Întorcându-mă seara târziu din oraş, vedeam de pe stradă, în stânga mea, puzderia de lumini de la instalaţiile Rafinăriei lucind prin fuioarele de abur luminos care se destrămau în noapte şi fâşâiau egal şi discret. Intram apoi în curte şi atunci Carul Mare îmi apărea distinct, drept în faţă, pe cerul negru-fosforescent de deasupra acoperişului casei, deasupra rezervoarelor goale cufundate într-o mare de beznă, dincolo de liniile ferate, detaşându-se net de celelalte constelaţii. Totul încremenit în tăcerea stelară, către care imaginaţia mea se avânta fascinată. Ambele, Carul Mare şi constelaţia luminilor Rafinăriei, erau parte din lumea mea. Cine spune că nu credeam în Dumnezeu? De fapt asta nici nu mai conta. Credeam în stele. Învăţasem să găsesc pe cer nu numai Carul Mare ci şi Carul Mic, cu Steaua Polară în vârful oiştii sale, şi alte constelaţii — Dragonul, Coroana Boreală, Lebăda. Cu toatele erau veşnice şi, ceea ce găseam că era mai important, făceau cumva parte din viaţa mea, din viitorul meu. Ştiam — speram... de fapt eram sigur — că am să le regăsesc oricând, în orice noapte, la locul lor în lunile viitoare, în anii viitori, de-a lungul nopţilor tinereţii care se apropia — fără ca eu să fiu totuşi nerăbdător să se-ntâmple —, de-a lungul întregii mele vieţi de adult şi, cine ştie, poate chiar şi de-a lungul bătrâneţii dacă, imprudent, stricam toată vraja ducându-mă cu gândul la o vârstă concretă şi anume la una atât de îndepărtată, undeva pe la capăt de viaţă învăluit în nebuloasă.
Dar Cosmosul nu era pentru mine doar sfera de deasupra capului, sfera aştrilor, Macrocosmosul, infinitul mare, cum aveam să învăţ mai târziu. Animat de acelaşi interes, mă aplecam spre lumea tangibilă care mă înconjura, spre lumea minerală şi spre cea vegetală, care îşi trăgea sevele din pământ. Era Microcosmosul, infinitul mic, care mă atrăgea cu mirosurile sale primordiale, cu culorile sale vitale, cu imaginile sale diverse, inclusiv cele din manualul de botanică, din care mă aplecam să citesc, nu cu raţiunea ci cu simţurile. Când venea primăvara mă apucam să desţelenesc grădina abandonată în pripă de iarnă şi lăsată în neorânduială. Scoteam de la păstrare punguţele cu seminţe adunate la sfârşitul verii trecute sau în toamnă şi le pregăteam pentru sădit. Mă amuzau — şi ţineam la ele — seminţele de crăiţe — aşchiuţe în alb şi negru, melcişorii zbârciţi ai seminţelor de nemţişori, dar şi gămăliile maronii ale seminţelor de regina-nopţii şi cele încă şi mai minuscule ale petuniilor. Odată ajunse în pământ, le aşteptam cu sufletul la gură să răsară din brazda udată din belşug şi, fiindcă neglijam să însemn locurile, mă întrebam curios cărei specii îi aparţin răsadurile ivite nu peste mult timp. Căci toate îşi începeau existenţa în acelaşi fel: două frunzuliţe opuse, fragile şi totuşi doldora de viaţă, deschise către razele soarelui.
Urmăream pârâiaşele ploii şi căutam locurile unde acestea dispăreau absorbite în pământ. Auzisem de pânza de apă freatică, ştiam că ea alimentează fântânile, dar nu-mi era clar cum ajungea apa acolo, în adânc. N-aveam de unde să mă informez, dar, chiar dacă aş fi avut, probabil că tot aş fi preferat cunoaşterea prin imaginaţie. Ea răspundea mai bine nevoii de fabulaţie a copilului ce eram, dar răspundea la fel de bine şi resurselor nesecate de lene din mine. Mă aplecam spre locurile unde ieşeau din pământ tulpinile plantelor din curte şi mai cu seamă spre locurile unde creşteau tufele de iasomie şi de forsythia, care, prin desimea tulpinilor delimitau pe pământ un cerc miraculos, poarta de intrare către întunecimea minerală unde germinau seminţele şi pe unde se infiltra, poate, prin capilare sau de-a lungul rădăcinilor, apa de ploaie, spre a ieşi din nou la vedere, după un parcurs neştiut de nimeni, preschimbată în apa din fundul fântânilor.
În fiecare zi când mă întorceam de la şcoală, înainte să intru în casă, asta era grija mea dintâi, să mă opresc pe alee şi să văd cât au mai crescut nemţişorii şi cum li se conturează rotunjimea frunzelor, sau cât s-a înălţat regina-nopţii, sau pătlăgele roşii sau ardeii graşi, sau cele câteva fire de porumb, căci mă vedeam nu numai horticultor ci şi cultivator de legume.
