Felix mundi* **

Indiferenţă benignă
   Sabin ar putea crede că s-a trezit întins pe-o bancă la întâmplare, dar dacă face un efort să se adune un pic, îşi spune că banca nu este una oarecare ci exact cea pe care şi-a luat-o drept ţintă cu ceva timp înainte — cu cât, nu se ştie —, că împrejurimea are unele particularităţi, că zacerea lui acolo are o istorie. Locul, acum că s-a trezit, îi este ca şi necunoscut, iar istoria nu se arată deloc plăcută pe măsură ce amănuntele ei îi revin în minte — exceptând poate începutul după-amiezii.
   Dar începutul după-amiezii a fost hăt, cândva.
   Deasupra se înalţă coroana înaltă a unui copac, iar în jur, prin umbra zilei toride, poţi să recunoşti un colţ dintr-o periferie a oraşului. La mică distanţă, clădirea veche a unei halte pe unde la orele dimineţii se perindă navetişti. Îşi aminteşte că îndreptându-se spre bancă, a trecut pe lângă acea clădire. Păduricea dintr-o latură a gării îi este oarecum familiară; gunoaiele care zac aruncate printre copaci sunt aceleaşi ca peste tot. Altădată ar fi ocolit pe departe un asemenea loc dar acum, în situaţia lui, banca i s-a ivit în cale ca un binevenit refugiu. Momentele mai îndepărtate ale istoriei lui de azi şi le aminteşte ca prin vis: a nimerit aici după ce a străbătut, clătinându-se, străzi complet necunoscute, cu totul în afara traseului obişnuit către serviciu. Servieta şi-a pus-o într-un capăt în chip de pernă, cu tot ce e înăuntru, s-a lungit ameţit şi epuizat, şi-a dorit să fie întâmpinat cu ceea ce ar putea numi indiferenţă benignă; totul în jur ar trebui de fapt să-i fie indiferent şi benign; iar acum se gândeşte la terasa unde în urmă cu ceva timp vacarmul creştea, tot mai confuz, cu fiecare pahar pe care el şi colegii săi îl dădeau pe gât.

Cuvintele mai întâi au fost importante. S-a vorbit de delictul de delaţiune, cineva a fost de părere că în acest caz este important în folosul cui este delaţiunea, altul a spus că delaţiunea e delaţiune şi că tot ce contează este perturbarea activităţii organizaţiei, Ce fel de organizaţie? a întrebat Petcu, e cumva Securitatea o organizaţie? Bineînţeles că da, metodele la care recurge sunt perfect legitime atâta vreme cât se încadrează în limitele Legii! Dar lucrător al Securităţii e una, şi delator cu totul altceva! Şi aşa mai departe. Chelnerii veneau tot mai des la masa lor să se intereseze de cerinţele clienţilor, şi nu doar că veneau, dar mai şi zăboveau suspect de zeloşi... Apoi cuvintele n-au mai contat deşi au continuat să zboare peste masă de la unul la altul, a contat doar zgomotul şi tăria, responsabilitatea dădea un pas înapoi, doi paşi, trei — chelnerii veneau şi plecau, se uitau cu un reproş viclean şi slugarnic dar unul nu scotea o vorbă; apoi n-a mai venit nimeni...
   Ia să le fi zis cineva că se uită la clienţi cu reproş viclean şi slugarnic! Să vezi ce s-ar mai fi îmbăţoşat! Instantaneu. Sunt cu toţii egali, astăzi. Dumnezeule, egali!
   Egali cu cine?
   Promisiunile adresate sieşi cu ceva vreme înainte, că avea să facă un efort să se debaraseze de viciu, s-au dovedit a nu avea bătaie prea lungă: poate că uneori e bine să te laşi dus de viciu, iar cei puternici şi hotărâţi n-au decât să-şi ia morala la pachet şi să se ducă dracului...
   Sabin se gândeşte la patul său de-acasă, la draperia pe care ar trage-o la fereastra dinspre stradă, la liniştea şi la izolarea din cameră. Ar fi minunat să se afle acolo. Să se închidă în camera lui şi nimeni să nu intre peste el. Nimeni... Dar până acasă e drum lung şi mai ales întortocheat. Partea proastă e că, la fel ca-ntotdeauna când trece peste o limită cu băutura, de îndată ce se-aşează îl cuprinde o ameţeală vecină cu leşinul. Aşa că n-are încotro, trebuie să meargă pe jos. Şi mergând, speră să-i mai treacă beţia. Totodată însă îi e groază să se imagineze străbătând pe jos tot oraşul, dintr-un capăt în celălalt. O metropolă întreagă plină de maşini, zgomot şi oameni închiondoraţi...
   Un chin nesfârşit.
   O rază de soare îi încălzeşte piciorul, gamba dezvelită între marginea şosetei şi manşeta pantalonului care s-a tras puţin în sus, undeva departe, în prelungirea trupului. Trupul său e acum la fel de lung cum şi-l vedea în copilărie prin binoclul aşezat la ochi invers, cu ocularul îndreptat spre lume.
   Sabin a închis ochii, a îndoit un braţ ca să ţină servieta strâns, să nu i-o tragă cineva de sub cap, având în acelaşi timp conştiinţa confuză că unei agresiuni brutale n-ar avea forţa să i se împotrivească. Întinzându-se pe bancă, a mizat însă pe lipsa de interes pentru persoana sa. Şi visele, şi speranţele au logica lor... Speranţele sunt probabil deplasate, dar visele nu, aici la periferie, unde străzile se golesc de lume la ora plecării la serviciu, şi se animă din nou pe înserat. Aici în lumea periferiei beţia e un lucru obişnuit, nu atrage atenţia. Probabil că pe asta a şi mizat. Dar dacă cineva de prin partea locului s-ar opri să-l studieze cât de cât, ar observa negreşit că, în ciuda situaţiei sale deplorabile, e îmbrăcat totuşi altfel, arată altfel şi deci nu-i unul de-al lor. Ceea ce n-ar fi în favoarea sa...
