Pământul din Vechiul Regat*

Doamne, ce pământ! a exclamat mama când a observat pentru prima

oară pereţii unui şanţ săpat de muncitori de-a lungul unei străzi din Câmpina. Nu-mi explic, de unde atâta piatră? s-a întrebat ea contrariată. Şi într-adevăr, oriunde ai fi săpat, chiar şi în curte, ca să faci o groapă pentru sădit un pom, să zicem, cazmaua suna tot timpul a metal lovind piatră. Pietrele erau aproape la fel de numeroase ca şi pe albia Doftanei, şi la fel de rotunjite. Ce diferenţă! continua mama să se minuneze, în glas cu aceeaşi undă de reproş la adresa a tot ce întâlnea aici în Vechiul Regat. La noi acasă în Basarabia pământul e pământ, adică negru şi gras, numai bun pentru agricultură, nu plin de pietre ca aici!... A fost cândva albie de râu, i s-a explicat. Cu milioane de ani în urmă. Şi apoi, nu-i peste tot aşa. Aici pe terasa Câmpinei e o situaţie geologică specială... Dar ea nu voia cu niciun chip să admită că e firesc ca în pământ să găseşti piatră lângă piatră...

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Strada copilăriei*

În sfârşit ne-am găsit şi locuinţa stabilă în Vechiul Regat, închiriind,

în primăvara anului 1945, una din casele fraţilor Hoepfner de pe strada I.C. Brătianu, la distanţă de câteva case de Rafinăria Steaua Română. Strada şi-a schimbat apoi numele în Filimon Sârbu, un erou comunist din interbelic, iar după ce eroii comunişti din interbelic au căzut în dizgraţia regimului, a devenit Calea Doftanei. Şi în timp ce noi locuiam la numărul 29, pe partea cealaltă a străzii numerele caselor treceau de 100. Asta, deoarece casa noastră era pe aceeaşi latură cu Rafinăria, care se întindea pe o lungime de câteva sute de metri. Vântul care bătea dinspre vest — şi se întâmpla destul de des să bată dintr-acolo —, aducea peste casele noastre toate mirosurile Rafinăriei. Mulţi se plângeau de acele mirosuri, dar mie unele dintre ele chiar îmi plăceau...

Mi-aduc aminte când, într-o zi, stăteam cocoţat în vârful unei movile de brichete de cocs, în apropiere de gara Câmpiniţa, chiar în spatele Rafinăriei, şi îmi făceam de lucru scormonind printre ele c-un băţ. În gară tocmai oprise un tren cu excursionişti în drum către închisoarea Doftana. Din cauza mirosului de la Rafinărie toate cucoanele stăteau la ferestre cu batista la nas şi îşi dădeau ochii peste cap. — Ce, nu vă place la noi? Pute? le-a apostrofat în glumă un muncitor care tocmai trecea pe sub ferestrele vagonului. Ia uitaţi-vă la puştiul de colo — şi a arătat spre mine. Ia uitaţi-vă la el cât e de rumen în obraji! Stă toată ziua în mirosul ăsta şi uite că-i prieşte!... Cucoanele doar şi-au întors pentru o clipă privirea spre mine şi n-au spus nimic.

Prin spatele curţii trecea calea ferată Câmpina–Telega. La distanţă de numai câteva zeci de metri însă, în spatele Rafinăriei, acea unică linie ferată se multiplica în nenumărate alte linii paralele, pe care de dimineaţă până seara, ba chiar şi noaptea, se făceau manevre cu garnituri de cisterne. După ce domnul Alfons Hoepfner s-a întors din deportare, ne-am mutat în casa din fundul curţii, proprietatea fratelui său Rudolf, acela a devenit unul din locurile mele preferate de joacă. Pe linii, îl numeam. — Ies pe linii, îi ziceam mamei. — Fii atent la vagoane, îmi răspundea ea. Şi în rest n-avea nicio obiecţie.

În primul an după instalarea noastră la noua adresă, treceam, în drum către centru, prin faţa Rafinăriei devastate de bombardamentele americane. Prin spărturile în gardul împrejmuitor, vedeam tractoare cu şenile opintindu-se să târască după ele, ancorate cu cabluri, cu scrâşnete şi gemete metalice, uriaşe piese de fier — bucăţi de conductă, părţi de rezervoare, fiare contorsionate — şi trecându-le de partea cealaltă a străzii, devenită un maidan întins după ce aceleaşi bombardamente răseseră de pe faţa pământului casele din partea aceea, lăsând la vedere doar câteva praguri la marginea trotuarului. Maidanul a devenit pentru o vreme loc de depozitare pentru rămăşiţele Rafinăriei...

