...Ce ți-e și cu amănuntele astea, se gândi Bleer. Niciodată nu trebuie să uiți de ele, căci în lipsa lor, lucrarea îți iese scheletică și schematică și în ultimă instanță fadă. Nu e recomandabil să le născocești, fiindcă oricât de credibile te-ai strădui să le inventezi, tot nu vor fi, în cea mai mare parte, convingătoare. Trebuie să le iei din viață. Numai luate din viață au strălucirea autenticului. De aceea trebuie să-ți faci un obicei din a observa amănuntele din viața ta, fie că ai în vedere o anume lucrare pe care ai început-o și suferi că stagnează, fie că nu ai încă niciuna în vedere. Orice fel de amănunte merită să fie reținute: cuvinte, gesturi, expresii ale feței, circumstanțe, aspecte ale zilei, zgomote, replici amuzante, desenul colorat de pe o față de masă, o cană de ceai din care ai băut cândva sau doar ai văzut-o la cineva când ai fost în vizită. CĂMARA CU AMĂNUNTE, se gândi Bleer... Și nu te teme, scriitorule, că amănuntele tale le vor fi altora străine. Ai fi uimit dacă ai avea posibilitatea să afli cât le sunt ele de familiare cititorilor tăi atunci când te vor citi... Tot secretul e să-ți revezi notele din când în când, să-ți împrospătezi memoria, ca să știi pe ce poți conta atunci când ai nevoie. Dar în același timp amănuntele pot fi o povară și o piedică. O povară, fiindcă odată întrebuințate, trebuie să nu uiți unde le-ai plasat și să ai grijă ca de fiecare dată când reiei scrisul după o întrerupere mai lungă să nu repeți amănuntele pe care deja le-ai folosit. Or, această permanentă ținere la zi a „registrului amănuntelor” chiar poate fi obositoare. I se întâmplase nu o dată să-și facă fișe pentru anumite părți dintr-o lucrare și apoi, după o perioadă de întrerupere, să fie nevoie să-și împrospăteze memoria recitindu-le, și să constate că pe unele le uitase cu desăvârșire: îi deveniseră ca și noi. Unele fișe conțineau schițe grafice, cum ar fi schița cu manechinele pe care eroul principal dintr-o anumită poveste scrisă printre ultimele le-a scos dintr-o vitrină și le-a așezat pe Calea Victoriei, direct pe carosabilul pustiu. Reprezentase pe hârtie cele șase manechine prin cerculețe și alături scrisese numele fiecăruia. Deși nu era tocmai sigur că cei ce eventual ar fi ajuns să citească povestea, cândva, într-un viitor incert, ar fi putut înțelege atașamentul lui pentru manechine. Dar, ce să-i faci, riscurile meseriei!... La fel se întâmpla și cu replicile. Replicile veneau în minte te miri când și trebuiau notate neîntârziat. Chiar și atunci când nu era nevoie să le pună în gura personajelor din povestirea la care tocmai se întâmpla să lucreze. Era însă foarte probabil ca într-o bună zi să li se potrivească mănușă unor alte personaje. Doar că acele personaje încă nu căpătaseră existență.