   A aţipit din nou?...
   Somnolenţă, sau vertij? Sabin alunecă dintr-una într-alta, ca într-un joc pentru copii cu traseu presărat de capcane şi de stimulente, unde mărimea saltului figurinei de plumb este la cheremul zarului. Uneori nu se mai împotriveşte. Timpul, aici la margine de oraş, se scurge altfel. Te fură... Plăcerea şi amărăciunea se confundă cu durerea şi cu regretul...
   Nimic nu durează dar, în acelaşi timp, din transă nu poţi să ieşi. Ieşirea durează, nu se mai sfârşeşte, prelungind chinul şi transa. Ceea ce simte mişcându-se la o oarecare distanţă sunt oare oamenii în drum spre gară? Navetiştii? Sau cei ce deja au ajuns pe peron şi aşteaptă ca trenul să fie tras în mica haltă fără puncte cardinale? Dar oamenii, din păcate, nu se mai mişcă. Dacă s-ar mişca, ar putea fi sigur că nu-i dau atenţie. Ceea ce şi-ar dori mai mult decât orice. Nu, nu mai mult. Mai mult decât orice şi-ar dori să fie în patul său, cu draperia de la fereastră trasă, despărţindu-l de lume...
   În jurul lui sunt acum oameni. Oameni care nici nu se îndreaptă spre peron, nici nu par a aştepta trenul. Mai degrabă îl aşteaptă pe el să se trezească din beţie. Ceea ce era cel mai rău s-a întâmplat.
   Sabin întredeschide ochii.
   Acei oameni stau la o oarecare distanţă, cu privirea aţintită spre el. Simte că le trezeşte nu interesul ci mai degrabă ostilitatea. Poate şi dispreţul... totuşi. Ar putea evita, ar putea fugi din calea dispreţului lor. Ar fi poate de-ajuns, dacă ar fi s-ajungă la un schimb de cuvinte cu ei, să nu facă vreo aluzie la studiile lui înalte pentru a nu le trezi invidia. Dar cine se gândeşte la aluzii? Oamenii simpli, la fel ca şi cei de odinioară, din cartierul unde a copilărit, s-ar arăta reticenţi dacă, printr-o întâmplare neplăcută pentru toată lumea, ar ajunge să-i cotrobăiască prin geantă şi ar da de formularele cu antetul Baroului. Nu doar reticenţi, ci de-a dreptul ostili. Are nevoie de intuiţie, de inspiraţie. Pentru ei, el nu este decât un intrus, pe seama căruia sunt înclinaţi să pornească dintr-o clipă într-alta comentarii deşucheate, încă înainte să-l vadă trezindu-se din somnul lui alcoolic... Nu dorm, oameni buni, îi vine să spună... Somnul alcoolic e doar pe jumătate somn şi niciodată nu seamănă cu ceea ce fiecare crede că îşi aminteşte din propria sa experienţă. Aici propria experienţă nu are nicio valoare... Degeaba vă gândiţi la servieta mea de sub cap. Va trebui să vă gândiţi mai întâi serios la semnificaţia cuvântului tâlhărie în instanţă. Judecătorii sunt foarte sensibili la acest cuvânt, şi opinia publică nu mai puţin. Nici să nu vă treacă prin cap vreo circumstanţă atenuantă. Nu există aşa ceva, credeţi-mă pe cuvânt! Mutaţi-vă gândul de la circumstanţa atenuantă...
   Sabin nu îndrăzneşte să deschidă ochii. Dar dacă totuşi o face, în jurul său nu zăreşte pe nimeni.
   Iuţi la vorbă de felul lor, sunt iuţi de multe ori şi la faptă...
   ...Cum era şi tatăl lui Titi Rujoiu, Măcelarul, la două case distanţă, pe strada lor. Unde stăpâni erau bărbaţii. Unde femeile erau absente din viaţa străzii, iar fetele, care încă nu deveniseră femei, îşi înfrânau până şi curiozitatea. Nimeni de pe strada lor nu spunea vreodată Am avut noroc, decât doar dacă ieşea teafăr dintr-o încăierare cu cuţitele.
   Am avut noroc? Nu exista aşa ceva...
   ...După cum nici astăzi Sabin nu găseşte vreun motiv să spună Am avut noroc. Presupune doar că oamenii aceia se holbează la el şi simte, ştie, că dacă ar veni din partea lui vreo întrebare, nu s-ar grăbi să răspundă... Ştie că un singur lucru l-ar putea salva de la dezastru: să strângă servieta cu mâna dar în acelaşi timp să n-o facă prea ostentativ, pentru a nu-i stârni. Nici acum, nici cu ani în urmă, în copilărie, nimeni din oamenii aceia nu avea vreo temere că ar putea spurca vreun lucru prin purtarea lor, prin ce spunea sau prin ce făcea. Tatăl lui Titi Rujoiu, Măcelaru’, mătăhălos cum era, cu ceafa grasă, ca de porc, mereu cătrănit, provoca pe stradă scandal după scandal, după care se retrăgea fără prea multe regrete prin fundătura lui, acasă, în maiou, cu capul în pământ. Sabin nu s-a întrebat niciodată care erau motivele acelor scandaluri, din ce anume se iscau. Dacă astăzi, amintindu-şi, se întreabă, pe atunci toate acele întâmplări stăteau în firea lucrurilor: tatăl lui Titi Rujoiu, Măcelaru’, trebuia să facă scandal pe stradă şi să se încaiere cu vecinii şi cu verii săi. De bună seamă nici alţii nu se întrebau prin vecini, doar ieşeau pe la garduri zgâindu-se ca la spectacol. Şi numai dacă se ajungea la cuţite, se încumeta să iasă în stradă câte unul mai curajos şi să sară să-i despartă.
