Într-o zi dintr-o vacanţă de vară eram împreună cu prietenul meu Ota Butnaru, cu care obişnuiam să ies la joacă în spatele casei, pe linii, şi împreună cu un alt prieten, Titi Savu, cred, când un băiat din cartier a venit la noi cu sufletul la gură şi a spus:
— Bă, dacă ajungem pe Muscel putem să facem rost de pânză de la paraşutele americanilor! De-atuncea de când i-au doborât cu antiaeriana! Au căzut p-acolo şi s-au încurcat prin tufişuri. Nici dracu’ nu mai ştie de ei! Mătase groasă, abia de-o tai cu foarfecele! Dăm o fugă?
M-am uitat neîncrezător la tipul ăla pe care nu-l cunoşteam decât din vedere, dar n-am îndrăznit să pun la îndoială prada de război despre care el era ferm convins că stă ascunsă chiar şi acum pe sub frunze uscate, după cinci ani de la sfârşitul războiului, şi ne aşteaptă pe noi, băieţii cei şmecheri, să-i dăm de urmă prin rarele tufişuri de pe dealul din partea de nord a oraşului. Nu-mi puteam permite să apar în faţa lor drept un pămpălău lipsit de orice dorinţă de aventură. Celorlalţi doi li se şi aprinseseră ochii.
— Uite, a zis tipul cel nou când am ajuns la poalele Muscelului, acolo sus a fost bateria antiaeriană a nemţilor.
Toată lumea din Câmpina cunoştea acel pisc de deal şi îi zicea „La cazan”, după o construcţie cilindrică, din beton care pe vremea războiului trebuie că adăpostise un cuib de mitralieră. Iarna, acolo începea pârtia de schi, iar la cazan se dădea startul în probele de coborâre şi de slalom uriaş.
Am urcat până sus la cazan, am dat ocol acelei construcţii, jumătate îngropată, jumătate la vedere, acum năpădită de buruieni şi spurcată de murdării, având o deschizătură îngustă ca la cetăţile medievale, pentru gura de foc — am presupus noi. Noul nostru prieten ne-a arătat platoul din spatele cazanului, pe care îl ştiam cu toţii foarte bine, unde în timpul războiului fusese bateria antiaeriană. Nu mai rămăsese nicio urmă după acea baterie. Despre cazan nimeni nu ştia dacă are sau nu vreo legătură cu bateria. Am căzut însă cu toţii de acord că era foarte posibil să aibă: cazanul domina versantul dealului şi toată partea aceea de oraş, astfel că o mitralieră postată în interiorul adăpostului de beton putea să asigure o bună apărare a bateriei în cazul unui atac venit dinspre vale. Trei strategi în pantaloni scurţi au dezbătut îndelung problema unui atac asupra cazanului şi a şanselor de reuşită.
Apoi atenţia noastră s-a mutat spre vâlceaua dinspre nord. Era acolo o fâşie îngustă de pădurice, mai ales de plopi, singurul loc împădurit de pe Muscel, la al cărei capăt de sus era o casă izolată, împrejmuită cu un gard improvizat, de mărăcini amestecaţi cu bucăţi de sârmă ghimpată, de care niciunul dintre noi nu se apropiase vreodată. Şi nici acum nu ne-am apropiat... Am admirat priveliştea spre cartierul Muscel, cu case răzleţe şi lanuri de porumb. Apoi am luat-o de-a lungul crestei şi am coborât în dreptul aerodromului şcolii de planorism. Niciunul din noi n-a mai amintit de piloţii americani doborâţi de antiaeriană şi de paraşutele lor din mătase, ascunse sub frunze uscate...
Într-o altă vară, acelaşi tip din cartier, pe care nici acum nu ştiam cum îl cheamă, a venit cu zvonul că se poate face rost de cioburi de sticlă colorată din vitraliile de la ferestrele castelului Iulia Hasdeu. Castelul era, oricum, o ruină şi nici n-avea să mai fie vreodată renovat — spunea el — fiindcă bătrânul Hasdeu se ocupase acolo de spiritism, a vorbit noaptea cu fiică-sa moartă, ochiul lui Dumnezeu încă mai putea fi văzut într-un triunghi deasupra uşii principale, la fel ca la biserici, aşa că după misticism şi după toate aiurelile alea cu spiritismul nimeni n-avea să-şi bată capul să mai facă vreodată castelul să arate ca pe vremuri. Şi era păcat să lăsăm sticla aia colorată să se piardă sub ruine. Sau s-o şterpelească alţii.