Bleer se gândi la îngrămădeala de scânduri care masca intrarea spre următorul nivel al subsolului Casei Administrației Centrale, nivelul minus cinci. Pentru reportajul său neautorizat trebuia poate să-i explice prezumtivului său cititor din afara Europei de Est ce amănunt l-a făcut să presupună că dincolo de acea îngrămădeală de la nivelul minus patru se afla deschizătura căutată către nivelul inferior. Ceea ce îl făcea să stăruie și să-și pună toată inventivitatea la bătaie era tocmai insistența cu care administratorul, la primul reportaj, încercase să-i convingă pe ziariști că nu mai există niciun alt nivel sub nivelul minus patru. Când toate zvonurile spuneau că trebuie să existe încă un nivel dedesubt, de unde ar fi pornit un lung tunel către un punct îndepărtat unde nimeni nu ajunsese vreodată... Bleer regretă că nu o invitase pe colega și prietena sa Miruna, de la „Convingeri comuniste”, să-l însoțească în incursiunea sa clandestină în subterană. Pentru prima dată îi fu dor de ea, deși o cunoștea abia de puțin timp. Ar fi putut continua cu ea discuția pe teme literare, de care Miruna se arătase în mod atât de neașteptat și de îmbucurător interesată. I-ar fi putut mărturisi, printre altele, preferința sa de a evita alineatele noi în anumite circumstanțe, cu scopul de a-l face pe cititor să treacă fără să observe dintr-o secvență într-alta, dintr-un loc într-altul, sau dintr-un timp într-altul. Și asta, în ciuda faptului că o lucrare cu prea puține alineate noi — cum avusese ocazia să întâlnească nu o dată — putea să pară obositoare. Textul fără alineate noi i se părea că îi propune cititorului șuvoaie de vorbe spuse pe nerăsuflate, dar poate nu de puține ori cu beneficii certe, de care cititorul devine însă conștient abia cu oarece întârziere. Era, i se părea lui, o stratagemă asemănătoare cu aceea prin care un adult șiret dar bine intenționat o folosește cu un copilaș care, să zicem, tocmai și-a strivit degetul în ușă: în timp ce copilul strigă de durere, se repede și îl amețește cu un puhoi de vorbe, chipurile al naibii de importante, reușind astfel să-i abată copilașului, pentru moment, gândul de la durere...
Apoi, i-ar fi putut povesti Mirunei despre „estetica urâtului”, de care el fusese atras în primii ani de după facultate și pentru care subterana oferea un câmp de aplicare cum nu se poate mai nimerit. Urât exista în jur din plin. Nu-i mai trebuia decât să extragă din acel urât un filon de plăcere estetică, pornind de la un detaliu oarecare, pe care rigoarea rațiunii putea să-l cedeze simțirii pentru a clădi în jurul lui un cocon afectiv de cel mai bun augur. Printre altele, estetica urâtului — i-ar fi explicat Mirunei — te învață să nu respingi nimic din realitatea înconjurătoare care îți repugnă la primul contact. Așteaptă... mai așteaptă, și poate ceea ce vezi îți va apărea, cu un mic efort, într-o altă lumină. Ghena de gunoi este, nu-i așa? o priveliște dezagreabilă pentru individul educat — și nu numai; cu atât mai dezagreabilă cu cât este, printre altele, nu de puține ori, locul unde scormonesc oamenii străzii, cei aproape complet lipsiți de mijloace de existență; dar care, în treacăt fie zis, pentru ziaristul din Europa de Est nu există — și nici nu trebuie să existe, în optica autorităților. Însă aceeași priveliște mizerabilă care îl indispune, cu un dram de har îi poate îndrepta omului educat gândul spre momentele de tihnă de care scormonitorul în gunoaie poate că are parte când ajunge acasă, oricât de sordidă și de puțin diferită de ghenă ar fi acea casă...
Bleer vorbea cu propria-i voce interioară închipuindu-și că stă de vorbă cu Miruna...
...Deci, după părerea ta, tot așa-i și cu „estetica urâtului”? ar fi vrut să știe colega și prietena sa Miruna... Cred că da, de ce nu, i-ar fi răspuns Bleer în timp ce tocmai se strecurau, încovoiați de spate, prin borta din perete, până cu câteva clipe înainte ascunsă de îngrămădeala de scânduri vechi. Se pomeneau în capul unei noi scări, ultima, care cobora în hruba umedă și rece, cu miros de grotă, a nivelului minus cinci al subsolului Casei Administrației Centrale... Bleer îi vorbi Mirunei în continuare, captându-i bunăvoința, despre chinuitoarele sale poticneli într-ale scrisului, care însă, odată învinse, îl incitau să se dedea unui delicios joc literar. „De-a șoarecele și pisica” — îl numea el. Delicios, sau nițel pervers? Acela de a amâna punerea pe hârtie a continuării proaspăt găsite a poveștii, delectându-se un timp cu bucuria pură a reușitei în suflet... Bleer îndreptă înainte fasciculul lanternei. Priviră fascinați șirurile nesfârșite de piloni groși de beton armat, fără niciun perete despărțitor, care susțineau uriașa clădire... Trepida oare?... Piloni cât vedeai cu ochii... Lumina lanternei, cât era ea de puternică, se pierdea în beznă ca o coadă de cometă în spațiul intergalactic.
...Deci, cum e? Stratagema distragerii atenției pentru a sări dintr-un loc într-altul, dintr-un timp într-altul, se poate spune că a funcționat?