   Şi totuşi lui Sabin, Măcelaru’ nu i-a adresat niciodată vreun cuvânt răstit. N-avea timp de el. Şi-l aminteşte ieşind duminica la braţ cu consoarta, mama lui Titi, îmbrăcat îngrijit, parfumat, proaspăt ras, cu acel obraz negricios, caracteristic bărbaţilor încă tineri, cu barba foarte deasă. Iar în noaptea de Înviere, se întorcea acasă, în mână cu lumânarea aprinsă, ferindu-i cu mâna flacăra de vânt, având un comportament de elefant domesticit. Titi pe lângă ei, şi el cu o lumânare aprinsă, împreună cu maică-sa şi cu tot familionul, care arăta mai unit ca niciodată; uitau de gâlcevi şi de ameninţări.
   Era şi Mişu Bratosin, vărul lui Titi, pe-acolo prin vecini. Venea acasă la ei şi mama lui Sabin, curioasă, l-a întrebat o dată cu ce se ocupă taică-său. E croitor, răspundea Mişu. Mama lui Sabin era în continuare curioasă şi se interesa dacă atelierul de croitorie are firmă; grăbindu-se să adauge şi totodată să se scuze: Nu te întreb asta cu gândul la fisc, puiule, Doamne fereşte, stai liniştit, nu-i treaba mea. Doar că n-am văzut acasă la voi niciun fel de activitate, clienţi să vină la croitorie sau să plece cu haine noi şi aşa mai departe, mă-nţelegi? Sau poate nu lucrează acasă?... Ba da, întărea Mişu, tata lucrează acasă, cum să nu! Puteţi să veniţi şi dumneavoastră să comandaţi la noi... Şi imediat, fâstâcindu-se, se corecta: Adică vreau să spun, la tata! Tata nu se ascunde de nimenea. Coase pentru toată lumea şi nimenea nu s-a plâns niciodată că nu lucrează bine... N-am zis că n-ar lucra bine, puiule! îl asigura, prevenitoare, mama lui Sabin...
   ...E ciudat că toate acele discuţii de pe la începuturile copilăriei i s-au păstrat în amintire. Aproape cuvânt cu cuvânt.
   ...Ba chiar lucrează pe bani foarte puţini! se însufleţea Mişu, mult prea volubil pentru un copil de vârsta lui, în a-i aduce elogii tatălui său. La mulţi nici nu le ia bani! Deloc!... Cum aşa! se minuna mama lui Sabin, privindu-l cu drag, molipsindu-se, generoasă, de entuziasmul copilului... Nu le ia niciun ban la ăi mai săraci, vreau să zic, explica Mişu Bratosin. Le face paltoane şi pantaloni golf. Pe degeaba, zău, nu vă mint!...
   ...Oamenii de la periferie stau în jurul lui, şuşotesc, de fapt sunt mai degrabă tăcuţi, nu înaintează spre el, păstrează o oarecare distanţă, dar cât e de sigură neintervenţia lor?...

   Indulgenţă universală
   Maică-sa a rămas pe gânduri. Încearcă să înţeleagă dacă generozitatea croitorului Bratosin se explică prin asocierea în cooperativă, de care se vorbea tot mai insistent de o vreme. Oamenii nu îşi prea băteau capul să înţeleagă. Pentru ei totul se reducea la gratuitate: gratuitatea era o victorie şi nu se gândeau că orice gratuitate îşi are preţul ei. Pentru mama lui Sabin era vorba de o îndulcire a asperităţilor sociale printr-o anume indulgenţă universală a unuia faţă de celălalt. Nu îi putea explica unui copil cum vedea ea lucrurile în profunzime, dar s-ar fi mulţumit să vadă că o lume nouă prindea contur. În definitiv periferia, unde locuiau pe atunci şi ei, era mare, aproape necuprinsă, nu era necesar să se cunoască chiar toţi între ei...
   În lumea lor periferică beţia e păcatul cel mai puţin greu dintre toate. Îl acceptă până şi nevestele, inclusiv lăsându-se bătute şi neîndrăznind să-şi spună oful decât cel mult una alteia, peste gard, la ore când bărbaţii nu le sunt acasă, pe şuşotite şi cu teamă... Acum ele, femeile, nu sunt de faţă... Niciodată nu sunt de faţă în asemenea situaţii când domină curiozitatea faţă de câte un intrus...
   Şi Sabin a fost parte din lumea periferiei înainte să se ridice, împreună cu alţii câţiva, foarte puţini, care au reuşit să părăsească pentru totdeauna acea lume. Ar fi poate înclinat să spună că s-a smuls dacă nu şi-ar aminti că de fapt totul s-a produs cumva de la sine, aproape fără nicio zbatere, şi, în plus, că ceea ce lăsa în urmă nu-i stârnea defel aversiune. Cum ar fi să se lase cuprins de aversiune faţă de unii cu care a bătut mingea pe stradă cât au fost vacanţele de lungi? Cum ar fi să simtă aversiune faţă de Titi Rujoiu, vecinul său cam de aceeaşi vârstă, poate doar cu vreun an-doi mai mare, fecior de măcelar, c-un tată mătăhălos şi cu ceafa groasă şi mereu cătrănit dar care...