La început de vară luam parte la ritualul coacerii vişinelor. Le urmăream cum dau în pârgă închizându-se la culoare de la o zi la alta, şi îmi trebuia ceva voinţă să nu dau iama în ele înainte să le vină sorocul, înainte să capete acea culoare minunată care le încununa devenirea: vişiniu. Căţărat în pom, îmi puneam cercei de vişine şi, cu acele vişine, cu codiţele petrecute pe după urechi, atingându-mi, reci, obrazul, mă simţeam mai bun, dar şi un pic ciudat, trăind cu emoţie experienţa unei feminităţi care, altfel, nu-mi fusese dată. Iar eu eram curios să fiu şi să simt din toate câte puţin. Printre frunze şi vişine roşii, mă uitam la Ala, vecina mea cu patru ani mai mare, care, pe teritoriul ei, destul de departe, fără a-mi sesiza prezenţa, trebăluia prin faţa casei. Conştient că trişez un pic, încercam să mă sugestionez că fac parte din aceeaşi stirpe cu ea...
Apoi începea aşteptarea coacerii merelor din mărul cel uriaş de la hotarul dintre proprietăţile fraţilor Cezar şi Rudolf Hoepfner. Şi dacă acele mere, cum spuneam, nu apucau să se coacă niciodată, n-o simţeam ca pe o frustrare. Ăsta le era destinul, şi ele, merele, cel puţin arătau că au toată bunăvoinţa să-mi bucure sufletul. Aspirau la splendoare. Iar dacă nu ajungeau să-şi desăvârşească splendoarea, nu era din vina lor. În plus, mai era şi cealaltă menire a mărului: să fie sălaş pentru casa mea cocoţată.
Corcoduşele erau fructe de rang inferior: înflorirea corcoduşului printre primii, la început de primăvară, era momentul lui de glorie; deşi nici succesiunea culorilor fructelor, multe săptămâni mai târziu, pe la sfârşitul verii sau la început de toamnă, de la verde, galben-verzui, trecând prin galben-miere, până la roşu-stacojiu, cu pistrui de roşu-stacojiu — culorile pădurii la început de noiembrie —, nu se putea spune că nu era o încântare pentru ochi.
Era un eveniment şi când o găină cădea cloşcă — nu în gospodăria noastră, fiindcă, deşi mama s-a învrednicit în cele din urmă să crească găini, totuşi n-a scos pui decât o singură dată, când eu eram deja matur şi la casa mea, iar la ai mei veneam doar în vizită. Dar mă duceam să văd cloşca de la doamna Hoepfner sau de la Puiu Ghibănescu, sau într-una din gospodăriile altor colegi, mă minunam de răbdarea ei să stea neclintită pe ouă timp de aproape trei săptămâni, şi mă amuzam s-o aud cum cârâie când dădeam s-o ating. Cum de ştia că are obligaţia s-o facă, de unde ştia cât timp trebuie să stea pe ouă şi în tot acest timp să le apere de intruşi? Instinct, mi se explica. Un cuvânt care nu m-a satisfăcut niciodată ci dimpotrivă, mi s-a părut menit că ascundă neştiinţa oamenilor într-ale naturii.
Pe de altă parte însă, eu însumi pe ce mă bizuiam în cunoaşterea lumii, a Cosmosului, dacă nu tot pe instinct? E de-ajuns să rememorez succesiunea anotimpurilor, aşa cum o percepeam pe-atunci, cu toate semnele venirii lor. Eram atent şi dădeam importanţă fiecărei frunzuliţe care se deschidea în curtea noastră, fiecărui boboc de floare, mă lăsam mângâiat de noile adieri ale primăverii... Trăiam din tot sufletul fiece fiinţare şi fiece devenire... Săptămânile, lunile anului aveau pentru mine greutate prin ele însele, nu prin spaima pe care adultului i-o provoacă trecerea timpului, sau prin obligaţiile cotidiene pe care le aducea fiecare din anotimpuri... Iar dacă un ger timpuriu, să zicem, ucidea floarea de cais, nu pierderea fructelor era durerea cea mare ci ieşirea din firesc a caisului lipsit de roadele sale printr-un accident al naturii...
Dar nu eram atât de înţelept pe cât aş vrea acum să par. Îmi amintesc cum într-o primăvară pisica noastră a prins un scatiu. M-am repezit la ea, i-am smuls scatiul din gheare şi, plin de revoltă şi de ură, i-am aplicat o corecţie drastică.
— N-o mai bate! mi-a strigat mama. Ce pretenţii poţi să ai? E un animal. Vânează din instinct!
Eu însă nu mă împăcam cu instinctul. Consideram că pisicii noastre trebuie să i se pară drăguţ tot ce mi se părea mie. Să vânezi o vietate atât de mică şi de neajutorată mi se părea o crimă de neiertat.
Scatiul avea o rană adâncă în piept şi nu mai putea să zboare. L-am învelit într-o cârpă moale, l-am aşezat cu grijă într-o cutiuţă de carton şi i-am pus în faţă o farfurioară cu apă şi câteva boabe de grâu. Scatiul nu s-a atins de ele. A rămas nemişcat, c-un fel de resemnare — mi s-a părut mie — în ochişorii strălucitori... A doua zi dimineaţă l-am găsit răsturnat pe-o parte, cu ochii închişi şi picioruşele chircite. I-am săpat o mică groapă la piciorul tufei de liliac şi, după ce am împins pământul peste el, i-am pus la căpătâi o cruciuliţă de crenguţe.
După câteva săptămâni, curiozitatea m-a împins să profanez mormântul micii vietăţi, să văd ce mai rămăsese din ea. În ciuda locului însemnat cu cruciuliţă, n-am mai găsit-o. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
