Într-un căruţ-scaun împins de-a lungul trotuarului iată două gemene frumoase ca două bibelouri, cu neliniştea avidă de primăvară în ochii albaştri, limpezi şi puri ca seninul cerului, şi obrăjorii de porţelan suflat cu pulbere de bujor. Un bărbat în trecere se opreşte şi cercetează ochii doamnei care se apropie împingând căruţul, încercând să desluşească dacă ochii albaştri ai copilelor sunt moştenire de la dânsa. Nu reuşeşte deoarece ochii mamei cată cu dragoste în jos spre căruţ. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
— Dumneavoastră aveţi ochii atât de albaştri, sau soţul?
Doamna se opreşte pentru un moment, ridică ochii spre el, cu o indiferenţă mai degrabă ostilă, şi îi întoarce întrebarea:
— Da’ de unde ştiţi că le-am făcut cu soţul?
Bărbatul s-a şi fâstâcit.
— Păi... Presupun, bâiguie.
Nici n-a apucat să-şi dea seama dacă ochii mamei sunt la rândul lor albaştri, sau nu. Doamna încă nu s-a pus în mişcare.
— Sunteţi un soi de moralist în căutare de obiect al muncii? nu-l slăbeşte ea, prelungind starea de ostilitate.
Privirile gemenelor, nevinovate, sunt atrase de te-miri-ce, ba ici, ba colo, ba sus, ba jos. Ce face una nu depinde de ce face cealaltă. Deşi împreună, sunt independente. Şi încă n-au ajuns, nici pe departe, la vârsta când conversaţia mamei cu un domn străin le va stârni interesul. Habar n-au dacă mama s-a iubit cu tăticu’ sau cu vreun alt domn. Sau dacă nu cumva s-au născut din fantezia mamei lor. Pe ele le interesează primăvara şi atât.
— Par avide să cunoască lumea, observă bărbatul.
— Poftim?!
Bărbatul a făcut un gest scurt cu capul, arătând spre gemene, gest care a trecut însă total neobservat, iar doamna a tresărit contrariată, ca şi cum ar fi primit drept în faţă o insultă.
— Fetiţele dumneavoastră, gemenele, la ele mă refeream, explică bărbatul, în defensivă. Sunt avide să cunoască lumea.
— Sunteţi vreun psiholog, sau ce! De unde ştiţi dumneavoastră ce sunt ele avide să cunoască?
— După felul cum se uită în dreapta şi-n stânga.
— Până una alta, văd că dumneavoastră sunteţi cel ce se uită în dreapta şi-n stânga.
— Sunteţi o fină observatoare, se bucură bărbatul de ocazia care i s-a dat să-şi continue explicaţia, nu însă fără să-şi reproşeze în secret propria-i atitudine, un pic linguşitoare. Şi eu sunt avid să cunosc lumea.
— Ce-ar fi să vă exersaţi abilităţile de psiholog cu nepoatele dumneavoastră? Şi spunând asta, dă s-o pornească mai departe.
— Nepoatele mele nu-s aşa de frumoase ca fiicele dumneavoastră! îi replică bărbatul, curtenitor.
Doamna amână cu o clipă reluarea plimbării.
— Fiecare să se mulţumească cu ce are!
— Tocmai că nu trebuie să se mulţumească cu ce are! După părerea mea, omul trebuie să aspire să cuprindă cât mai mult în sfera cunoaşterii sale.
— Presupun că „acordul sferei” vă interesează mai puţin.
— A, nu! Nu sunt câtuşi de puţin băgăreţ. Totdeauna recurg la negociere.
— Negociere? Sunteţi vreun diplomat, sau ce?
I-a spus-o, şi acuma, dacă tot a zăbovit, merită să zăbovească o clipă în plus, ca să vadă dacă domnul are replică.
— Până acuma aţi presupus că sunt ba moralist, ba psiholog, ba diplomat. Se pare că vă plac categoriile. Una-două, recurgeţi la categorisiri. Aş zice că asta denotă o uşoară tendinţă spre simplificare.
Gemenele dau semne că zumzetul conversaţiei începe să le capteze atenţia. Par curioase să vadă mai exact cum arată domnul de care le apără mămica lor cu atâta succes şi de aceea şi-au răsucit în sus căpşoarele, ceea ce nu le vine tocmai uşor: nu cumva domnul stă prea aproape de mămica lor? Domnul poate să se consoleze cu gândul că gemenelor, sucindu-şi capetele în sus, spre el, nu le intră soarele în ochi — măcar atât.
— Deşi nu mă interesează în mod deosebit, mă întreb totuşi dacă sunteţi vreodată mulţumit de „sfera cunoaşterii” dumneavoastră, spune ea.
Şi ca să arate fără niciun dubiu că răspunsul domnului totuşi n-o interesează, de astă dată chiar porneşte să împingă mai departe căruţul cu cele două gemene.