   ...Şi aşa mai departe.
   Întredeschide ochii şi, în voltele ameţelii, îi vede pe oamenii periferiei cumva apatici. Nu-i mai acordă aproape nicio atenţie. Pare că au uitat de el şi că stau de vorbă între ei despre ale lor. Doar că n-au plecat. Niciunul nu mai stă cu privirea aţintită spre el.
   La fel ca şi acum...
   ...Sabin stătea întins... dar nu pe scândura tare a băncii ci în mijlocul terenului de fotbal, pe burtă, cu faţa într-o parte şi braţele întinse în cruce. Iarba gazonului era rece şi mătăsoasă şi tremura uşor în adierea vântului. Razant cu firele ierbii vedea dintr-un unghi neobişnuit piciorul gardului de plasă de sârmă care împrejmuia terenul separându-l de tribună şi de galerie; vedea băncile de jos ale tribunei, picioarele băieţilor de-o seamă cu el, goale până mai sus de genunchi, dincolo de plasa de sârmă, stând în picioare, cu toată atenţia lor jucăuşă îndreptată spre joc, tuşa trasă peste iarbă, care de foarte aproape se vedea ca o fâşie de stropi albi, ca o cale lactee de var... Închidea ochii... Auzea strigătele înfierbântate ale jucătorilor prinşi în dansul vijelios al jocului, bufniturile surde ale ghetelor izbind mingea, toate la distanţă de el, ocolindu-l într-un soi de vârtej care, câtă vreme stăteai cu urechea lipită de pământul rece, nu părea să aibă vreo logică...
   ...Sabin nu numai că l-a crezut pe cuvânt pe Mişu Bratosin în privinţa mărinimiei tatălui său, dar îşi aminteşte că el însuşi a beneficiat de ea când, peste vreo doi ani, părinţii i-au comandat croitorului Bratosin, pentru el, o pereche de pantaloni bufanţi. Sabin era pe-atuncea un băiat de vreo treisprezece ani şi deja începuse să nu-i fie indiferentă croiala îmbrăcămintei, cum se-ntâmpla până de curând. Iar când să-i plătească, croitorul i-a spus tatălui său Lasă, vecine, îmi dai altă dată banii. Sau poate îmi faci şi dumneata un serviciu, cine ştie. Şi-atuncea suntem chit — a râs el. Şi a adăugat în încheiere: Trebuie să ne ajutăm unu’ pe altu’, ca-ntre vecini!... Dar de vreun serviciu Sabin nu îşi aminteşte să se fi ivit vreodată ocazia ca ai lui să i-l facă pentru a fi chit.
   Dar veneau şi alţi meşteri de prin cartier...
   Desigur, legăturile şi întâmplările îi priveau aproape numai pe cei mari. Sabin era însă nevoit să recunoască şi totodată admira la ei puterea de a trece peste simpatie şi antipatie; ceea în lumea lor, a copiilor, nu se prea întâmpla. Trecând dincolo de simpatie şi de antipatie, oamenii mari aveau negreşit un ţel — totdeauna îl aveau —, pe care îl urmăreau cu perseverenţă, spre deosebire de ei, copiii, care se lăsau duşi de pripeală şi de câştigul imediat. Oamenii mari, pe lângă că făceau tot felul de munci de mare folos pentru semenii lor, erau profesori şi doctori; Sabin avusese deja de multe ori ocazia să vadă cu câtă abnegaţie îşi puneau priceperea în slujba celor mulţi şi neajutoraţi.
   La nevoie, domnul Tudoroiu, tatăl lui Sabin, chema fel de fel de alţi meşteri, ba să le repare instalaţia de apă, ba să le verifice racordul la gaz metan; sau pentru cine ştie ce alte lucrări... Sabin îşi aminteşte de Zisu — meşter bun la toate. În salopeta lui albastră, mereu spilcuit, atât cât poţi fi spilcuit într-o salopetă (dar meşterul Zisu era!), mereu cu zâmbetul pe buze sub mustaţa stufoasă şi încă aproape neagră, căra după el trusa de scule, o cutie pătrăţoasă, rigidă, de piele înnegrită şi scorojită, fără capac, pe care o ţinea de o curea trecută peste umăr. Toate cele zdrăngăneau în ea când o cobora de pe umăr şi o trântea jos la picior — chei fixe, chei tubulare, cleşti, şurubelniţe, cutiuţe şi borcănaşe cu unsoare, şaibe şi mufe de toate mărimile — un tezaur de luciri metalice şi unsori acea cutie de-a dreptul magică a meşterului Zisu... Tatăl său îl chema uneori să le repare un robinet care picura, sau să le desfunde o chiuvetă, sau să le întărească balamaua de la o uşă; şi invariabil vizita meşterului se termina cu întrebarea venită din partea tatei Ei, meştere, ia zi, cât îţi datorez?... La care Zisu răspundea de fiecare dată A fost plăcerea mea, domnule Tudoroiu... Tatăl lui Sabin nici că insista. Ceea ce nu-l împiedica s-o ia de la capăt la următoarea vizită a meşterului şi să-l întrebe cât îi datorează. Iar după plecarea acestuia se lansa în tirade elogioase la adresa meşterilor care înţelegeau să-i ajute pe semenii lor la nevoie, şi ajungea bineînţeles la generalizări dulcege despre toţi oamenii şi despre toate meseriile, pe care Sabin le împărtăşea cu inima încălzită de soarele spiritului de caritate universal.
