Misterele norvegiene: Jon Fosse, „Numele celălalt”* — ultimul Nobel

„(...) și îmi iau paltonul negru și lung peste braț și îmi agăț geanta maro de piele pe umăr și deschid ușa și sting lumina și închid ușa la loc în urma mea încuind-o și îmi pun cheia în buzunarul jachetei de catifea și mă îndrept spre lift și îmi fac semnul crucii în timp ce cobor cu liftul, de fiecare dimineață îmi fac semnul crucii, ori fac doar semnul crucii ori îl fac și spun Pater Noster și îmi fac semnul crucii și după rugăciune, îmi zic și liftul se oprește cu o smucitură ușoară și eu ies și intru în sala de mese (...)”

Cam ăsta e stilul ultra-simplist/simplificat al romanului „Numele celălalt”, cu subtitlul „Septologie I–II”, al recent premiatului Nobel, norvegianul Jon Fosse.

Surprinde? Da și nu. Fără semne de punctuație, exceptând virgula și semnul întrebării — s-a mai scris așa prin anii ’60, poate și ’70 — de cele mai multe ori fără temei (doar o modă), alteori, rar, cu oarece beneficii. Lipsește chiar și punctul final (dar lipsește și începutul, deoarece romanul începe cu un „Și”), cu semnificația, presupusă, a acțiunii deschise. Dar absența celorlalte puncte din text? Deschidere la tot pasul? De ce nu? Deschidere, continuitate, transfer, întrepătrundere, alternanță, transă. La ultima însușire se ajunge mai greu; proza fără punctuație din secolul trecut în general a ratat-o (dacă a vizat-o vreodată). Lui Fosse îi reușește. Putem să-i adăugăm în galantar fără multă reținere ambiguitate, stranietate (ingredientul esențial al oricărui prozator), confuzie (în principiu benefică), pluri-semnificație... Ceea ce ar fi și n-ar prea fi de lăudat; căci prea multe „pluri”-uri riscă la un moment dat să devină suspecte.

Asle, eroul principal, este un pictor norvegian de o vârstă incertă dar care emană un început de senectute, prin cumpătare, înțelepciune și viziune. Într-o zi — în ziua romanului! — Asle pornește într-o călătorie dintr-un impuls nebulos — e parcă un făcut! —, cu mașina, din satul său de baștină, Dylgja, spre Bjørkvin, unde își și expune tablourile, la galeria Beyer. Trebuie spus că Asle obișnuiește să-și privească tablourile în întuneric și încearcă să redea în ele „întunericul care emană lumină” (materie întunecată?), tot așa cum Dumnezeu stă — Este! — în întuneric și emană lumină.

Văduv de câțiva ani, Asle are un vecin și prieten pescar, Åsleik, dar și un alt prieten (prieten oare?) cu același nume, Asle, un tiz. În călătoria sa spre Bjørkvin, pictorul Asle, trece cu mașina prin dreptul locuinței celuilalt Asle, pe care îl „vede” stând în pat și tremurând din toate membrele, fiind alcoolic. Gândul lui „glisează” somnambulic către propria-i poveste, amintindu-și de cele două soții pe care le-a avut, Liv și Siv (de prima a divorțat, a doua l-a părăsit „pur și simplu”), de Băiețel și de Fiică și Fiu, copiii lui, cu care nu se mai întâlnește de mult, iar „gândul că va ieși pe mare și va dispărea în mare, în nimicul valurilor”, după ce va scăpa de tremurat (cu câteva guri de tărie), îl obsedează. Dar noi știm (sau urmează să știm peste nu știu câte pagini) că actualul Asle a fost alcoolic cu ani în urmă, și depresiv (sau poate vizionar).

Aici confuzia e clară, îmi vine să zic. Fosse nu se obosește să explice. (Dar ce prozator care se respectă o face?) Știe foarte bine ce îi servește și ce nu.

Asle are o viziune recurentă: „un bărbat șaten, cu părul până la umeri, și o femeie cu părul negru”, care „îi ies în cale” cam peste tot, există doar unul pentru celălalt și pe martorul involuntar Asle îl ignoră pur și simplu. Cei doi n-au nume, nu sunt decât „el” și „ea”, dar la un moment dat se (re)întrupează în Asle și Sora, cea care „a dispărut” de mică, Alida. Dar tot Sora este și sora lui Åsleik, prietenul său, cea căreia Åsleik îi trimite în fiecare an, de Advent, tablouri primite în dar de la Asle.

