Erau o mulţime de linii ferate în spatele casei noastre, care se ramificau una dintr-alta, fiind folosite de rafinăria Steaua Română pentru manevre cu vagoane-cisternă. Nici nu era nevoie să te uiţi cu prea multă atenţie ca să vezi care din toată acea mulţime de linii paralele era calea ferată principală, fiindcă luciul şinelor acesteia sărea în ochi. Patru trenuri personale mari şi late treceau zilnic pe acea cale ferată principală, zdrăngănindu-şi vagoanele învechite între gara Câmpiniţa şi Telega, dus şi întors, între şase dimineaţa şi cinci după-amiază. În răstimpuri chiar şi acolo, peste linii, se lăsa liniştea... Între linia secundară cea mai îndepărtată de casa noastră şi zidul împrejmuitor al parcului de rezervoare al Rafinăriei era o mică baltă. La sfârşitul verilor secetoase balta seca şi pe fundul ei ieşeau la iveală fel de fel de obiecte aruncate de-a lungul timpului, cutii de conservă, sticle, bidoane turtite şi pe jumătate îngropate în mâl, bucăţi de scândură putrezite, vechituri jalnice răspândite printre lujeri de vegetaţie acvatică moartă. În schimb primăvara, după dezgheţ, balta prindea viaţă şi se mărea înconjurându-se de smocuri de pipirig şi de broscariţă, iar apa se acoperea de lintiţă. După mai mulţi ani ploioşi balta persista de la un an la altul... Ieşeam deseori pe portiţa şubredă din fundul curţii şi acolo, pe linie, în vecinătatea bălţii, aproape nu era zi să nu mă întâlnesc, în timpul vacanţei mari, cu Octavian Butnaru, Ota cum îi ziceau ai lui, basarabean ca şi mine, de care mă simţeam oarecum apropiat. Avea un frate mai mare, Valentin, un tip atletic, mare voleibalist în echipa liceului, şi care se pricepea să danseze cu figuri, cu un joc din glezne care îi făcea pasul de dans lunecos şi plin de imprevizibil. Pe Ota nu ştiu să-l fi pasionat nici dansul, nici voleiul. Vorbea puţin graseiat şi îmi amintesc de el, printre altele, că obişnuia să se semneze de mai multe ori, meticulos şi îngroşat, exersând mai multe stiluri de scris, pe prima pagină a tuturor cărţilor pe care i le împrumutam. Ceea ce, bineînţeles, mă indigna. Pe lângă asta, avea ceva afectat în felul său de a fi, un fel de snobism incipient, care uneori mă ţinea departe de el. Cu siguranţă însă că, pe durata câtorva veri, deşi nu eram colegi de şcoală, am avut nevoie unul de celălalt. Sau, în orice caz, eu unul îi căutam tovărăşia (poate în lipsă de ceva mai bun), şi n-am niciun motiv să mă îndoiesc că şi lui îi făcea plăcere să mă caute. Trebuie să spun că zona liniilor ferate ale Rafinăriei şi balta erau recunoscute ca fiind domeniul meu, cum s-ar zice, fiindcă se aflau în imediata vecinătate a casei unde locuiam; în timp ce el locuia destul de departe, dincolo de terenul de fotbal Ileana, într-o „colonie” pentru salariaţii de rând, adică pentru proletariatul companiei — fostei companii — Concordia... Dintre noi doi, Ota era cel plin de iniţiativă. Îmi propunea de multe ori să facem schimb de diferite obiecte, ceea ce nu era ceva neobişnuit printre copiii din epocă, lipsiţi de posibilitatea de a-şi cumpăra, în anii aceia de cruntă sărăcie, lucruri noi. Îmi amintesc de o cutie de acuarele de-a lui, după care jinduiam de mult timp — o cutie de tinichea, destul de mare faţă de cutiile obişnuite, păstrată într-o stare acceptabilă, adică destul de puţin turtită şi în care, exceptând culorile cel mai des folosite, roşul, verdele deschis şi galbenul, din care mai rămăsese destul de puţin, celelalte pastile de culoare erau, în bună parte, aproape intacte. Albastrul ultramarin sau albastrul de Prusia sau verdele–mirt (denumiri pe care, pe vremea aceea, nu le cunoşteam, desigur) îmi sugerau ţinuturile reci şi îngheţate ale nordului, asociate cu corbul despre care se zicea că le survolează fără un scop anume — căci cine ar fi putut afirma că ştie cu adevărat destinaţia unui corb croncănitor care