   Ei, dac-ar fi toţi aşa!...
   Păi stai să vedem, poate că sunt!... Lucrurile nu se opreau aici.
   Toţi aceşti meseriaşi — Zisu, la fel ca şi croitorul Bratosin, care era cumnat cu măcelarul Rujoiu, soţiile lor fiind surori —, alături, poate, de alţi meseriaşi de prin cartier, se întâlneau la fiecare sfârşit de săptămână acasă la meşterul rotar Pantazi, fostul meşter de fapt, fiindcă cu vreo doi ani înainte suferise un atac cerebral care făcuse din el un handicapat şi nu mai era în stare să-şi ţină gospodăria, nici chiar cu ajutorul neveste-si. Fiindcă sunt într-o gospodărie treburi cărora femeia nu le poate face faţă. Şi atunci toţi acei meseriaşi îl ajutau la treburile gospodăreşti, adică îi tăiau lemnele şi le aşezau în stive pentru la iarnă, îi săpau grădina, curăţau pomii de omizi şi de uscături, coseau iarba, dregeau gardurile vechi, şi toate celelalte munci necesare într-o gospodărie. Toţi acei meseriaşi îi erau prieteni devotaţi fostului meşter Pantazi şi nu-i cereau niciun sfanţ pentru toată osteneala lor de sâmbătă seara şi duminică dimineaţa. După care, pe vreme frumoasă, după ce se isprăveau muncile se aşezau cu toţii în curte, fiecare pe câte o buturugă, rezemaţi cu spinarea de zidul casei, şi sporovăiau liniştit la un pahar de vin. Căci din fericire atacul cerebral îi lăsase meşterului Pantazi intactă capacitatea de a vorbi. Lui Sabin vorba lor domoală, pe care o auzea de fiecare dată când trecea prin dreptul curţii meşterului Pantazi, îi era cu adevărat plăcută. Încetinea pasul doar ca să-i audă sporovăind, ba chiar zăbovea pe trotuar, în apropierea gardului, prefăcându-se că aşteaptă pe cineva, şi trăgea cu urechea. Niciodată nu mai întâlnise Sabin oameni care să stea la taifas înconjuraţi de atâta linişte.
   La ei în cartier toţi se cunoşteau între ei, peste mai multe case, uneori chiar peste câteva străzi. Un vecin de pe strada Arcaşul-Nou, unul Ivănescu, a avut ideea să organizeze un fel de troc cu alimente între locuitorii cartierului. Ivănescu a avut iniţiativa să facă o listă cu ce-i prisosea fiecăruia pe la gospodărie. Şi încă o listă cu nevoile fiecăruia, astfel ca oamenii să poată face schimburi între ei, totul fără niciun ban: tu îmi dai mie, eu îţi dau ţie şi socotim că toată lumea iese în câştig. Mai mult decât atât, acelaşi vecin inimos s-a oferit să ţină la zi cele două liste pentru ca cineva în nevoie să nu fie obligat să umble din poartă în poartă şi să-ntrebe. Omul în nevoie urma să vină la Ivănescu şi să-l întrebe cine are disponibil alimentul cutare, după care să se ducă drept la ţintă. Pentru o asemenea iniţiativă nu era nevoie să fii meşter. Se ştia că vecinul este contabil la o fabrică de tricotaje. A fost întrebat dacă la el la fabrică se practică sistemul schimburilor. Ivănescu a răspuns că şi salariaţii de acolo au în vedere un troc cu alimente în viitorul apropiat dar că deocamdată toată atenţia lor se îndreaptă spre cantină şi spre o creşă pentru cei cu copii mici, ambele gratuite, vezi bine.
   Mai era un vecin, unul Vidraşcu, pe strada Secerei, paralelă cu Arcaşul Nou, care a avut ideea să facă un inventar al camerelor disponibile pentru a primi în gazdă călătorii veniţi cu diverse treburi la ei în cartier...
   O, Doamne!

   Lumea uneltitorilor de bine
   ...Sabin nu mai e sigur că ar vrea să ajungă în patul său drag de-acasă, sau ar prefera mai degrabă să se întoarcă cu ani în urmă, în lumea uneltitorilor de bine de odinioară. I se topeşte sufletul de dragul acelor planuri ţesute în jurul său pe vremea când era băietan... acum, că trăieşte o experienţă aproape psihedelică pe drumul său către casă; fiindcă totuşi, mai devreme sau mai târziu, va ajunge şi acasă — un drum de hotar între Infern şi Paradis. Şi de ce Paradis? Pentru că totul este la urma urmei ca un vis straniu, printre oameni care nu se ştie dacă mai trăiesc, cărora le pasă sau le-a păsat de starea semenilor, chiar şi de beţia lor, de umbletul lor pe şapte cărări şi n-au avut nicio intenţie să jefuiască.
   ...Tot felul de iniţiative s-au ivit atunci, cu ani în urmă... Sigur, a fost cât se poate de binevenită ideea de a oferi celor veniţi cine ştie de pe unde o cameră unde să stea în gazdă, mă rog, o zi sau două — sau trei. Şi să nu mai arunce banii pe hotel; unde condiţiile de cazare poate că erau mai bune, dar cu siguranţă nu cu mult mai bune; fiindcă oferta hotelului includea şi singurătatea, nedorită, trebuie spus — singurătatea pe care periferia o excludea din capul locului în modul cel mai prietenesc cu putinţă. Nu-i aşa?...