Iar punctul culminant al narațiunii pare a fi momentul când Asle îl găsește întâmplător pe tizul său zăcând inconștient în zăpadă, îl duce la Spital (via o cârciumă), în timp ce el însuși se cazează la un hotel și, încercând să adoarmă, gândul i se întoarce obsesiv la celălalt Asle, închipuindu-și cum acestuia îi e rău, tot mai rău, din ce în ce mai rău. Și tot plângându-se că nu poate dormi, noi ghicim că de fapt momentele de veghe alternează cu cele de vis într-o înlănțuire tulbure. Fosse trece fără ezitare într-un registru grav, fraza devine sacadată, gâfâitoare, dispar chiar și virgulele și noi știm că Asle, cel de la hotel, pictorul, are vise chinuitoare și așteptări sumbre. La un moment dat virgulele reapar în text, semn că tensiunea tinde să descrească. Neliniștea transmisă cititorului persistă însă și abia atunci când romanul se apropie de final — nu înainte însă de a iradia noi neliniști legate de o escapadă periculoasă a lui Asle copil, însoțit de Sora „dispărută de când era fetiță”, Alida — realizăm că atenția nu se va mai întoarce niciodată la celălalt Asle, internat la spital, și că el încetează să mai fie distinct de Asle eroul, cei doi contopindu-se în fluxul ireversibil al timpului.

Se instalează în prim-plan problemele fundamentale, cele ale existenței, ale universului, ale credinței — cine ar fi crezut la început, când totul părea simplu, inclusiv scriitura?... Totul? Nu chiar. Dacă scriitura rămâne într-adevăr simplă, iar autorul păstrează consecvent distanța de orice cochetărie stilistică, substanța textului se dezvăluie — pentru cine are abilitatea să-și îngusteze ochii și să încerce să vadă în 3D — a fi la fel de complicată precum viața însăși.

Dacă până la „Numele celălalt” mi-am tot zis, citind noutățile zilei (mă rog, ale anului) că în ultimele decenii romanul nu s-a schimbat semnificativ și că mare lucru nu s-a inventat, iată că Jon Fosse pare a deschide o nouă cale.

* Editura Pandora, 2022, trad. din norvegiană de Ovio Olaru

Vechi manechine. Alte manechine*

Alte manechine aveau articulații nu numai la mijlocul antebrațului ci și la mijlocul gambei. Dar articulații să fi fost oare? Puteai să te întrebi de ce era nevoie de articulații la mijlocul antebrațului sau la mijlocul gambei. Tijele din interiorul membrelor puteau sugera ideea de interșanjabil. Adică cum? Dacă terminația mâinii, adică încheietura, palma și degetele și anume felul în care acestea erau îndoite nu dădeau manechinului expresia dorită, le puteai înlocui cu membre și încheieturi și degete luate de la alte manechine? Chiar dacă asta fusese cândva intenția, înlocuirea fusese desigur dată uitării. Fiindcă prea erau multe manechine cărora le lipsea ba câte un braț, ba câte un picior. Iar o parte din ele ajunseseră chiar și în magazine.
   Le vedeai acolo, prin te miri ce cotloane, și nu se putea să nu-ți stârnească revolta.