O observară amândoi în același timp: calea ferată îngustă, care se întindea între două șiruri de piloni, până departe, cine știe unde. Asta însemna ieșirea din subterană? Se sfătuiră între ei. Nu, nu însemna neapărat ieșirea din subterană, dar ieșirea din subsolul Casei Administrației Centrale, cu siguranță da. Își amintiră că riscul era parte a meseriei lor.
Ajunseră la capătul șirurilor de piloni urmând calea ferată. Ce distanță să fi străbătut oare? Două sute de metri? Sau mai mult? Abia acolo dădură de un zid de beton, unul care urma de bună seamă conturul construcției, iar calea ferată ieșea printr-o deschizătură în acel zid și se pierdea în bezna subpământeană.
Se întâmpla exact așa cum se așteptau. Dacă n-ar fi fost aici, ar fi trebuit să le întâlnească mai departe, în tunel: vagonetele. Dar nu era doar vagonete. O mică platformă pe roți avea un nume: drezină. O recunoscură după pârghia de acționare a vehiculului de deasupra platformei, cu care erau familiarizați din filme și poate și de la Muzeul Căilor Ferate. Nu stătură mult pe gânduri. Lanterna lui Bleer fu fixată pe cadru, în partea frontală, în chip pe far. De dat la manetă ar fi putut să dea doar Bleer, dar Miruna nu fu de acord să fie doar pasager pe drezină, așa că puse și ea mâna de partea cealaltă, stând cu spatele spre direcția de înaintare.
În scurtă vreme fură doar ei doi și zgomotul roților ruginite pe șinele care se adânceau în tunel. Bolta armată cu bârne a tunelului le trecea pe deasupra capetelor, ca într-o mină. Printre bârne se prelingeau picături de apă ce cădeau peste ei, în mers, ca o ploaie rară și rece.
Mergând pe jos, omul străbate cu pasul cam patru kilometri într-o oră. Dar cu drezina cât de repede să fi călătorit? Greu de spus. Simțul timpului e distorsionat aici în adâncuri. Trebuie să fi fost deja vorba de câțiva kilometri. Nu aveau ce să pună pe ei peste îmbrăcămintea cu care plecaseră de acasă și începuse deja să fie cam frig. Se întrebară dacă tunelul cu aspect de galerie de mină avea legătură cu clădirea Administrației Centrale, sau cu altceva. Cu ce anume?
Se bucurară când în calea lor, la perete, se ivi o plăcuță triunghiulară cu chenar roșu, având în mijloc un semn al exclamării. Nu era însă neapărat motiv de bucurie. Își dădură seama că ei doi erau aici investigatori neautorizați și că oricând puteau să fie luați la întrebări. Căci semnul exclamării trebuia să însemne ceva. Ce anume? Deasupra capului lor încetaseră să defileze bârnele care armau galeria: un zid prăfos, doar pe jumătate finisat, zgrunțuros, le luase locul și îi însoțea acum pe drumul către un capăt nesigur.
Primul care observă lumina slabă argintând vag peretele galeriei fu Miruna, deși ea călătorea cu spatele. Primul lor gând fu că ceea ce vedeau proiectat pe perete era lumina zilei. Și se bucurară, de astă dată cu multă speranță în suflet.
Nu era însă lumina zilei. Ajungând la un cot al galeriei, se dovedi că lumina venea de la un bec agățat în perete, la o palmă de muchea cu tavanul. Și nu era singurul. Mai departe se vedeau alte lumini, rare, de-ajuns însă să le lumineze calea. Astfel că după încă o bucată de drum Bleer opri drezina și coborî să stingă lanterna. Zgomotul ei îi putea da de gol.
Își continuară drumul pe jos.
Iată-le și pe ele: cablurile. Nu puteau să lipsească: erau întinse de-a lungul peretelui grunjos, negre, urmând o linie neregulată, chiar neglijentă, sub semnul provizoratului. Și înainte să întâlnească mai multă lumină în galerie, auziră zgomotele. Pășeau între șinele subțiri și pe măsură ce înaintau, zgomotele creșteau: scrâșnete, scârțâieli, un zgomot de motor, poate un generator electric, toate dominate de autoritatea tehnologică a picamerului. Era șantier acolo, într-un loc care încă nu se vedea. „Un șantier de care nu știe nimeni”, avea să scrie Bleer în reportaj. Iar ce alte amănunte avea să dea, urma să afle în curând.
