Nici nu m-am gândit vreodată, în toţi anii copilăriei, că ai mei ar fi putut cumpăra un radio. Nici nu sunt sigur c-ar fi avut de unde să-l cumpere chiar de-ar fi avut, prin absurd, banii necesari. Cine rămăsese cu radio dinainte de război, norocul lui. Cine nu... Aşa că ceea ce nu poţi dobândi nici nu-ţi doreşti, nu? Cel puţin aşa gândeşte o minte, fie ea şi de copil, dacă e condamnată la înţelepciune... În schimb, o reţea întreagă de fire se întindea de la o stradă la alta, de la un stâlp la altul, de la casă la casă, de la un cartier la altul, cucerind oraşul: radioficarea. La început nici n-am ştiut ce-i aia. N-aveam idee cum se cheamă reţeaua. Ai mei auziseră, parcă, de aşa ceva în Chişinăul ocupat de U.R.S.S. în ’940–41, unde cică pe ruseşte i se zicea radiotocika... Pe scurt, veneau, aici la Câmpina, să le instaleze în casă tuturor doritorilor un fel de difuzoare care ţineau loc de radio. Adică, ce mai, era ca şi cum ţi s-ar fi dat un radio pe degeaba. Îl aveai în casă la tine, asta era important. Atâta doar că nu puteai să-ţi alegi postul. Ascultai ceea ce ţi se transmitea prin acele fire de la o staţie centrală. Ei, şi? Cui îi păsa că nu era radio de-adevăratelea şi că nu puteai să-ţi alegi postul? Important era că auzeai în casă emisiunile postului de radio naţional...
Numai că, iată, treceau săptămânile, treceau lunile, şi ei nu mai ajungeau cu firele la casa noastră. Veniseră cu radioficarea până la câteva case distanţă dar, ca un făcut, se poticniseră taman lângă noi. Şi iarna sta să vină. Muream de nerăbdare. Puţine lucruri în viaţă mi le-am dorit cu atâta ardoare ca acel difuzor de la reţeaua de radioficare. Urmăream cu jind, ros de un sentiment ascuţit de frustrare, firele negre care coborau de pe stâlpii de electricitate şi telefoane, traversau curţile pe deasupra şi se agăţau cu cârlige de stâlpii pridvoarelor sau de paziile de la casele oamenilor, peste tot prin vecini, la familiile Cârciumaru şi Horja, alături de noi, la Popescu, peste drum, la Bocanu, câteva case mai încolo, spre Rafinărie, aducându-le radioul în casă, fericiţii de ei!
Când au ajuns în sfârşit şi la noi cu radioficarea deja trecuserăm peste iarnă. Se desprimăvăra. Lucrătorii s-au cocoţat pe scări şi au întins firul cel negru atât de mult dorit de la casa domnului Cezar, unde stătea cu chirie familia Peiu, până la casa noastră din fundul curţii, care îi aparţinea domnului Rudolf, trecându-l printre crengile pomilor înfloriţi, unde deja se auzeau bâzâind albinele. Soare, cer senin, bucurie în suflet. Soarele intra şi în casă la noi trecând prin perdeaua noastră cea peticită de mama, adusă de la Chişinău. Tata le-a cerut lucrătorilor să tragă firul până pe masa cea şchioapă, primită în dar de la domnul Mereuţă, colegul său de serviciu, şi căreia eu îi montasem la piciorul beteag o cârjă vopsită în maro închis. Masa era aşezată chiar lângă colţul ferestrei, aşa că, nefiind necesar să fie întins în casă un fir prea lung, tata a considerat că, în calitatea sa de umil client, căruia i se face o favoare, nu abuzează prea mult de bunăvoinţa şi de timpul lucrătorilor. Toată lumea a fost mulţumită, dar cel mai fericit, fără doar şi poate, am fost eu. Ieşise între timp de la fabrică o nouă serie de difuzoare, iar al nostru era din seria cea nouă. Arăta aproape ca un radio: o cutie de lemn, măricică, cu o pânză întinsă peste toată faţada, lăsând să se ghicească îndărăt conturul rotund al difuzorului. Totul, ca un tablou cu ramă de culoare închisă, din care izvorau sunetele. E drept că n-avea scală, doar o mică pârghie de metal pentru reglarea volumului, care culisa într-o fantă, în rama de jos a faţadei. Când volumul era dat la minim, tot se mai auzea ceva. Iar din priză nu se putea scoate pentru că instalaţia pur şi simplu n-avea priză. Noroc că postul de radio naţional nu transmitea noaptea, aşa că după miezul nopţii în casă se lăsa liniştea. Eu însă eram atât de încântat încât acel firicel de sunet, vorbărie sau muzică, ce-o fi fost, nu mă deranja defel.