— Lucian! spunea profesoara de română, stând în picioare îndărătul catedrei, după ce pusese de o parte peste teancul alăturat ultima lucrare comentată. Avea înaintea ei, pe catedră, două teancuri, unul în dreapta, peste care tot pusese, pe măsură ce le comenta, lucrările de compunere pe teme liber alese, și altul în stânga, care se tot subțiase până ce nu mai rămăseseră decât câteva. — Lucian, trebuie să recunosc că ești surpriza zilei! Prin ochelari, ochii ei îl aținteau cu o licărire jucăușă, dar era greu de spus cât din licărirea aceea jucăușă era încântare și cât reproș. Ochii ei le conțineau pe amândouă. — Fii bun și spune tare, cu gura ta, să audă toată clasa, ce subiect ți-ai ales.
   În timp ce ținea în mână o lucrare, de bună seamă a lui, Lucian se ridica ezitant și recunoștea cu nesiguranță în voce:
   — Despre manechine.
   Câteva chicoteli răzlețe se făceau auzite în clasă. Cu siguranță era mult mai puțin decât corul dezaprobator la care se așteptase, poate, doamna de română.
   — Ce fel de manechine? insistă ea și continuă să-l fixeze pe Lucian cu un interes ambiguu. Licărirea de reproș din ochii ei câștiga teren în dauna celei de încântare.
   De fapt era greu de înțeles sensul întrebării. Ce fel de manechine?... Îmbrăcate sau goale? Frumoase sau urâte? Masculine sau feminine? Trebuia să-i ghicești gândul, dar... Lucian își aminti de manechinele abandonate în poziții grotești prin cotloanele depozitelor, goale. Dar doamna de română cu siguranță nu le văzuse și deci sensul întrebării nu putea fi decât unul singur. Așa că Lucian răspunse în chip logic:
   — Despre cele din vitrine.
   — Lucian, schimbă tonul doamna de română, e adevărat că v-am lăsat să vă alegeți liber subiectul compunerii. Crede-mă că în ziua de azi asta se cheamă o favoare. Dar nu cred că trebuie să abuzezi de libertate. Cu atât mai mult cu cât e atât de rară. Eu de pildă pot să presupun că ți-ai ales subiectul manechine numai cu scopul de a mă persifla.
   În clasă nu se făcu auzită nicio șoaptă, de parcă toți cunoșteau sensul verbului „a persifla”.
   — Ca să-mi demonstrezi că greșesc, continuă doamna de română, spune-mi, te rog, există vreun motiv anume care te-a făcut să scrii despre manechine?
   — O dată, demult — spuse Lucian într-un acces de sinceritate și pentru că i se păru că situația i-o cere — m-am speriat de un manechin și n-am vrut să intru cu mama într-un magazin.
   De data asta cuvintele lui stârniră în clasă un val de rumoare.
   Prin ochelari, interesul din ochii profesoarei deveni vizibil și licărirea de simpatie o domină pe cea de reproș.
   — Chiar așa? Te-ai speriat în așa hal de un simplu manechin încât ai refuzat să intri? Poate cu altă ocazie ai să ne explici ce anume te-a speriat la manechinul acela de care spui. Într-o altă lucrare, dacă am să vă mai cer una cu subiect liber ales... Totuși, Lucian, în lucrarea ta nu lași în niciun chip să se înțeleagă că ți-e teamă... sau, mă rog, că ți-a fost teamă de manechine. Dimpotrivă, se desprinde din cele scrise de tine un fel de revoltă împotriva manechinelor. Sau hai să-i zicem mai curând dezaprobare. De ce, Lucian? Ce te face să fii pornit împotriva lor?
   — Pentru că sunt urâte.
   — Mai urâte decât cele de care îți amintești din primii ani ai copilăriei?
   În acest moment Bobe Prostu’ se repezi cu gura și, prefăcându-se interesat de manechine, își confirmă avid reputația de măscărici al clasei întrebând cu vervă de mahalagiu:
   — E adevărat, doamnă, că pe vremuri manechinele purtau chiloți și sutien? Pară cu îndemânare și se feri de ghionții și de scatoalcele venite dinspre cei ce stăteau în băncile din jurul său și reuși să strecoare cu aceeași obrăznicie: — Adică vreau să spun că afară de chiloți și sutien n-aveau nimic pe ele?
   Lucian avu ocazia să aprecieze calmul profesoarei de română care, ignorând olimpian vacarmul stârnit în clasă și ignorându-l pe Bobe Prostu’ însuși, i se adresă în continuare lui Lucian și îl întrebă:
