Am văzut într-un film — nu-mi amintesc titlul — o poveste cu un băiat care, ajuns deja mărişor, află deodată de la nişte indivizi lipsiţi de caracter că nu este fiul natural al părinţilor săi. Fusese înfiat încă din pruncie dar niciodată nu avusese nici cea mai vagă bănuială că aşa stăteau lucrurile cu el. Se duce la părinţi şi îi întreabă, i se confirmă ceea ce aflase, cere să-şi cunoască mama adevărată, să rămână la ea, urmează lacrimi, implorări, temeri, suspiciuni, reproşuri, i se îndeplineşte dorinţa, trăieşte în casa ei o vreme, nu prea mult, şi ajunge la concluzia că adevăraţii săi părinţi sunt, până la urmă, tot cei adoptivi, care l-au crescut, l-au ocrotit şi l-au iubit atâţia ani de zile. În ciuda deznodământului fericit al filmului, ghimpele otrăvit al bănuielii mi s-a înfipt în inimă: dacă eram şi eu un copil luat de suflet?! M-am uitat mai atent în oglindă, am comparat cu nişte poze vechi, cu poza mamei copil, cu poza tatei copil, am trecut în revistă culoarea ochilor fiecăruia, culoarea ochilor mei fiind diferită de a ambilor părinţi, am trecut în revistă şi câteva trăsături de caracter şi mi-am zis resemnat: ce mai, asta e, trebuie să priveşti adevărul drept în faţă, eşti un copil adoptat.
Câteva zile am stat îmbufnat, ocolind privirea părinţilor.
Practic, pe mama n-am văzut-o niciodată cu adevărat mirată. Mirările ei aveau mai degrabă un aer de indignare temperată. La fel a fost şi când mi s-a părut că a venit ora explicaţiilor şi am întrebat-o dacă e-adevărat că eu sunt copil adoptat.
— Doamne fereşte! a exclamat mama. Ţi-a trebuit mult ca să născoceşti o prostie ca asta? Sau ţi-a băgat-o în cap cine ştie cine! Sau poate ai citit pe undeva!... De-aia ai stat tu cu ochii-n pământ o săptămână-ntreagă? Copil adoptat, asta-i culmea! Ai văzut tu vreodată din partea noastră, din partea tatălui tău, sau din partea mea, vreun gest, sau ai auzit tu vreo vorbă răstită sau nemeritată care să zici că, uite, asta da, asta i-ai adresa-o, în duşmănie, unui copil care a venit, aşa, dintr-o familie străină, sau trebuie să-l suporţi în casă, de milă sau ştiu şi eu din ce alt motiv?...
— Mai e şi vârsta, am zis.
— Care vârstă? A cui?
— Păi, uite, Roşca m-a-ntrebat într-o zi de voi. Când i-am zis că sunteţi părinţii mei, a zis Zău, sunt părinţii tăi? Nu-s bunicii?
— Care Roşca? a spus mama, scandalizată.
— Soldatul de la grajd, sau caporal, nu ştiu exact.
Mama a dat din cap oarecum resemnată şi a lăsat ochii în jos.
— Bine, am înţeles... Asta nu înseamnă că te-am adoptat. Pur şi simplu te-am născut când aveam deja o vârstă. Aşa s-a-ntâmplat. O fi vina mea, n-o fi, nu ştiu. Aveam treizeci şi patru de ani, iar tatăl tău avea patruzeci şi trei. Un bărbat nu-i neapărat prea bătrân să aibă copii la vârsta asta. Alţii fac copii chiar şi la vârste mai înaintate.
Vârsta lor era într-adevăr una din obsesiile mele, mai ales comparându-mă cu majoritatea colegilor mei de şcoală. I-am spus mamei că mi-ar fi plăcut să mă nasc cu câţiva ani mai înainte.
— Dacă te năşteai cu câţiva ani înainte nu mai erai tu, mi-a răspuns mama.
— Cum aşa? am strigat contrariat. Cum adică nu mai eram eu?
— Aşa, a spus mama.
Şi altceva n-a mai adăugat. A rămas mută. La fel şi eu, simţind că îndărătul cuvintelor ei se ascundea un adevăr pe care nu era de dorit să-l descopăr.
A trebuit să treacă ani ca să realizez ce voise să spună.
Era deja singură, după moartea tatei, când privirea mi-a căzut întâmplător pe mâna ei, deja zbârcită, deşi la fel de albă ca şi înainte, şi m-a izbit o asemănare pe care până atunci n-o remarcasem. Am dus mâna mea lângă a ei şi i-am arătat: Uite! Degetul arătător era acelaşi, aceeaşi unghie, aceeaşi uşoară răsucire către degetul mare.
Mama a examinat şi ea cele două mâini alăturate cu un interes difuz — fiindcă deja multe o lăsau indiferentă — mâinile noastre alăturate şi a zâmbit amuzată. Vag amuzată: Chiar aşa. Seamănă. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