   Dar ce să mai spunem de iniţiativa vecinului Găvoiu, de pe strada Aurorei, care s-a gândit la mijloacele de locomoţie? Şi nu la automobile s-a gândit, fiindcă prea puţine automobile existau pe atunci în cartier. Ci la biciclete. Cele modeste şi poate şi vechi; dar cu cât drag îngrijite de proprietarii lor! dar care nici ele nu erau prea multe la număr. Aşa că vecinul Găvoiu, care era inspector şcolar, vorba aceea, om dedicat educaţiei şi bunelor rânduieli la şcoală, dar şi în afara ei, s-a gândit la o listă a bicicletelor disponibile în cartier. Nu şi la o listă a celor care aveau nevoie de biciclete fără să aibă una a lor. Căci de bicicletă de cele mai multe ori nu poţi să ştii din timp dacă şi exact când o să ai nevoie. Pur şi simplu te trezeşti că ai un drum ceva mai lung de făcut în oraş. Să iei taxiul? Te costă de te usucă!... Sigur că lista cu bicicletele disponibile a fost cât se poate de folositoare. Nu era un schimb, adică cei ce nu aveau biciclete nu puteau oferi nimic în loc. Dar oare nu tot aşa a fost şi în cazul pantalonilor bufanţi pe care Sabin i-a primit în dar — s-ar putea spune — de la croitorul Bratosin, tatăl lui Mişu? Deşi în acel caz darul a constat doar în manoperă, nu şi în material, pe care părinţii lui Sabin l-au cumpărat de la un magazin de textile de pe Strada Principală. Contraserviciul din partea beneficiarului bicicletei împrumutate se amâna, cum s-ar spune, până la o dată neprecizată; dar care în niciun caz nu condiţiona tranzacţia, tocmai în asta stătea frumuseţea gestului. Şi frumuseţea tuturor gesturilor de acest fel, care au fost făcute în acei ani, în cartier... Dumnezeule mare!
   ...Nu vreţi să mergeţi acasă, domnule? Sabin aude întrebarea venind dinspre grupul de oameni care continuă să-l înconjoare păstrând acea minimă distanţă, ca la început. Întredeschide ochii şi îşi înalţă un pic capul — nici nu poate prea mult. Cineva s-a desprins de grup şi s-a apropiat de banca pe care el stă întins. Necunoscutul nu pare convins că intrusul căruia i se adresează — adică Sabin — l-a auzit. Întinde mână, îl atinge uşor pe umăr, şi repetă oferta: Am putea să vă ajutăm dacă doriţi. Sabin murmură Mulţumesc... Imediat... Doar un pic vă rog să mă aşteptaţi... Celălalt se apleacă spre Sabin: Ce-aţi spus, domnule? Se pare că de data asta chiar nu l-a auzit.
   ...Se aştepta cineva ca ei, oamenii şcolii, să rămână de-o parte? Sabin nu îşi aminteşte să fi venit vreo sugestie de întrajutorare din partea profesorilor. Pur şi simplu ei, elevii cei mai buni din clasă, trebuiau să vadă ce şi de ce nu merge cu unii din colegi şi să-i ajute pe cât posibil să ajungă cu bine la capăt de an. Măcar fără corigenţe, dacă note bune era prea mult să le ceri. Sabin îşi aminteşte că în calea bunelor sale intenţii s-au ivit piedici neprevăzute. Cineva a avut o obiecţie. Să fi fost Dorel Stanciu?... Cum adică să-i ajutăm pe cei slabi? Ce înseamnă slabi? Nu-i ajută mintea, sau nu au destulă voinţă? Nu-i drept să-i discriminăm băgându-i într-o categorie suspectă. Poate că dacă unii nu-s buni la matematică, în schimb se descurcă perfect la ştiinţele naturii. Şi invers... Da, Stanciu avea dreptate, era şi ăsta un punct de vedere. Din fericire însă, piedica n-a fost una persistentă, fiindcă foarte curând au găsit calea cea mai bună să le vină în ajutor. Şi pe deasupra s-au ales şi cu o discuţie interesantă despre defectele şi meritele unor colegi de clasă pe care poate că până atunci îi priviseră cu indulgenţă. Şi indulgenţa, da, ea era degradantă. Nimeni nu merita să fie privit cu indulgenţă. Sau cu nepăsare. Şi ăsta a şi fost câştigul. Pentru toţi, nu numai pentru colegii de clasă, ci şi pentru ceilalţi, din toată şcoala. Şi poate şi din celelalte şcoli din cartier...
   Ehei, ce vremuri au fost!...
   ...Hei, domnule!... Sabin n-are nevoie să i se reamintească ce trebuie să facă. Ştie că oamenii periferiei îi oferă ajutorul lor... Capul liniei e la doi paşi, i se spune. Tramvaiul 10. Vă convine 10? Cu el ajungeţi chiar în centru, la Piaţa Decebal. Staţi în centru? În ce cartier staţi?... Sabin mormăie ceva şi se ridică anevoie de pe bancă, rămânând aşezat... Să nu vă uitaţi geanta, îi atrage atenţia necunoscutul care încearcă să-l ajute.