Odată cu pătrunderea radioficării în casă la noi, viaţa noastră s-a schimbat. A mamei mai puţin, e drept — ea a continuat să fie oarecum ruptă de lume, şi-a văzut în continuare de treburile ei casnice şi radioul n-a interesat-o niciodată prea mult... Dar tata, ce să spun... A fost un prilej să descopăr în el un iubitor al muzicii de operă. Printre altele. De atunci cred că n-a mai fredonat niciodată Dunărea Albastră... Şi-a amintit numaidecât că cel mai mare bas al tuturor timpurilor era Fiodor Şaliapin, dar bineînţeles că pe el nu-l puteam auzi la un post de radio românesc deoarece nu-l recunoşteau sovieticii. Era interzis. Şi era interzis fiindcă făcuse parte din emigraţia rusă din Franţa încă din primii ani de după revoluţie. Tata încerca în glumă, adică prostindu-se, să-l imite coborându-şi vocea până la o vibraţie joasă, ca un fel de horcăit, care îi punea în pericol gâtlejul, şi îşi însoţea tentativa comică de un gest al mâinii care parcă sugera naşterea dureroasă a sunetului din gâtlejul său sufocat. Încât mama, cu toată firea ei rezervată, nu se putea abţine şi izbucnea în râs, sfătuindu-l pe tata, printre hohote, să ia aminte nu cumva să-i plesnească ceva în gât...
Dar tata auzise şi de alţi cântăreţi, printre care Josef Schmidt, pe care îl admira foarte mult şi pe care am avut şi eu ocazia să-l ascult în emisiuni despre cântăreţi faimoşi născuţi pe meleaguri româneşti. Sau Jan Kiepura sau Titta Ruffo, de care habar n-aveam... Mama, cârcotaşă, şi-a îndreptat criticile împotriva tremoloului lui Edith Piaf de îndată ce a auzit-o. În schimb asculta cu încântare Cântecul Căpitanului lui Dunaevski, care şi mie îmi înălţa sufletul, optimist, deasupra vuietului oceanului răscolit de uragan. Şi, fiindcă înţelegeam destul de bine ruseşte, mai puţin câteva cuvinte, trăiam timp de câteva minute, cu emoţie, viaţa aventuroasă a Căpitanului, care colindase ţări şi mări, de vreo cinsprezece ori fusese cât pe-aci să se înece şi să fie înghiţit de rechini, dar niciodată nici din ochi nu clipise, doar că o dată se îndrăgostise ca un băieţandru de rând şi aşa mai departe...
Iar dacă gusturile, în casă, erau împărţite, în schimb ne adunam cu toţii să ascultăm seara teatru la microfon. Eu încă nu fusesem niciodată la teatru, nu văzusem o scenă adevărată, iar pe marii actori de la noi nu-i văzusem decât în fragmente de piese, în jurnalele de actualităţi date înainte de film, la cinematograf. Dar, ascultând teatru la microfon, îmi imaginam în detaliu personajele, expresiile lor, ochii lor, ambianţa, gesturile, mă bucuram de zgomotele din studio, de apropierea sau depărtarea vocilor, de paşii pe care îi imitau acolo — nu mai aveam nevoie de realitatea vizuală, eram făcut pentru teatrul la microfon... Într-o zi am ascultat „Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian. Eram singur de data asta, într-o vacanţă de vară, prin august, cred, la ora înserării. Piesa m-a cucerit de la primele replici, de la acea gară a unei localităţi de provincie, unde şeful de gară vorbea de un tren care vine de la Câmpina şi de altul care vine de la Breaza. Şi atunci care putea să fie acea localitate? Podul Vadului? Comarnic? Posada? Valea Largă?... Dar poate că n-avea importanţă, poate că se afla undeva prin împrejurimi, sau poate că nu exista decât în imaginaţia lui Sebastian... Necunoscuta dată jos din tren pentru că fusese prinsă călătorind fără bilet pleacă de la gară împreună cu profesorul Miroiu şi ajunge acasă la acesta. Din acea clipă începea miracolul, transfigurarea ambelor personaje, transfigurarea casei profesorului, a caselor dimprejur, a cerului nopţii. Şi transfigurarea mea sub vraja vocii şoptite a lui Radu Beligan încercând să-i explice Monei unde se afla, pe cer, steaua pe care el o descoperise, care nu putea fi văzută nici cu telescopul şi încă n-avea un nume... Alcor şi Mona... La stele dumneata nu te uiţi? Nu le vezi?... spunea Radu Beligan. Şi pe fereastra de acasă de la mine cerul începea să se întunece şi începeau să se vadă stelele... Sunt seri când tot cerul mi se pare pustiu... Dar sunt seri când tot cerul foşneşte de viaţă... Tot cerul e plin de semne şi chemări... Mona, ce nume frumos! Par’ar fi un nume de stea!... Dar este un nume de stea!... Nimeni n-a trecut niciodată de pe o stea pe alta... Alcor şi Mona... Eu eram profesorul Miroiu. A mea era vocea aceea şoptită care îmi purta imaginaţia către cerul înstelat în timp ce şedeam pe pervazul unei ferestre deschise către Univers. Mona, în rochia ei albă, vaporoasă ca un abur de locomotivă care se destramă în luminile gării, îmi dădea frisoane. Niciodată nu mi-aş fi dorit-o reală. Fiindcă numai ceea ce era vaporos şi fantomatic putea să dureze în sufletul meu şi-n amintirea mea. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