Iată, după următorul cot al tunelului se ivi și lumina: o adevărată risipă, lumină a giorno, galbenă, cu un miez alb, incandescent, acolo unde părea să fie miezul șantierului: un spațiu vast, în care dădea galeria. Când se apropiară, văzură însă că de fapt galeria nu se oprea ci se prelungea cu o pasarelă, în plină lumină, traversând la înălțime o incintă în construcție. Linia ferată miniaturală continua pe pasarelă, trecând pe deasupra unei încăperi compartimentate, care se adâncea mult sub ei, vastă, cât o hală industrială. Cei doi ziariști se lăsară în jos, tupilându-se pe după parapetul pasarelei. Parapetul nu îi prea ascundea însă, nefiind decât un grilaj. Iar jos, muncitorii erau ocupați cu treburile lor. Nimeni nu se uita în sus. Bleer și Miruna le văzură căștile galbene mișcându-se dintr-o parte într-alta, îi văzură făcându-și semne și adresându-și cuvinte, dar cuvintele nu se înțelegeau din cauza zgomotului. Sfârâiau artificiile flăcărilor oxiacetilenice care sudau una de alta armături metalice, pe lângă cofraje între care rețele duble și triple de armături urmau să fie înghițite curând de ciment. Într-o margine a incintei în construcție, lângă un perete proaspăt turnat, un milițian cu o armă automată la umăr stătea de pază. Stătea țeapăn și îi supraveghea pe muncitori. Bleer și Miruna se traseră către marginea cealaltă a pasarelei. Dar în partea aceea a incintei, jos, la piciorul zidului opus, un alt milițian stătea la rândul lui de pază. Oriunde ai fi încercat, nu puteai să te ascunzi. Niciunul din milițieni nu sesiză însă vreo mișcare sus pe pasarelă când cei doi ziariști se furișară iute până la capătul ei, străbătând restul drumului peste incinta-șantier. Ajunși într-un loc mai puțin expus, zăboviră un pic, cât să facă Bleer câteva poze fără să folosească blițul.
Miruna era convinsă că nu-i de glumit cu niciunul din oamenii aceia de jos. Nu era ea însă femeia care să se piardă atât de ușor cu firea. Avu chiar puterea să glumească întrebându-l pe Bleer dacă nu crede că ar putea uza de experiența sa literară pentru a scoate cele două „personaje” — adică pe ei doi — din încurcătură trecându-le pe nesimțite în alt timp și în alt loc, preferabil afară pe stradă. „Sau, Bleer”, continuă ea, „poți face altceva. Dacă tot te lauzi că ai căpătat ceva experiență... Ia-le capacitatea de reacție tuturor «personajelor», cu excepția celor doi «protagoniști»! Fă ca ceilalți să rămână încremeniți un timp, timp în care cei doi să se poată strecura afară trecând pe lângă ei ca printre niște statui! Și apoi, după ce noi vom fi afară, la adăpost, poți să pocnești din degete și să le redai mișcarea! Deși unii dintre ei ar merita să rămână pe veci împietriți. Ce zici, Bleer?” El reținu ideea și își propuse să o folosească cândva. Ba chiar făcu în minte o paralelă cu manechinele, pe care le caracteriza de asemenea nemișcarea.
Trăiau însă într-o lume reală!
SIMETRIE, îi veni în minte un cuvânt. Fiindcă într-adevăr trebuia restabilită o simetrie. Era necesar și în același timp plăcut să-ți lași mintea deschisă pentru cuvinte care veneau la momentul potrivit și zăboveau atât cât era nevoie, unele mai puțin, altele mai mult. Cuvintele veneau precum visele: trebuia — și era de asemenea plăcut — să le deslușești tâlcul... Și îi mai veni în minte cuvântul GRABĂ, care îi provocă un fel de înfrigurare în tot corpul.
