Pe vremea când trenurile treceau prin gara noastră trase de locomotive cu aburi, stadionul se afla în acelaşi loc, adică la o depărtare nu prea mare de gară. Doar că era mai dărăpănat şi mai neîngrijit. Bulevardul, străjuit de castani, se întindea drept cât vedeai cu ochii, ducând în centru, la fel ca şi în ziua de azi. Gara era mai sărăcăcioasă, animată de lume mai prost îmbrăcată, mai încărcată de poveri, mai grăbită, şi poate mai speriată.
Exista însă chiar în mijlocul unuia din peroane ceva ce astăzi nu mai există: o pompă de apă pentru locomotivele cu aburi. Mi-o amintesc ca pe un mic turn ce aducea cu o sondă în miniatură, al cărui braţ de tinichea, orizontal, ancorat cu un cablu de vârful turnului, de două ori mai gros decât un burlan de la streaşină şi la fel de vechi şi de turtit, se ridica mai înalt decât vagoanele şi decât locomotiva. Nefolosit, braţul de tinichea stătea, inert, în lungul peronului. Pentru alimentare cu apă, locomotiva era trasă cu tenderul în dreptul pompei, un lucrător rotea cu mâna braţul de tinichea, trăgându-l de o sârmă, în zdrăngănit de tinichea, până îl aducea de-a curmezişul peronului, cu gura deasupra tenderului. Se pornea apoi şuvoiul de apă, gros şi vijelios, din care însă, de jos de pe peron, nu se vedeau decât două palme, între gura burlanului şi peretele negru al tenderului. Apa curgea astfel preţ de câteva minute. Poate cinci, poate zece. Apoi apa se oprea, lucrătorul învârtea la loc braţul pompei, din gura căruia se scurgeau ultimele picături, readucându-l în lungul peronului, unde rămânea încremenit până la următoarea alimentare cu apă.
Opreau acolo, pe una din linii, locomotivele trenurilor care se îndreptau spre Bucureşti. Iar pe cealaltă linie, de partea cealaltă a peronului, deservită de aceeaşi pompă, al cărei braţ era rotit în sens invers, opreau trenurile ce se îndreptau spre misterioasa Transilvanie, pe care la vremea aceea încă n-o cunoşteam decât din auzite. Eram însă mândru că, indiferent de destinaţia spre care se îndreptau, trenurile staţionau în gară la noi şi îşi împrospătau rezerva de apă, care le dădea vigoare. Aşa îmi închipuiam locomotivele cu aburi: târându-se până la noi în gară vlăguite după un drum lung şi istovitor, şi prinzând viaţă de la pompa cea veche, cu braţul ei de tinichea, pentru un drum la fel de lung şi de istovitor. *** *Din volumul de povestiri Manechine