   — De ce găsești că sunt urâte manechinele din vitrine, dragă Lucian?
   Dar era atât de evident că manechinele ciunge și oloage puteau descuraja cumpărătorii! E drept, clientul, făcând abstracție de hidoșenia manechinului, își făcea, poate, o idee, chiar și cu asemenea manechine, de cum putea să-i vină îmbrăcămintea pe care și-ar fi dorit să o cumpere. Și totuși. Când vezi asemenea orori nu poți să nu te cutremuri. Poate că adulții s-au obișnuit cu multe, mai ales după ororile din ultimii ani. Dar copiii? Nimeni nu trebuia oare să se gândească la ei? Sau poate se răspândise părerea că dacă copiii au fost până acum cruțați într-o oarecare măsură, să zicem, de orori, ar fi acum o bună ocazie să se obișnuiască cu ele? Dacă nu altfel, măcar în vitrinele magazinelor? Fiindcă așa e viața, plină de orori?
   Răspunsul era, desigur:
   — Nu, nicidecum. Pentru copii ororile nu trebuie să devină în niciun caz parte din viața cotidiană. Pentru nimeni nu trebuie să devină. Cu asta suntem cu toții de acord. Cred că în această privință istoria ne-a servit destule lecții dureroase. Dar poate vă amintiți, deși cu siguranță erați mici pe vremea aceea, că de multe ori manechinele feminine erau îmbrăcate doar în chiloți și sutien. Să avem totuși un dram de decență! Totuși chiloții sunt chiloți și nu-i expui în public. Nici măcar pe un manechin. Nu numai că-i o chestie intimă, dar la ce bun să încurajezi estetica lenjeriei intime? Pentru seducție? Un manechin prea seducător, cum erau pe vremuri, ar putea să încurajeze frivolitatea, nu? Asta le trebuie lor? Copiii noștri nu trebuie să trăiască în frivolitate. Și nici cei mari, la urma urmei. Îmbrăcămintea e menită să ascundă goliciunea și să permită minții să se concentreze asupra a ceea ce este cu adevărat important și constructiv în viață.
   Nu sunt toți de părerea dumneavoastră, doamnă. Iată, eu am văzut în vitrina unei croitorii din apropiere un cartonaș pe care stătea scris cam așa, dacă îi amintesc bine: E adevărat că haina face pe om. Și totuși omul face haina! Ca să vă spun drept, m-a amuzat într-un fel. Chiar și în aceste vremuri tulburi iată că există croitori cu simțul umorului, care se gândesc cum să-și atragă clienții. Și cu ce pot să-i atragă dacă nu promițându-le veșminte elegante? Făcute cu mâna lor. Croitorii doresc să le ofere clienților mai mult decât haine de gata.
   — Nu văd de ce ar trebui să fim împotriva hainelor de gata. A cumpăra haine de gata înseamnă a economisi timp. Să ne gândim numai de câte ori e nevoit cetățeanul să se ducă la croitor pentru probe. Ca să nu mai vorbim de prețuri. Și apoi, de ce să considerăm că vremurile sunt tulburi? Le judecăm oare după manechine? La drept vorbind, manechinele nici n-au dispărut, decât doar că nu mai sunt dezmățate ca altădată.
   Dezmățate, a! nu, în niciun caz. Iată, copiii-manechine erau îmbrăcați din cap până-n picioare, și chiar și băieței în uniforme școlare, cu pantaloni lungi și hăinuțe încheiate la toți nasturii, din stofă bleumarin, probabil aspră la atingere, cu ochi albaștri, pictați, zâmbeau fără strălucire, cu buze decolorate. De sub cozorocul șepcilor școlare se ițeau bretoane negre-negre, linse și țepoase. Toată vitrina cu manechine era o combinație de materiale simple — bleumarin, alb, pepit. Mult prea puțin colorate. O gamă îngustă.
   În vitrină, în spatele lui Lucian, siluetele altor privitori se reflectau împreună cu strada ca fundal translucid-întunecat și chiar mobil pe ici, pe colo. Simțurile captează enorm de multe lucruri din ceea ce ne înconjoară. Din ce în ce mai multe. Într-adevăr, uneori e de-ajuns ca un singur curios să se oprească la o vitrină, chiar dacă dincolo de sticlă nu-i mare lucru de văzut, că numaidecât i se alătură alți câțiva curioși, care nici măcar nu sunt siguri de ce s-au oprit acolo.