Pinii din curtea castelului erau impresionanţi. Ne-am oprit la piciorul lor, în umbră, şi am început o dispută despre cât puteau să fie de bătrâni. Să fi fost de pe vremea lui Hasdeu? În definitiv, nu trecuse nici o jumătate de secol de la moartea lui. Aşa că puteau foarte bine să fie de pe vremea copilăriei sale, adică de vreo o sută de ani, sau încă şi mai bătrâni. Câţi centimetri pe an creşte pinul? La fel ca şi bradul?... Discuţia a deviat spre creşterea copacilor, spre cercurile concentrice anuale din tulpina lor retezată, spre nodurile care rămâneau vizibile în scânduri, care făceau scândura să fie cu atât mai ieftină cu cât conţinea mai multe noduri, şi aşa mai departe... Castelul stătea încremenit în soare, cenuşiu şi prăfuit, cu toate uşile şi ferestrele astupate cu scânduri bătute în cuie. Şi nimeni n-a mai adus vorba de vitralii şi de sticla colorată cu care ne-am fi putut pricopsi dacă am fi avut un dram de noroc. Dar, cu tipul ăla din cartier, pe care nu-l cunoşteam decât din vedere şi care venea în gaşca noastră din an în paşte, nu era chip să duci o treabă pân’ la capăt.
Data următoare el n-a mai venit, şi noi nu l-am mai chemat. Eram mai mulţi, tot într-o vacanţă de vară, şi ne-am propus să vedem dacă nu cumva rămăsese ceva muniţie, sau poate chiar arme, în adăpostul antiaerian de lângă laboratorul de cercetări de pe bulevard. Circulau zvonuri în acest sens. Nu era locuitor al Câmpinei să nu ştie de construcţia de beton armat, în formă de con, de la intrarea principală a institutului, înaltă, cât să zic... un etaj ar fi poate prea mult — ei hai, un etaj, dar unul scund, să zicem. În schimb, impresia de inexpugnabil era fantastică. Acel con de beton probabil că n-ar fi fost spulberat nici de o bombă explodată chiar la piciorul lui. Iar forma conică avea cu siguranţă menirea de a devia bomba astfel ca explozia să nu distrugă intrarea în adăpost şi să-i blocheze pe cei dinăuntru. Căci asta era construcţia conică: intrarea într-un adăpost antiaerian. Unul cu totul special. Adânc, betonat şi îndeajuns de lung. Ceea ce nu multă lume din Câmpina ştia, căci acea intrare nu se vedea dinspre stradă... Noi însă eram informaţi. Am intrat în curtea institutului, am înconjurat conul de beton şi ne-am oprit la uşa masivă de fier. Nimeni din personalul institutului nu ne-a împiedicat să ne bulucim la uşa aceea. Exista o ferestruică în uşă, zăbrelită, dar înăuntru era prea întuneric ca să poţi vedea ceva. Doar o slabă lumină albă părea să vină de undeva de jos. Ne-am adus aminte numaidecât că ieşirea adăpostului antiaerian era mai jos, undeva pe prima serpentină a drumului ce cobora spre podul lui Rake de peste Prahova. Am lăsat baltă conul de beton, ne-am repezit să traversăm bulevardul şi am dat fuga pe versant în jos până la ieşirea din adăpost.
Ieşirea era închisă cu o uşă de fier, cu lacăt, la fel de solidă ca şi cea din peretele conului de beton, doar că ferestruica zăbrelită din uşă era mai mare, şi am putut să privim pe îndelete înăuntru. Se vedea pardoseala de ciment, cu pete de apă stătută lucind în slaba lumină ca pătrundea pe ferestruică, printre capetele noastre.
— Pute al naibii de urât! a zis cineva. Să nu fie gaze toxice!
În rest: pustiu. Niciun suflet omenesc nu părea să fi călcat acolo de la sfârşitul războiului. Îţi venea în faţă, pe ferestruică, un curent umed c-un iz de cartofi putrezi. Nicio armă zăcând jos la perete, printre micile băltoace, nicio ladă cu muniţie. Poate după cotul coridorului, pe care îl întrezăream la o oarecare distanţă. Dar cum să ajungi până acolo?
Doar apa picura din tavan, rar, cu reverberaţii de peşteră.
Conul de beton armat stă şi astăzi încremenit în acelaşi loc, la intrarea în clădirea Institutului de Cercetări pentru Petrol şi Gaze, un pic înverzit de alge. Doar că, după atâta timp, sunt sigur că aproape nimeni nu mai ştie la ce foloseşte. Poate că unii îl consideră o sculptură futuristă din anii interbelici. Doar eu ştiu, şi prietenii mei — câţi or mai fi. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