Găseam peste tot, chiar şi la o bună distanţă de Rafinărie, bucăţi de metal cu forme neregulate, în general alungite, despre care tovarăşii mei de joacă spuneau că sunt schije de bombe. Şi, fără doar şi poate, asta erau. Le cumpăneam în mână, constatam că sunt grele şi mă extaziam în secret de forţa distructivă a exploziilor care spulberaseră cu câţiva ani în urmă case şi instalaţii. Dar acum erau reci, deja destul de ruginite şi, oricum, veneau din trecut. Schijele perforaseră stâlpi de metal de pe marginea trotuarului lăsând găuri al căror contur zdrenţuit semăna izbitor cu conturul schijelor. Stâlpii aceia rămăseseră, peste ani, mărturie. Stâlpii şi schijele.

În scurt timp — poate n-a durat mai mult de şase luni, poate un an — Rafinăria a fost repusă în funcţiune, gardul împrejmuitor a fost refăcut, strada reparată şi totul a început să arate ca şi cum pe-acolo nici n-ar fi trecut războiul. Mai puţin casele învecinate cu Rafinăria, pe care vreme de vreo douăzeci de ani nimeni nu le-a reconstruit.

Strada I.C. Brătianu ducea drept în centru, unde, colţ cu Strada Principală, se afla Şcoala Primară de Băieţi nr. 1, unde aveam să fiu înscris în toamna aceluiaşi an în care ne-am mutat în noua casă. De partea cealaltă se aflau Liceul de băieţi Barbu Ştirbey şi Primăria, o clădire cu etaj, cenuşie dar nu lipsită de personalitate, cel puţin după gustul meu de-atunci, cu balcon spre Strada Principală, unde ieşeau notabilităţile oraşului să întâmpine defilările de 1 Mai şi de 10 Mai, ziua regelui.

Strada I.C. Brătianu nu era asfaltată, nici măcar pietruită. De câteva ori pe zi, o cisternă ciudată, pe două roţi, remorcată la un tractor, trecea hurducându-se prin faţa casei mele. Venea de la Rafinărie şi se îndrepta spre marginea oraşului. Cisterna aducea cu o roabă uriaşă, doar că era tractată cu spatele. Transporta reziduuri petroliere — păcură, cum îi zicea toată lumea. Trecând peste hopuri, capacul de fier al cisternei clămpănea lovindu-se cu zgomot de muchii iar uneori, la câte un hop mai înalt, câte o împroşcătură de păcură sărea de sub capac şi cădea pleaşcă în stradă, ca o baligă neagră. Ştiam care era punctul terminus al acelor curse cu reziduuri: batalele de dincolo de cartierul Păcuri. Le văzusem: arătau îngrozitor. Erau un fel de lacuri negre, cu iarbă definitiv uscată şi pentru totdeauna mânjită de păcură, de formă perfect rectangulară. Un întreg câmp de asemenea forme dezolante puteai întâlni în partea aceea a oraşului, perfect aliniate, despărţite între ele prin haturi de pământ înguste cât o cărare, pe care ar fi fost imprudent să te aventurezi. Acolo îşi depozita Rafinăria, de decenii, reziduurile. Pe măsură ce un batal se umplea, treceau la următorul. Puteai lesne să-i apreciezi vechimea după culoare şi după cât de vâscoasă era păcura. Cu cât batalul era mai vechi, cu atât păcura era mai întărită şi mai mată şi faţa ei mai încreţită. Circulau zvonuri sinistre despre acele batale. Cum că fuseseră oameni care dispăruseră fără urmă înghiţiţi de păcură. Cică odată căzut, nu mai aveai nicio şansă să te salvezi. Cică te duceai încet la fund întocmai ca-n nisipuri mişcătoare, lent şi fără putinţă de scăpare. Un tovarăş de joacă a-ncercat să mă convingă, de pe marginea unuia din batalele mai vechi, că o formă care se vedea la o oarecare depărtare în larg era râtul unui porc înghiţit de păcură nu cu mult timp în urmă. — Ia! Ascultă! a şoptit, şi a încremenit cu urechea în vânt. Adică ce trebuia să aud? Un guiţat de porc în agonie? Nu, mie mi s-a părut că forma aceea nu era decât vârful unui buştean. De altfel puteai să vezi că multă lume obişnuia să arunce în batale fel de fel de obiecte, amuzându-se să vadă că nu se scufundă în păcura groasă, sau în orice caz că nu se scufundă imediat.

Mă gândeam cu îngrijorare că Rafinăria nu va înceta niciodată să prelucreze ţiţei, să umple cu produse petroliere cisternă după cisternă la rampele din spatele casei mele, pe linii, dar totodată să producă la nesfârşit reziduuri, menite să umple batal după batal, acolo la marginea oraşului, unde nu mai rămăsese prea mult loc pentru extinderea câmpului de batale.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat