Eram în clasa a doua, când s-a întâmplat: unul din colegii noştri de clasa întâi a căzut victimă unui accident de maşină chiar la doi paşi de şcoală, în faţa primăriei. Nu-l văzusem niciodată, nu-i cunoşteam numele, nici ceilalţi din clasă n-auziseră de el, şi iată că deodată ne-a înfiorat existenţa cu moartea lui neaşteptată. Într-un freamăt neliniştit am fost cu toţii scoşi afară din clase, aliniaţi cu sumbră înfrigurare într-un careu, în curte, cu feţe de înmormântare şi cu spaima nerostită în suflet că fiecăruia i se poate întâmpla. Şi MIE mi se poate întâmpla. Ăsta era lucrul cel mai îngrozitor... Directorul a ieşit în faţa noastră şi, c-o figură severă şi preocupată, ne-a cerut să fim atenţi cu maşinile, să ne uităm de zece ori în stânga şi-n dreapta înainte de a traversa Strada Principală şi oricare altă stradă, chiar dacă ni se pare că nu se vede nicio maşină apropiindu-se, şi să nu traversăm strada în fugă ca să nu-i derutăm pe şoferi şi s-avem timp noi înşine să... Bla–bla–bla... Tot ceea ce ni se spusese de o sută de ori înainte... Dar de astă dată Moartea ieşise pe Strada Principală şi izbise cu roţile... Directorul a plecat, a intrat în şcoală, fiindcă mai mult n-avea ce să facă, iar noi am stricat alinierea dar n-am mai zbughit-o la joacă ca altă dată, umbra Morţii a rămas întinsă deasupra curţii întunecând soarele de toamnă, am vorbit între noi în şoaptă, au început zvonurile — Bă, a avut ghinion! că maşina a frânat exact când nu trebuia, şi a rămas oprită c-o roată chiar pe el... Că dacă nu rămânea, poate scăpa cu viaţă...
N-am ştiut niciodată numele colegului nostru mai mic care a murit în accidentul de maşină de pe Strada Principală. Şi dacă i l-aş fi ştiut mă întreb ce s-ar fi schimbat. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