— Dacă vă referiţi la cazul de faţă, pot să vă spun că mă declar satisfăcut, răspunde bărbatul cu o anume voioşie, urmând căruţul.
O urmează ţinându-se însă la o jumătate de pas în urma ei.
— Da? Şi, mă rog, ce anume vă satisface?
— Ceea ce încercam să aflu la început: am observat că în privinţa ochilor albaştri, gemenele vă moştenesc.
Doamna zâmbeşte rece şi îşi întoarce privirea oarecum în urmă.
— Mă rog, dacă asta vă face fericit...
— Mă aştept să existe şi alte însuşiri pe care gemenele să le moştenească de la dumneavoastră, plusează bărbatul.
— Ca de pildă.
El are un mic neastâmpăr zâmbitor:
— Indubitabil, vitalitatea şi... verva.
Doamna îi aruncă din mers o ocheadă iscoditor-dezaprobatoare, de astă dată drept în faţă.
— Sunteţi ironic, sau mi se pare mie?
— Mulţi v-ar răspunde Doamne fereşte! Cum mi-aş putea permite! Dar eu vă răspund: Fără un dram de ironie am cădea în platitudine. Şi eu nu vreau să risc.
Una din gemene pare să se fi edificat în privinţa domnului cu care mama lor stă de vorbă: nu merită atenţie; drept care, senină, îşi întoarce privirea din nou spre semnele primăverii, care năvălesc din toate părţile. Pentru cealaltă s-ar zice că domnul încă mai prezintă oarece interes, aşa că îl fixează în continuare, cu gâtul sucit, fără să aibă habar că există o regulă cum că e necuviincios să priveşti insistent pe cineva drept în faţă.
— Ironie, da, de acord cu dumneavoastră.
— Inclusiv îndreptată împotriva propriei persoane, completează bărbatul. Autoironie, cum se spune.
— A, nu! se opune categoric mama gemenelor. O prefer îndreptată împotriva altora.
— Atunci va trebui să aştept, conchide cu resemnare domnul.
Doamna se opreşte brusc, încât căpşoarele gemenelor din căruţ pendulează înainte şi înapoi. Fără să le contrarieze însă, deoarece sunt conştiente că tot ce face mămica este spre binele lor.
— Să aşteptaţi, ce?
— Să crească gemenele dumneavoastră, răspunde senin domnul. Şi adaugă: — În speranţa că cel puţin în privinţa asta n-or să vă moştenească.
Doamna îl priveşte chiorâş.
— De ce nu aşteptaţi, mai bine, să crească nepoatele dumneavoastră?
— Pentru simplul motiv că nu există, doamnă dragă.
— Deci, una peste alta, sunteţi şi mincinos!
— Îmi face plăcere să vă las ultimul cuvânt, dragă doamnă.
Căruciorul s-a îndepărtat şi iată că între timp gemenele s-au gândit că poate merita să-i dea mai multă atenţie domnului cu care mămica lor a stat de vorbă. De aceea se apleacă, ambele, mult în afara căruţului, una într-o parte şi alta în cealaltă parte şi privesc în urmă ţinându-se strâns, cu ambele mânuţe, de braţele scaunului. Îl fixează cu privirea în timp ce se îndepărtează şi cu siguranţă nu le e prea clar dacă domnul care rămâne tot mai în urmă face sau nu parte din semnele primăverii, care lor le captează întreaga atenţie.
Dar iată că o tânără înaltă şi zveltă se apropie pe trotuar. Poartă pantaloni răcoroşi de vară, de culoare bej, mulaţi pe picior, şi o bluză decoltată, fără mâneci, iar în braţe ţine un căţel; îl ţine atât de strâns îmbrăţişat că nici nu îţi poţi da seama ce rasă este. Fără doar şi poate stăpâna îl duce la veterinar. Bietul căţel, moleşit, poate bolnav, stă cu capul sprijinit pe sânul gingaş al tinerei, cu botul ridicat spre gâtul ei.
— Nu ştie să aprecieze, îi strecoară bărbatul, discret, pe un ton conspirativ, în timp ce se intersectează cu tânăra cea zveltă.
— Poftim? tresare stăpâna căţelului, întorcându-se spre el.
Bărbatul se opreşte pentru câteva clipe şi îi explică, plin de bunăvoinţă.
— Câinele, la el mă refeream. Eu, dacă aveam norocul lui, de mult eram adormit acolo şi visam heruvimi.
— Să vă fie ruşine! îi aruncă tânăra în urmă, indignată, şi iuţeşte pasul.
Bărbatul îşi lasă bărbia în piept şi, continuându-şi drumul, zâmbeşte în secret.
În curând, da, se va simţi vinovat.
Publicat şi în Euphorion, 4, 2015