trece în zbor, piază-rea, pe deasupra caselor unde locuiesc oameni cumsecade? Sau îmi sugerau broaştele, cu corpul lor verde şi cu sângele rece. În timp ce roşul închis era culoarea pământului şi a verii, asociat cu păsările exotice, în particular cu papagalul, care adună în penajul lui toate culorile curcubeului, mai puţin pe cele reci, şi care, în plus, are în atitudinea sa o sobrietate total nepotrivită cu caracterul său frivol şi cu mişcările sale smucite... De bună seamă, o cutie cu acuarele ca aceea, sau măcar una cât de cât asemănătoare, n-o găseai de vânzare la niciuna din papetăriile din oraş. Trebuie că era fabricată înainte de război şi nu m-aş mira să fi fost chiar marca I.G. Farben. Era de-ajuns să moi pensula în apă şi să încerci câteva trăsături cu acel roşu închis ca să-ţi dai seama câtă personalitate aveau culorile şi cât erau de rafinate... Ei bine, într-o bună zi Ota mi-a făcut propunerea să-mi dea cutia lui de acuarele în schimbul unui penar de-al meu cu multe compartimente, cu condiţia să las acolo creioanele colorate şi compasul meu gheară. A făcut-o luându-şi poza marţială pe care deja i-o cunoşteam, ca un îndemn tacit să-i recunosc generozitatea, vorbind cu acea graseiere afectată a lui, evitând să numească obiectul pe care îl propunea pentru schimb cu numele lui întreg ci, la fel ca primitivii care, ferindu-se să rostească numele obiectelor pentru ei sacre, le desemnează prin gesturi sau prin sunete asociate, a spus: Şi ce crezi că-ţi dau în schimb?... După care m-a privit lung, drept în ochi, cu siguranţa zâmbitoare a celui care ştie că la o asemenea ofertă nimeni pe lume n-ar putea rezista, şi a rostit, emfatic: „A”!... Tot ce recuperez acum din memorie despre psihologia tranzacţiei de atunci este filtrat prin capacitatea mea recentă de apreciere a situaţiilor trecute. Dar în acel moment, când Ota a rostit „A” fixându-mă cu privirea lui intensă, mi s-a pus un gol în stomac. Dumnezeule, „A” să devină a mea! Dar orice om are totuşi, într-o măsură mai mare sau mai mică, darul negocierii. Orice om ştie că nu trebuie să i se vadă entuziasmul pe faţă atunci când simte că e pe cale să dobândească ceva ce şi-a dorit foarte tare. Aşa că tranzacţia a fost făcută cu sentimentul că ar fi fost una oarecare. Dar numai eu ştiu câte seri la rând am adormit îmbătat de bucuria de a fi devenit posesorul obiectului „A”, cu culorile lui nesperate, fie ele şi, în parte, epuizate. Aveam însă la dispoziţie celelalte culori, pe care le puteam combina în modul cel mai fantezist tocmai pentru că erau mai puţin obişnuite.
Dar Ota şi cu mine ieşeam uneori, când n-aveam nimic mai bun de făcut, pe malul bălţii şi ne distram aruncând cu pietre în broaşte. Şi cum liniile ferate treceau chiar pe-acolo, la doi paşi, aveam la dispoziţie un terasament întreg pentru a ne aproviziona cu pietre grele şi colţuroase. Aruncam cu ele în broaşte cu o furie stupidă. O făceam chiar şi când eram singur pe malul bălţii şi nu era nimeni prin preajmă să mă aprecieze pentru iscusinţa mea de ţintaş. (Dar îmi doream oare cu adevărat să le nimeresc?) Broaştele săreau numaidecât care încotro şi se ascundeau pe fundul bălţii. Totuşi pe una din ele s-a nimerit s-o lovesc în cap în timp ce încerca să se refugieze în adâncul apei. Am văzut-o lovită, ridicându-se încet, ca un duh, spre faţa apei, inertă, cu lungile-i picioare atârnând moi şi nemişcate şi un fir de sânge ridicându-i-se în apă din capul zdrobit. Sau din ochiul zdrobit. Am privind-o îngrozit, cu inima strânsă, dar în acelaşi timp fascinat de spectacol. Era o vietate din ţinuturile culorilor reci, care încercase o aventură într-un ţinut unde culoarea sângelui ar fi trebuit să sugereze căldura. Dar se înşelase. Văzusem cu ochii mei sângele ei rece, deşi roşu, răspândindu-se în apa stătută. *** * Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
