori în suflet.
