Creative writing se predă la diverse niveluri (nivele, mă rog, cum doriţi — dicţionarul ortografic şi ortopedic permite cam orice) şi are ca scop implementarea abilităţii de a face din rahat bici (sau, mai degrabă, ca s-o spunem p-a dreaptă, din bici rahat). Dar within a postmodern frame.
Cea mai uzitată tehnică este aceea a amestecului cărţilor de joc. Se iau fapte, idei (mă rog, something like that), nume (eventual personaje sau care, prin repetare, ar putea deveni personaje), străzi, chiar şi localităţi (dar străzile rămân de bază), evenimente şi alte items, se amestecă bine şi se deschid. Nu se decartează nimica, totul poate fi folosit/refolosit. Apoi se alege câte o carte (de joc) la întâmplare şi se alătură de la stânga la dreapta. (Este permis şi de la dreapta la stânga: în mod democratic şi fără nicio discriminare.)
Iată un exemplu. Se începe prin a se vorbi de o despărţire (cel mai de efect, să ne fie foarte clar, este persoana întâi), nu se ştie a cui de cine, dar ideea e să fie o despărţire în toată legea: despărţirile au priză la publicul degustător de postmodernism. Se trece apoi la un fel de manie a strângerii şuruburilor slăbite (ceea ce creează senzaţia de obsesie, foarte binevenită în oricare sortiment de postmodernism). Indiferent cine practică respectiva strângere. Se lasă un rând alb (pentru a nu fi suspectat de confuzionare intenţionată — ceea ce mai târziu va putea servi de alibi — mă refer la critică, la eventualele atacuri din partea acesteia, deşi, între noi fie vorba, cine îndrăzneşte să se pună de-a curmezişul postmodernismului?), apoi se scrie:
„Ea mi-a spălat sângele [atenţie, nu se ştie cine e ea, nu se ştie al cui e sângele şi nici de ce a apărut la vedere; dar e foarte bine că-i aşa] de pe mâini şi mi-a dat un tricou curat, probabil al ei. A crezut că sunt iubita ta [nu se ştie cine este tu; şi e foarte bine că-i aşa fiindcă cititorul trebuie bine ameţit] sau chiar soţia ta. Nimeni nu a venit să te vadă până acum. N-o să plec de lângă tine. Vorbeşte cu el. [subl. îi aparţine autoarei; atenţie, nu se ştie nici cine e el; şi e foarte bine că-i aşa.]”
Se mai lasă încă un rând alb, după care se continuă cu inserarea de personaje, nume, simboluri şi alte items... Dezlegarea poate veni peste câteva zeci de pagini. Sau poate să nu vină deloc — chiar preferabil să nu vină deloc; în caz contrar, autoarea ar putea fi acuzată de lacking of postmodernism. Ceea ce este o notă foarte proastă.
A fost doar un exemplu din: Nicole Krauss: Marea casă (N-are importanţă editura, oricum se bat editurile pe ea: se ştie, de astă dată, cine e ea.)
Fără nicio îndoială Nicole Krauss a absolvit cursurile de creative writing. Sau, dacă nu le-a absolvit, cu siguranţă le-ar putea preda. La nivel de gimnaziu, să zicem. Să ne amintim că la nivel de Nobel cursurile au fost absolvite de Saul Bellow (şi de alţii câţiva).
Pentru lecţia 1 cred că ajunge. Să vedem dacă...
