În vara anului când a fost seceta cea mare, în ’46, fiecare zi petrecută împreună cu tata la scăldat în Doftana, în timpul concediului său, a fost pentru mine o mică sărbătoare. Prundişul încins şi spatele întors spre soare pentru clipe nesfârşite de însingurare voluptuoasă, murmurul râului singuratic lăfăindu-se între albii rămase neinundate din anotimpuri trecute, foşnetul plopilor argintii în apropiere în timp ce mă bronzam la soare, coastele dealurilor, încă verzi după atâta uscăciune — altceva aproape că nu mai conta. Neliniştea mea de a nu vedea de atâtea săptămâni adunându-se pe cer nori de ploaie se amâna pe a doua zi dimineaţă.
Dar sărbătoare era nu numai scăldatul în râu şi plaja, ci şi drumul lung de acasă până la râu. Părăseam la un moment dat drumul de căruţă care cobora dinspre Voila şi urma firul apei până la Trăisteni, şi tăiam oblic costişa, în jos către Uzina de apă. Înainte de a ajunge însă la loc deschis străbăteam o fâşie îngustă de pădure, urmând poteca noastră deja bătută, printre trunchiuri zvelte de fagi tineri, cu scoarţa netedă, lăstăriş, arbuşti şi vreascuri pe jumătate putrezite, care trosneau sub picior.
Într-o zi am făcut popas lângă un alun. Tata nu spunea niciodată de la început, Uite, acuma m-apuc să fac asta. Mai întâi îmi punea la încercare perspicacitatea. Gâci! zicea, cu vorbirea sa moldovenească, şi surprinderea mea îl încânta. Aşa că atunci când a scos briceagul şi a tăiat o ramură de alun a trebuit să ghicesc la ce-i foloseşte. N-aveam nicio idee. N-am ghicit nici după ce a scurtat-o până când ramura a devenit un retevei lung cam cât un creion. A urmat o operaţie care a necesitat o concentrare care lui nu-i era proprie. Tata era tot timpul destins şi visător, lăsa impresia că viaţa sa e o îndelungată amânare. Iar dacă totuşi ceva făcut de el îi ieşea la un moment dat din mână prefera ca acel lucru să iasă la iveală pe neaşteptate, cu un hocus-pocus de scamator... De astă dată însă trebuia să lucreze la vedere, n-avea unde să se ascundă de mine. A lipit reteveiul de alun de o piatră teşită şi, aplecat peste piatră, s-a apucat să-l ciocănească mărunt şi delicat cu bucata de creangă rămasă. Şi l-a tot ciocănit răsucindu-l în jurul axei proprii şi plimbându-l uşor în lung, dinspre un capăt spre celălalt şi înapoi astfel încât să nu rămână niciun petic nelovit pe toată faţa reteveiului. Gâci! a zis din nou, cu încântare copilărească... Miezul beţigaşului, dezlipit de coajă în urma loviturilor, s-a lăsat împins cu buricul degetului gros şi a ieşit de tot lăsând un tub gol de coajă de alun. Era un fluier! Sau avea să fie, fiindcă nu era încă făcut tot ce trebuia făcut. Din miezul scos tata a tăiat un dop lung de vreo doi centimetri, din care a cioplit o aşchie pe lung. Când l-a băgat înapoi în coajă, la locul lui, cum s-ar zice, între dop şi învelişul de scoarţă a rămas un spaţiu, o fantă îngustă, pe unde suflai. Dar pentru ca acel capăt de fluier să poată fi băgat în gură, tata l-a îngustat practicând, cu meşteşug, o scobitură cu profil curbat de partea opusă fantei. Iar în final a mai crestat trei găurele în coajă, la distanţe egale, pe care să le astupi cu degetele.
De cântat însă, n-a cântat niciodată la fluierul său. Oricum, nu ştia să cânte. Iar eu, cu atât mai puţin.
Preferata lui a rămas Dunărea albastră, pe care o fredona în timp ce se bărbierea. Şi de fiecare dată când se afla în culmea bunei dispoziţii. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