Începând din acel loc pasarela nu mai era nici tunel, nici galerie, ci devenea coridor. Coridorul se deosebea prea puțin de coridoarele unei clădiri administrative obișnuite. Lui Bleer îi stătu inima în loc când una din ușile din apropiere se deschise deodată și vreo trei indivizi ieșiră pe coridor, antrenați într-o discuție. Reacționă prompt: se întoarse brusc spre cea mai apropiată ușă de pe partea opusă prefăcându-se că scotocește în buzunar în căutarea cheii, ca și cum ar fi fost de-al casei. Iar Miruna îl imită, aplecată să scotocească în geantă. Cei trei trecură prin spatele lor fără să-i bage în seamă și se îndepărtară, îndreptându-se către șantierul incintei compartimentate pe deasupra căreia cei doi ziariști tocmai trecuseră.
Un grilaj închidea coridorul pe toată lățimea sa, înalt până în tavan. În el: o ușă glisantă. Lucrători se vedeau totuși circulând dincolo de grilaj. Probabil că trebuia să cunoști un cod special ca să poți deschide ușa din grilaj.
„Am căutat o ieșire — avea să scrie Bleer în reportajul său — și am găsit o ușă laterală care dădea spre o scară. Două paliere mai jos am ajuns la nivelul încăperii în construcție, la mică distanță de aceasta. Se deschidea un alt coridor acolo. Dinspre incintă veneau zgomotele șantierului, inclusiv păcănitul nervos și autoritar al picamerului, pe care îl auzisem încă din depărtare, pe când ne apropiam de șantier. Câteva rame cu uși metalice rezemate provizoriu de zid, masive, grele, de multe tone fiecare, prevăzute cu zăvoare securizate, speciale, așteptând să fie montate, mi-au confirmat bănuiala că ceea ce se construiește acolo în subterană este un adăpost antiatomic.”
Două secunde se opriră în fața unei uși de oțel pe care recunoscură bine-cunoscutul semn de avertizare pentru radiații nucleare: o bulină neagră înconjurată de trei raze late în interiorul unui triunghi galben. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu
„Ai văzut?”
Nu era timp de comentarii. Trebuiau să găsească mai repede ieșirea din tunel.
Se intersectau pe coridor cu muncitori. Îi vedeau trecând câte unul sau câte doi, sau câte trei. Alții arătau ca niște funcționari din administrație. Cu toții păreau să se îndrepte spre incinta cea mare în construcție. Doar Bleer și Miruna mergeau în sensul opus. GRABĂ. GRABĂ... Totdeauna o mutră de novice, candidă, sare în ochi printre mutrele blazate, marcate de meserie și de rutină. FIZIONOMII CONTROLATE, asta trebuiau să-și compună cei doi ziariști, și nu e ușor să mimezi rutina și blazarea când totul în interior clocotește, pentru intrus, de noutate, de uimire și de teamă. Reușiră totuși ca, ajunși la capătul coridorului, să nu fi atras atenția nimănui. Se opriră la ușa unui ascensor, la baza peretelui înalt. Era un grup de lucrători acolo, în jurul ușii, care așteptau la rând să iasă din subteran. După ce cabina sosi și ușa se deschise, liftierul, un tip morocănos și autoritar, le dădu voie să intre primilor dintre cei ce așteptau împingându-i ușurel de la spate unul câte unul spre cabină în timp ce îi număra... „Zece. Gata.” Cu o voce autoritară și plictisită liftierul delimită grupul celor admiși pentru cursă, împiedicând-o pe Miruna să intre: „Cursa următoare!” Înainte să închidă ușa, liftierului îi căzură ochii pe fața lui Bleer, pe care o cercetă cu atenție, întârziind cu o secundă sau două închiderea ușii, de parcă ar fi avut o bănuială că ceva nu-i în ordine cu el... Așteptând întoarcerea cabinei, Bleer și Miruna schimbară între ei, discret, o privire neliniștită. Ea îl luă de mână pe furiș, la adăpostul trupurilor apropiate ale celor din jur. Bleer fu nevoit să recurgă la toate resursele sale de stăpânire de sine pentru a nu ceda impulsului de a o rupe la fugă împreună cu Miruna. Impulsul veni și trecu... Liftierul de șantier se dovedi a avea memorie scurtă, sau poate că nici înainte nu avusese nicio suspiciune, căci la întoarcerea cabinei, nu mai dădu niciun semn că cu doar câteva minute înainte figura lui Bleer îi sărise în ochi. O împinse de spate pe Miruna, spre cabină, și pe Bleer după ea, și, la fel ca la cursa dinainte, fu auzit rostind exact aceleași cuvinte:
„Zece. Gata. Cursa următoare.”