   Și cât de puțin îți trebuie ca să-ți dai seama că cineva, o femeie, merită atenție — doar un simplu contur și chiar mai puțin decât un contur întreg: doar o linie ovală a obrazului, conturul unei bucle, a cărei culoare nici n-o poți desluși reflectată în sticla vitrinei, care este o oglindă imperfectă. Și chiar de-ar fi o oglindă perfectă, tot te poți înșela. De pildă, privite din spate, unele femei au siluete adolescentine, chiar și la patruzeci și mai bine de ani. Nu și prospețimea pielii, desigur. Așa că răsucirea uneia din acele femei cu fața poate fi o dezamăgire. Alteori însă nu-i așa. Nici vorbă de dezamăgire.
   Lucian se întoarse și observă o femeie tânără și înaltă aproape cât el îndepărtându-se agale în lungul trotuarului, fără să-i dea nicio atenție, după ce o zărise, era sigur, privind timp de câteva secunde, dindărătul său, vitrina. Avea o siluetă fără cusur. O fustă de doc oliv-cenușiu, chiar dacă făcea câteva cute, datorită rigidității materialului sau poate datorită unei croieli imperfecte, peste rotunjimile feselor și ale șoldurilor — Dumnezeule, ce fel de goliciune ascundea? Lucian o urmări o bucată de drum. Gambe perfecte, o piele mată, de o netezime desăvârșită. De multe ori ochiul se pricepe să pipăie la fel de bine ca și degetele. Gambele se mișcă suple și pline de forță, pășesc fără o destinație precisă de-a lungul trotuarului, sub dominația șoldurilor cu mișcări legănate și degajate, dar chiar și-așa, chiar și cei câțiva pași pe care îi fac gambele pe drumul scurt dintre două vitrine, par disputați între o voință relaxată și atracția moderată a vitrinelor. N-avem o destinație precisă, spun gambele, dar facem ce vrem noi... Palma poate să lunece în sus mângâind forma de fus a gambei, dar nu în grabă ci savurând abia perceptibila umiditate a pielii, până la tendonul proeminent din interiorul genunchiului, care se vede și se simte plin de vigoare feminină, punte între gambă și coapsă. De unde vine acea ușoară umiditate? La rădăcina părului de la ceafă, se simte și acolo, mai palpabilă decât oriunde, sub căldura părului răsfirat pe pernă, și la tâmple, unde firele de păr chiar s-au umezit la rădăcină, mai deschise la culoare, acum că respirația întețită se domolește lăsând în loc o sublimă epuizare. Capul ei se răsucește vlăguit, atât cât are loc, pe pernă spre el până când pometul obrazului i se reazemă ușor de latura capului său căzut din și în paradis, vlăguit și el, peste umărul ei, ba chiar dincolo de el.
   — De ce e plăcerea atât de mare, Lucian?... Sau totul nu-i decât o aiureală?
   Vocea ei avea detașarea și moliciunea transei.
   Se minuna și ea de propria ei plăcere și recunoștea implicit, cu onestitate, că n-are prea multă experiență. Pielea fină și ușor jilavă la rădăcina părului ei de la ceafă se zvânta încetul cu încetul. Se zvânta de fiecare dată după ce trupurile lor de desprindeau unul dintr-altul și mâna fiecăruia dintre ei cădea întinsă și vlăguită cu încheietura peste marginea patului.
   Dar de ce trebuia să ai experiență? Pentru ce? Încotro să alergi ca ieșit din minți o viață întreagă și să vezi cum alții fac o tragedie din faptul că nu li se deschid destule porți ici și colo, să fie primiți cu fastul care consideră ei că li se cuvine? Sau că ei înșiși nu știu să fie destul de stăruitori să bată cât trebuie și unde trebuie? Bărbați nătângi. Multe alte porți, c-un pic de noroc, se puteau deschide... Să te prăbușești la porțile cetății — învins, cică?... Ante portas...
   Păcatele de care am scăpat sunt cele pe care trebuia să le săvârșim dar nu le-am săvârșit. O bluză pusă peste piept n-are nici o legătură cu formele torsului, nu știi decât cu aproximație cât de tare se întinde peste sâni și deci cât e de provocatoare, și de fapt nu știi nici cum funcționează codul culorii. Dar a ține în dreptul pieptului o bluză atârnând și, în dreptul corpului întreg, o rochie devine pe nesimțite un gest de feminitate prin el însuși, nu fiindcă ar fi neapărat relevant în privința potrivirii obiectului de cumpărat. Simplu obiect vestimentar, menit să dureze un an... sau zece... Sau să rămână să zacă pentru totdeauna în șifonier dacă vremea lui a trecut fără să fi venit vreodată.