   Toată acea mulţime de oameni se pune încet în mişcare, astfel că Sabin ştie încotro trebuie să se îndrepte: în aceeaşi direcţie în care se deplasează mulţimea. Caldarâmul e denivelat, cu gropi pline cu apă, şi Sabin se întreabă când dumnezeu a plouat... Puteţi să mergeţi? e întrebat. Din mulţime nu vine nicio vorbă ironică, doar şoapte fără nicio coloratură personală. Îl încearcă, pentru prima oară după mulţi ani, un ciudat sentiment de solidaritate cu toţi aceşti oameni străini de lumea lui. Da, sigur, ar putea exista un asemenea sentiment, de ce nu? Urmăreşte sub pasul său piatra cubică pe jumătate acoperită de noroi uscat a caldarâmului. Şi îşi urmăreşte propriile-i picioare. Îşi încordează atenţia şi se uită în jos cum piciorul său se îndreaptă spre o anumită piatră cubică şi până la urmă ajunge să calce pe alta. Capra calcă piatra... Hălci de caldarâm fug pieziş şi se clatină fără niciun zgomot. Piatra crapă-n patru... Cu groază îşi surprinde conştiinţa spunându-i că e mai rău decât înainte de a se întinde pe bancă în acea margine de periferie de metropolă cu oameni sărmani ataşaţi de interioarele caselor lor mai mult decât modeste, pe care probabil nu-i va fi dat să le vadă vreodată. Dar măcar sunt ale lor, şi sunt aici, la îndemână, şi oamenii periferiei se pot bucura şi chiar se bucură de ele. Mai mult ca oricând ar vrea să fie la el acasă şi să vadă veioza aprinsă la capul patului, cu lumina ei odihnitoare de sub abajurul roşu... Şi nimeni să nu-i tulbure odihna însingurată...
   Nimeni...
   Aveţi un tramvai chiar acum în staţie. 10. E bun 10?... M-aţi mai întrebat, îi vine să le răspundă. Oricare e la fel de bun dacă...
   S-a gândit că va trebui să străbată tot oraşul pe jos şi iată-l acum suit într-un tramvai. La un capăt de linie care nu se ştie nici unde începe, nici unde se termină. Dacă se termină undeva. Ei bine, fie ce-o fi.
   Într-adevăr, o experienţă psihedelică...
   Dacă acasă o să fie întrebat ce-i cu el, o să ceară păsuire pentru răspuns. Lasă-mă până mâine, o să-i spună. Deşi a doua zi dimineaţă ştie că o să se trezească singur... Fără nicio durere de cap... Speră Sabin... Dumnezeule, dar până mâine dimineaţă o veşnicie întreagă trebuie să se scurgă însoţindu-i enorma dificultate a a-şi duce viaţa...
   Se vorbeşte cu glas coborât în tramvai, chiar în şoaptă, capete se leagănă pe linia denivelată, toate în acelaşi timp — şi probabil şi al său odată cu celelalte —, fiindcă aici la periferie toate cele sunt denivelate şi dezechilibrate, de nu mai ştii nici până unde ţine periferia şi nimeni nu poate să tragă o linie de demarcaţie clară şi să spună gata, până aici a fost periferia, s-a terminat odată cu strada cutare... Nu, nimeni nu poată să tragă un asemenea hotar... Noroc pentru Sabin că a găsit măcar loc pe scaun, fiindcă aici n-are cine să facă liste cu cei ce au nevoie stringentă de locuri şi cu cei ce au de oferit locuri, temporar, cât se află omul în mare dificultate...
   Strident răsună sirena unei ambulanţe, care negreşit salvează o viaţă în timp ce trece prin apropiere, îndreptându-se spre un loc unde oamenii au făcut liste pentru troc, unii care au nevoie de viaţă, şi alţii care au de dat, ce? Nu, nu o viaţă, ci pricepere şi dragoste spre a veni în ajutorul semenului... E ca şi cum ar sta lungit pe iarba gazonului, în centrul terenului de fotbal — ar sta lungit, cu mâinile întinse în cruce, părăsit şi mai ales neajutorat, şi jucătorii, deşi prinşi cu tot sufletul în joc, ar arăta o minimă atenţie pentru persoana lui şi ar avea grijă să-l ocolească în timp ce aleargă urmărind cu înverşunare mingea, şi nu l-ar lovi din greşeală fiindcă lor, în starea lor de veghe supraconştientă, nu le vine greu să constate că pe lume mai e cineva în suferinţă, cineva căruia îi prinde bine chiar şi cel mai mic semn de... De dragoste? Nu, doar un semn de solidaritate, care nu costă nimic...

   Plute prea mici
   M-am săturat să te tot văd pozând în victimă! Pozează de-aci înainte în faţa pereţilor goi! Din câte te cunosc, nu cred că te interesează unde am plecat. De aceea sunt sigură că n-ai să mă cauţi. Cu atât mai bine. Săptămâna viitoare trimit pe cineva după o parte din lucrurile mele. Le-am pus de-o parte lângă şifonier. La fel şi pe cele de la bucătărie. Sper să nu avem pretenţii absurde.
   În viaţă se mai comit şi greşeli. Dacă ţii neapărat, îmi asum eu totul. Nu mi s-a părut că tu ai fost vreodată în stare să-ţi asumi ceva.
   T.

   Sabin desprinde bileţelul de pe rama cuierului.
   E adevărat că lucrurile cele mai urâte se spun de la distanţă? Din biografie lipsesc fragmente. Se păstrează ce a fost frumos, cele înjositoare şi umilitoare se şterg de la sine. Dacă ai scrie câte un bileţel pentru fiecare, n-ai şti cine l-a scris, cui îi este destinat şi cine se minte pe el însuşi. Are vreun rost să alegi?
   Bărcuţe de hârtie... în ploaia de primăvară. Stropi mari le înmoaie şi le scufundă. Una câte una se duc la fund şi apar lacunele memoriei...