Între ghidajele improvizate, urcând, cabina se zgâlțâia cu putere.
„Nou p-aicea?”
Un tânăr muncitor, alături, lângă umărul său, atingându-l chiar, îl fixa pe Bleer cu o privire prietenoasă. În lumina chioară din plafon, toți, aici înăuntru, stăteau parcă aliniați, cu fața spre deschizătura cabinei fără ușă, așteptând oprirea la suprafață.
„Da. Doar de trei săptămâni”, îi răspunse Bleer, nonșalant.
Se minună el însuși de propria sa dezinvoltură. Cum de îi venise pe limbă să spună „trei săptămâni”? De ce tocmai trei? Apropierea eliberării de tensiune îi deschidea apetitul să joace riscant.
„Zău, trei săptămâni, zici?” Celălalt râse ca de o glumă bună. Și, cuprins la rândul său, cumva, de o vioiciune subită, adăugă după câteva secunde: „Ce zici, ne plătesc ăștia orele suplimentare?”
„De ce nu!” se avântă Bleer din nou, orbește, în jocul său necunoscut. „La o chestie așa de importantă!”
Cabina își reduse viteza cu câteva secunde înainte de oprire, podeaua se poticni sub ei și însoțitorul de lift spuse, cu vocea sa tărăgănată de rutină:
„Regula rămâne valabilă, da?”
Înainte ca ușa să se deschidă, Bleer apucă să-i observe cu coada ochiului pe tovarășii săi de cabină, pe unii dând ușor din cap la cuvintele liftierului, pe alții neavând nicio reacție. Ușa se deschise larg, liftierul se dădu într-o parte.
„Știu că știți, băieți”, adăugă el aproape căscând. „Nu-mi fac decât datoria să vă reamintesc. Pe mâine.”
Se pomeniră ieșind într-un fel de galerie întunecată. Pe Bleer îl izbi drept în față aerul proaspăt și răcoros de afară. Dar de ce tot în beznă? Abia în clipa următoare își dădu seama că între timp afară se lăsase întunericul.
Oricum ar fi fost viața lor de ziariști, la fel ca și viața atâtor altor oameni, oricât ar fi fost cu toții de supravegheați și de încorsetați, totuși după toate temerile pe care le trăiseră în subteran, după toate riscurile pe care le înfruntaseră, noaptea de afară sub cerul înstelat venea ca o binecuvântare. Era un „vânt de libertate”, de care nu puteai să nu te bucuri.
Tânărul cel simpatic zăbovi pe lângă ei. Bleer nu-i vedea fața. Doar conturul. Și acel contur îi zâmbea hâtru:
„Să știi că noi am reluat lucrul abia de-o săptămână!”
Conturul întunecat al feței aștepta amuzat ca vorbele sale să-și facă efectul. Bleer rămăsese fără glas. Conturul adăugă în chip de explicație: „Ne-au chemat de-acasă după o pauză de-un an... Nu-ți face griji! Am avut baftă, n-au căzut ăia la-nțelegere.”
Lui Bleer inima îi veni la loc.
„Cine n-a căzut la-nțelegere?” întrebă el. Simțea cum îi revine gustul pentru joc și aventură.
„Am înțeles c-au dat-o-n bară cu nu știu care acord nuclear. Barosanu’ a băgat-o pe mânecă și a zis: Păi dacă-i pe-așa, dați-i tare înainte cu buncăru’, băieți! Până-n iarnă să fie gata! Așa că s-a reluat lucrul. Asta a fost. Norocu’ nostru.”
„Dar cu regula cum e?” se interesă Bleer.
„Care regulă?”
„Liftierul a zis ceva de-o regulă.”
„A, da! E vorba de ieșirea din șantier. Printr-un fort al armatei, de pe vremuri.”
„Zău?”
„Păi ăsta-i fortul armatei, nu v-ați prins?” Îl observă amuzat pe Bleer, apoi, la fel de amuzat, se întoarse spre Miruna.