* Publicat și în Familia, 10, 2023

Cetățenia română*

Foștii proprietari, dacă mai erau în viață, poate că ar fi trebuit să fie mândri că fosta lor proprietate avea de câțiva ani buni o atât de nobilă destinație administrativă, aceea de a găzdui Secția de cetățenie a Ministerului de Externe. Cel mai probabil însă, erau orbiți de ură și deci incapabili să aprecieze în ce transformaseră autoritățile casa lor. Asta, presupunând că nu fuseseră băgați la pușcărie sau că nu crăpaseră între timp.

Cei dinăuntru însă, funcționarii, șeful secției și personalul auxiliar, inclusiv femeia de serviciu, aș fi putut jura că nu erau la curent cu sentimentele foștilor proprietari sau, în cazul că erau, că nu le păsa de ele. Nu din lipsă de compasiune ci fiindcă fiecare avea alte treburi. Astfel că nimeni nu aducea vorba de vechiul statut al clădirii sau de persoanele care locuiseră aici, în inima Bucureștiului, cu ceva timp în urmă. Cui ar fi folosit? Iar asta avea și urmări vizibile: nimeni nu se preocupase de starea clădirii, care probabil că nu fusese niciodată renovată de la expropriere. Inclusiv încăperea în care așteptam, care părea să se fi cronicizat în aparența ei jalnică de hol de trecere aflat în incinta unei instituții publice cu buget modest, căci cetățenia oricum nu era prioritară. „Resemnare” stătea scris pe frontispiciul virtual în legătură cu ceea ce vedeam în jur. „Delăsare”? Un petiționar însă, nu-i așa? niciodată nu se resemnează, teoretic vorbind, să accepte ceea ce vede în jur. Nici nu se lasă pradă delăsării. Nici chiar atunci când intră în depresie, să zicem. Își urmărește țelul până la capăt.
   Soba de teracotă părea să fi devenit de la expropriere încoace un simplu decor: cine să mai facă focul într-un hol unde nu există nicio masă, aproape niciun scaun și deci în el nu lucrează niciun funcționar.
   Am descoperit pe perete un tablou, o reproducere după o pictură de gen din Epoca de Aur a olandezilor, de pe vremea când părea că olandezilor le este totuna dacă se scufundă în depravare sau se mențin la un nivel rezonabil de bună-cuviință.
   «Hei, ia ascultă, cu tine vorbesc!»
   Am tresărit. M-am uitat la petrecăreața din centrul tabloului. Autorul nu putea fi altul decât Jan Steen, era clar...
   «Hei, cu tine vorbesc!»
   Petrecăreața lui Steen încerca să se adune, smulgându-se din letargia ei alcoolică, punea jos la picioare ulciorul îmbrăcat în rafie și cu arătătorul făcut cârlig mișcător mă chema.
   «E o mare harababură ce se vede în jurul meu. Domnul Steen știe foarte bine ce prezintă. Doamna din spatele meu doarme...»
   Dar înainte de orice harababură nu puteam să nu observ detaliile pe care le vedeam în tablou. Și erau multe. O sumedenie. Bunăoară că lichidul care se scurgea din butoi pe dușumea nu era vin, fiind de culoare gălbuie, în timp ce vinul, judecând după cel din paharul pe care petrecăreața îl ținea în mână, era roșu. Un roșu cam dubios, fie vorba între noi. De nu cumva îl decolorase timpul.
   «Dacă doamna din spatele meu doarme, înseamnă c-a tras și ea la măsea. Fiindcă altfel nu mi-aș putea explica cum de poa’ să doarmă în vacarmul ăsta, cu scripcarul la o palmă distanță îndărătul ei. Sunteți de acord cu mine? Și dacă a tras la măsea, și-o merită cu vârf și-ndesat. Pfui! Vreau să spun că merită ca domnu’ ăsta să stea cu piciorul întins pe genunchiul meu în prezența nevesti-sii. Măcar că ea doarme. De altfel, piciorul ăsta n-am să-l mai suport multă vreme ci am să-l dau cât colo cât ai zice pește. Să mai aștepte și el, dracu’, pân’ la noapte! Vrei să-ți zic câteva cuvinte? Uite: „cep”, „porc”, „rât”. Că d-aia se-mprăștie berea pe jos din butoi. Fiindcă i-a smuls porcul cepul. Cum o fi făcut și la ce-o fi avut nevoie de cepu’ ăla să-l ia și să-l morfolească-n gură, dracu’ știe, că n-am fost atentă. Da’ mă rog, eu una, după vin nu mai trec la bere-n ruptu’ capului, așa că puțin îmi pasă mie de berea aia irosită... Funcționari, ziceai? Îi văd că sosesc, așa, mai către amiază, stau ce stau, la taclale bun-înțeles, și dup-aia, nici n-a trecut bine de amiază că s-au și cărat. Da’ domnia ta, ce, tragi nădejde să faci vreo afacere cu ăștia? Nu știu ce ai acolo în geanta matale, da’... Pfui!
