Când era senin, pe fereastra odăii unde dormeam, eu într-un pat şi mama în
— Moare mama!
Un strigăt disperat, ca o rană sângerândă, izbucnit pe neaşteptate în zorii unei zile căreia aurora răsăritului îi vestea frumuseţea desăvârşită de început de lume. Doamna Peiu ieşise din casă şi îi cerea lumii întregi ajutorul fiindcă înăuntru mama ei, bătrâna decrepită pe care o cunoşteam din casa Allei, se săvârşea din viaţă. Ea nu mai avea cum s-o ajute pe mama ei şi de aceea i se păruse că singurul lucru pe care îl mai putea face era să alerge afară în curte şi să strige „Moare mama!”. Dar nici lumea nu avea cum s-o ajute fiindcă nici nu se trezise încă, dormea, şi chiar dacă s-ar fi trezit, tot ar fi fost prea târziu. Aşa că ziua care se vestea a fi un început de lume devenea de la o clipă la alta o zi nefastă, de sfârşit al lumii. Chiar şi pentru mine. Sau mai ales pentru mine. Fiindcă de-acum înainte nu mai puteam ignora acel strigăt disperat al doamnei Peiu, şi, datorită lui, şi datorită morţii iminente a bătrânei ei mame, ziua mea de azi, ce ar fi putut să înceapă cu minunata auroră a răsăritului, binecuvântată cu pace şi siguranţă, la fel ca şi cele dinainte, la fel ca şi cele ce urmau să vină, era dată peste cap. La fel ca şi următoarele câteva zile — răvăşite şi ele. N-aveam cum să mă ascund de propria-mi laşitate, fiindcă ştiam că, plecând la şcoală şi trecând prin faţa casei îndureratei doamne Peiu, aveam să evit să dau ochi cu ea, la fel şi la întoarcerea de la şcoală, fiindcă în casa ei zăcea mama ei de curând moartă. Ceea ce era o ameninţare la adresa ordinii lumii în care trăiam şi din care moartea era exclusă. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