„O chestie veche, din Primul Război. Au făcut intrarea în șantier anume prin fort, ca să mascheze șantierul, înțelegeți? Regula e că nu tre’ să iasă grupuri, ca să nu bată la ochi c-ar fi vreo lucrare în subteran. Toată lumea știe de fort. Și mai știe că fortul e părăsit de ani de zile! Deși prin zonă nu trece mai nimenea. Cine naiba să umble, mai ales noaptea, pe șoseaua de centură!”
Bleer nu își putu ascunde surprinderea:
„Șoseaua de centură?!”
Fu rândul tânărului să se arate surprins:
„Păi voi pe unde ați intrat? Nu tot p-aicea?”
Surprinderea tânărului muncitor lucra în întuneric și parcă tindea să dea în suspiciune. Ce să-i răspundă? Ceilalți lucrători ieșiți din ascensor împreună cu ei dispăruseră. Un gând prostesc îi trecu prin minte lui Bleer. Ce-ar fi să-i aplice tânărului o lovitură fulgerătoare în maxilar, să-l lase lat, acolo pe loc, și să fugă împreună cu Miruna? Gândul nesăbuit se volatiliză, din fericire. Gustul aventurii îl ispiti iarăși. Își asumă riscul lungii sale ezitări. Îi răspunse deci tărăgănat:
„Nu. Am găsit o altă intrare.”
Tânărul nu comentă. Îi aruncă doar o privire neutră.
Străbătură acea primă parte a galeriei din Fortul Armatei și se pomeniră într-un fel de alee adâncită, cu iarbă pe jos, ca un canal de mult secat, mărginit de ziduri înalte de cărămidă veche, pe jumătate năpădite de vegetație.
„De-aci încolo se-aplică regula: nimenea de pe stradă să nu se prindă că cineva lucrează jos în buncăr. Bărbații... Domnișoara să mă scuze, poa’ să iasă din fort făcându-se că s-au dus să se ușureze, mă-nțelegeți... Adică, așa, cum să spun, să se-ncheie la șliț de ochii lumii. Iar dacă-s câte o pereche, așa ca voi, deși eu unul n-am prea văzut perechi pe-acolo prin șantier, dar, mă rog, or fi... Poa’ să zică că s-au dus pentru... alte chestii, mă-nțelegeți!”
„Noi nu suntem o pereche”, îl contrazise cu o oarecare asprime Miruna, „suntem colegi.”
Era un pic mai multă lumină, venind de la cerul înstelat, sau poate de la o stradă mai îndepărtată. Zâmbind a îndoială, tânărul mai întâi privi în jos, apoi, când își ridică privirea, avea fața schimbată și râse cumva moale, înțelegător, întorcându-se către Bleer ca și cum tot ce ar mai fi așteptat ar fi fost confirmarea venită din partea lui, a unui bărbat, singura cu greutate.
„Așa e”, confirmă Bleer. „Nu suntem decât colegi.”
„Te cred!” acceptă tânărul muncitor. Și îl lovi ușor pe Bleer cu palma peste braț, mai jos de umăr, cu-n gest familiar, de solidaritate masculină. „Ziariști?” întrebă el înainte de despărțire. „Hai, că nu vă torn!” se grăbi să-i liniștească. „Străini?”
„Nu străini”, răspunse Bleer simplu. Și nu consideră necesar să dea alte amănunte.
„Aveți grijă ce scrieți”, ținu să le dea tânărul un ultim sfat. Deja se îndepărta.
Aleea adâncită, mărginită de ziduri verticale, coti la un moment dat și reflexele luminilor șoselei apărură argintii pe rândurile de cărămidă veche din partea de sus a zidului. Sau poate era lumina lunii. Aleea urca ușor, ca o rampă, înălțimea zidurilor descreștea, urma alinierea cu nivelul străzii. Când ajunseră să treacă cu capetele peste creasta zidului și putură să vadă ceva mai departe, o adâncitură uriașă a pământului li se ivi înaintea ochilor, într-o parte: o adâncitură de formă circulară, ca o pâlnie, care în mijloc ajungea cu cel puțin cinci metri sub nivelul străzii. Un câine vagabond tocmai se zorea să iasă din acea adâncitură. Era un dulău negru și abia se distingea de tenebrele nopții. Arăta ca și cum ceva l-ar fi speriat îngrozitor și se grăbea din răsputeri, gâfâind, să scape din acel loc.
[Rescris în ianuarie 2020]