   Cum, nu știi ce caută porcul cu cepu-n gură?»
   Bărbatul cu piciorul lăsat pe genunchiul femeii, cel cu pălăria căzută pe jos, își dezlipea urechea de la tipul din spatele lui, pe care până atunci îl ascultase citind cu voce tare din carte, și devenea atent la ce spunea petrecăreața. Mai întâi pe jumătate atent, apoi atent de-a binelea.
   «Pentru că-i o vorbă, nu știai? Cică a fugit porcul cu cepu-n gură! Adică o făcurăm lată, asta vrea să-nsemne. Nu? Păi, chiar c-o făcurăm. Ei hai, nu te mai plânge. Uite că mi-am luat piciorul, gata. O lăsăm pe altă dată.»
   Se uita dincoace de rama tabloului și încerca să fie de folos amestecându-se în vorbă.
   «Indiferent ce marfă ai în geanta aia a ta — zicea —, trebuie să știi că ăștia de p-aci chiar nu vor să cumpere nimica. Doar se prefac, așa, ca să se afle-n treabă, ascultă-mă pe mine! Așa că mai bine te-ai întoarce acasă și-ai încerca altă dată, când or veni vremuri mai bune. Deh! Ce mi-e că-i Leiden, ce mi-e că-i București! Afacerile au aceleași reguli. Doar că ai voștri au inventat altele. Marfa trebuie să fie întâi și-ntâi de bună calitate. Uite, eu n-am decât — câți ani crezi că am?»
   Știu și eu... Patruzeci?
   «Ești pe-aproape. Treizeci și nouă de ani. Da’ văd că ești cam grăbit să mă-mbătrânești. La vârsta mea, un an încă mai contează. Ți-ar plăcea să-ți zic ție că ai treizeci și doi de ani, când tu de fapt n-ai decât treizeci și unu? De unde știu? Nu că ai fi domnia ta cine știe ce celebritate, dar la noi în Țările de Jos există registre în care se notează tot. Tot-tot-tot! Astfel că toată lumea știe tot despre toată lumea. Mai puțin despre conturile din bancă! Ha-ha! Dar pentru tine oricum asta nu contează, voi nu mai aveți conturi bancare și lumea nu se pricepe să umble cu banii. V-ați dezobișnuit. Mă rog, voi ziceți că-i bine, eu îs sigură că nu-i bine deloc. Mai devreme sau mai târziu o să vă-ntoarceți voi la conturi, ai să vezi. Da’ s-ar putea ca pentru mulți să fie prea târziu. Și ce ziceai că ai acolo? O cerere?»
   Da, o cerere.
   «Ce fel de cerere, po’ să știu și eu?»
   De renunțare la cetățenie.
   «Ih!... Ptiu, drace! La cetățenia română?»
   Așa mi-au zis la Consulat, că nu-mi dau viză de intrare la voi, în Țările de Jos, dacă nu renunț la cetățenia română.
   «Bătu-i-ar! Nu le-o fo’ nițică rușine la obraz? Taman la noi, în Țările de Jos, unde vine lumea de-a rostogolu’!»
   Timp în care ceilalți din tablou, ce făceau? Tipul din spate, cel cu cartea, se îndreptase de spinare și rața îi sărise de pe umăr. Stătea acuma și asculta. Și deși nu numai că știa să citească, dar, după cum o dovedise, avea și pasiunea de a citi și a discuta cu aprindere cele citite, nu se putea amesteca în vorbă acum când domnii discutau între ei. Nu mai vorbim de femeia în negru, partenera de discuție a bărbatului cu cartea, care pur și simplu amuțise ascultându-l pe domn. De fapt, ceva tot se încumetase să spună:
   «Confirm.»
   Ce confirma, asta tânărul violonist, care încetase să cânte, lăsase vioara să-i atârne în jos, încercând să înțeleagă despre ce se vorbea, n-o putea spune. Doar copiii din tablou își vedeau de nimicurile lor, în timp ce stăpâna casei nu dădea niciun semn că s-ar deștepta din moțăiala ei morocănoasă.
   Zorii pătrundeau prin luminator, scoțând holul de trecere, încetul cu încetul, din umbra sa mucegăită și prăfuită.
   Ce ți-e și cu tablourile astea! De multe ori nu se-ntâmplă așa cum se spune, ca privitorul să scoată din ele mai mult decât pune autorul. De astă dată, Jan Steen punea atâtea, încât multe enigme rămâneau de dezlegat. Doar să ai vreme să privești și să rumegi.

* Publicat și în Discobolul, oct.-dec. 2023