   Sabin presupune doar că uneori gândurile se citesc, poate chiar şi de la distanţă, şi dorinţa lui să vadă lumina de la veioză aşternându-se odihnitor de sub abajurul roşu uite că i s-a împlinit... Există şi aici câteva lacune ale memoriei. Poate că până la urmă cineva l-a adus cu taxiul până la uşa blocului, poate chiar l-a însoţit în lift până la etajul... Şapte? Şi l-a lăsat în faţa propriei sale uşi închise. Poate că l-a ajutat şi să-şi scoată cheile din buzunar...
   Dar acum e în pat, în fine. Şi, slavă Domnului, patul stă nemişcat. Trupul şi-l simte greu şi inert, gata să fie primit dintr-o clipă într-alta în uitarea somnului... Tot a fost el învinuit că nu-şi asumă nimic. Nu şi-o asumă nici pe asta. Într-adevăr, nu-şi asumă nimic.
   Unele vinovăţii sunt o nimica toată în comparaţie cu altele. În ciuda greutăţii de plumb a corpului, totuşi somnul se lasă aşteptat. La ce să se gândească mai întâi? Amintirile din trecutul recent sunt plute prea mici ca să se agaţe de ele. Meşterii din trecutul îndepărtat au rămas prea departe... Ziua de ieri? Oricât ar fi fost de complicată, Sabin simte că, infiltrată în el, încă nu s-a consumat în profunzimea fiinţei sale şi că în zilele următoare se va tot scurge, puţin câte puţin, din el, şi tot nu-i sigur că nu va lăsa nicio urmă în anii ce vin...
   Sabin se întoarce pe spate şi priveşte în tavan, destins... Ceasul său drag ticăie imperturbabil... Imagini şi gânduri din ajun încep să i se perinde prin minte... Ce gară să fi fost aceea în vecinătatea căreia s-a întins pe bancă? În ce comună suburbană? În ce cartier?... Sabin n-are nicio intenţie să încerce să reconstituie traseul începând de la terasa unde s-a întins la băutură cu colegii. Mai bine aşa, să rămână totul învăluit în mister. Probabil că nu va povesti niciodată nimănui nimic din ce i s-a întâmplat... De unde oare acea mulţime de oameni de la periferie? A fost reală sau doar i s-a năzărit?... Apoi gândul îi zboară senin la cartierul periferic unde a locuit în copilărie, la prietenul său Mişu. Tatăl său parcă era într-adevăr croitor. Dar la el să-şi fi lucrat oare perechea aceea de pantaloni bufanţi? Ce modă caraghioasă pe-atunci! Pantalon prins sub genunchi cu elastic şi gamba lăsată doar în ciorap, iarna pe ger. E drept că acel elastic, şi odată cu el cracul, putea fi coborât şi până deasupra ghetei, dar nimeni n-o făcea. Nu era şic. Numai pe strada lor puteai întâlni vreo trei ateliere de croitorie şi niciunul din ele n-avea firmă, nici gând să-şi plătească taxele la fisc. Numele lor nu şi le aminteşte, doar pe al lui Bratosin, fiindcă era tatăl lui Mişu şi locuiau chiar alături de casa lor. În niciunul nu puteai să ai încredere, te duceau cu vorba, te amânau de la o probă la alta, aducându-te la exasperare, până ce aproape că trecea iarna. Singurul lor gând era să te cureţe de bani. În rest, un cuvânt dat era marfă de lux...
   ...Sabin şi-a pus palmele încrucişate sub ceafă şi continuă să privească în tavan, unde vede reflectându-se luminile difuze şi mişcătoare ale străzii. E reconfortant să n-ai nicio obligaţie faţă de nimeni.
   ...Avea într-adevăr vreo treisprezece ani pe-atunci. O vârstă când ţi se pare că începi să desluşeşti unele din mecanismele complicate ale lumii şi să începi să te împaci cu dezamăgirile. Nu mai eşti destul de mic pentru a pretinde îngăduinţă din partea celor adulţi şi de fapt niciunul din adulţi nu se mai grăbeşte să se arate îngăduitor cu adolescentul care începi să fii... Grosolănii, înjurături, scandaluri... Locuia la vreo câteva case mai încolo un măcelar... Sabin nu-şi aminteşte numele lui — să fi avut vreo legătură cu prietenul său Titi Rujoiu, vărul lui Mişu?... În orice caz, era zurbagiul cartierului, asta era — unul din numeroşii scandalagii, care scoteau lumea din case cu răcnetele şi ţipetele lor, cel puţin o dată pe săptămână, mai ales duminica, după ce se întorceau întărâtaţi de la meciurile de fotbal, cu sticla de ţuică din care mai rămâneau două degete atârnând înclinată în buzunarul lărgit al sacoului jerpelit. Într-o zi, măcelarului Rujoiu, când a venit acasă, îi lipsea o mânecă întreagă de la sacou. Croitorul Bratosin a ieşit în prag şi i-a strigat peste capete: Să treci pe la mine să-ţi pun o mânecă nouă!... Nu de puţine ori se lăsa cu capete sparte şi cu sânge... Câteodată, după ce scandalagiii se întorceau cu toţii în case, Sabin ieşea împreună cu alţi băieţi de prin vecini şi se apropiau cu o strângere de inimă de locul încăierării, să cerceteze petele de sânge picurat pe trotuar, în faţa curţii, şi să se îngrozească aţâţaţi.
   Asta era lumea periferiei...
   Sabin se ridică într-un cot şi stinge veioza care a stat aprinsă toată noaptea.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri „Răzgândire”, în pregătire. (Varianta a 2-a şi, până la proba contrară, definitivă)
** Publicat și în Vatra, nr. 9-10, 2016, într-o formă anterioară ultimei revizuiri