Unu...
Parcă trecuseră o sută de ani de când ploaia nu se mai scurgea de pe acoperişul şcolii, bătând darabana în burlanele de tinichea. Şi când te gândeşti că asta se-ntâmpla nu mai departe decât astă-toamnă, în octombrie!... Au fost şi zile frumoase — vorba vine! Soare. Dimineaţa, un abur rece se ridica din zgura roşie a terenului de volei. De alături, de la Marele Stat-Major al Inspectoratului Şcolar încă nu se făcuse auzit niciun tunet. Dacă aveai timp de pierdut puteai să pândeşti la uşa lor mult şi bine. Ore întregi puteai să te plimbi pe trotuar, în sus şi în jos, în umbra castanilor, pe dinaintea ferestrelor ce dădeau în stradă, cu mâinile în buzunar... Înăuntru nu se clintea nimic. Trebuie că se furişau cu toţii, unul câte unul, în cap cu inspectorul Groşescu, pe uşa din dos, cu genţile lor doldora. Era acolo o curticică dosnică, o frumuseţe... primăvara, în aprilie, toată numai flori de prun şi zumzet de albine. Păcat de ea. O spurcau, toţi guşaţii ăia. Ca să nu mai ocolească prin stradă, fiindcă, vezi bine, n-aveau o clipă de pierdut, puseseră să li se facă o poartă cam pe la mijlocul gardului despărţitor dintre şcoală şi Inspectorat, nu prea aproape de duhoarea closetelor. Şi din curticică, hop în curtea şcolii! Inspectorul Groşescu nu se uita nici în dreapta nici în stânga. Şi nici măcar în jos, pe unde călca. Nu se uita decât înainte şi în sus, la cer. Străbătea curtea de-a curmezişul, cu pas hotărât, tăind chiar şi-un colţ din terenul de volei, peste zgură. De bună seamă că terenul ăla nu-i spunea nimica. Loc de pierdut de vreme. Guşa congestionată i se revărsa peste gulerul de la cămaşă, care îl strângea de gât. Iar după gura veşnic strâmbă puteai să juri că înghite în câte o bulină de chinină, dimineaţa, pe stomacul gol... *** *Capitolul 1 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit
Păcat şi de sala aia mare a şcolii, unde în recreaţie elevii aveau voie să rămână doar în zilele ploioase. Pereţii, acoperiţi de sus până jos cu reproduceri după tablouri istorice, pe hârtie, îngălbenită cine ştie după câţi ani, întărită pe dedesubt cu pânză. Păcat că nu se uita nici dracu’ la ele... Ultima noapte a lui Mihai Viteazu... O fâşie de nor negru se întindea peste lună. Semn rău. Mihai Viteazu stătea în picioare, cu mâna dreaptă ridicată, şi în mână ţinea o cupă cu vin. Tot tabloul — numai umbre şi luciri argintii. Frumos, nimic de zis. Doar cavalerii ăia din jurul lui trebuie să fi fost nişte javre cu toţii. Şedeau la masă jurând credinţă. Cică. Niciodată să nu te-ncrezi în jurăminte! Nu se poate să nu se găsească în jurul tău cel puţin un nenorocit de Iuda!... Bătălia de la Posada. Bolovani uriaşi, stârnind avalanşe de alţi bolovani se prăbuşeau din vârful muntelui peste capul duşmanilor. Prinşi la înghesuială în fundul văii înguste. Bine le făceau! La ce bun să te porţi cu mănuşi? Tratate, înţelegeri, diplomaţie?... Iată-l pe Dimitrie Cantemir. Portret, în armură, ţinând un sul de hârtie în loc de sabie, transpirând sub peruca toată numai cârlionţi, chiar lângă soba de teracotă cafenie. Mai latin decât însuşi împăratul romanilor... Cele două ferestre, prea puţine pentru o sală aşa de mare, dădeau în curtea şcolii. Dincolo de gard se vedea Inspectoratul Şcolar — o clădire gen conac boieresc, părăsită de boieri. Sau smulsă din mâinile lor, nu-i aşa?... Dar tablourile istorice pe hârtie pânzată, oricare era părerea lui Lăzărescu, erau mişto. Îţi luau ochii. Traian şi Decebal. Toată lumea ştia prin ce se deosebeşte o sabie romană de una dacă. Dar iată şi stindardul dacilor: un trup de balaur cu cap de lup, în vârful unei suliţe! Din metal. Şuierând în vânt. Murind în luptă, se duceau la întâlnirea cu Zamolxe, dacii ăştia!... În nopţile cu lună plină, în adâncul pădurii, dănţuiau tinerii războinici, despuiaţi, fiecare c-o blană de lup pe cap, mânjiţi de sânge pe la gură. Lui Lăzărescu, să-i vină rău, nu alta!... Nu suporta s-audă nici că se vorbeşte de sânge... Tratate, diplomaţie. Doar asta era în capul lui. „Dintotdeauna noi românii am câştigat mai mult pe cale diplomatică decât prin războaie! Suntem o naţiune paşnică, noi românii! Am fost târâţi în război împotriva noastră!... Sărăcia şi nevoile şi neamul”... Amesteca totul într-un talmeş-balmeş desăvârşit, de-ţi întorcea stomacul pe dos. Oină, nu box! Boxul? Un sport brutal, animalic!... Făcea spume la gură când îl apucau furiile. Bătea cu pumnul în catedră. Nici nu bănuia ce putere zace ascunsă în pumnul lui de intelectual, niciodată folosit. De altfel, probabil că se şi fleşcăise de-atâta inactivitate. Cu toate năbădăile lui, orele i se scurgeau lâncede, n-aveau niciun miez, nicio greutate. Timpul, acolo în clasa lui, nu se cronometra. Nimic nu se măsura, nimic nu se cântărea. Doar panglici pe gură, asta scotea. La fiecare oră, aceeaşi poveste: circ pe seama lui Simion Linte! Şi mare haz mare pentru cei câţiva deştepţi ai clasei. Îşi aruncau în cruciş, peste capetele muritorilor de rând, câteva zicale latineşti, învăţate papagaliceşte. În schimb, îi apuca tremuriciul la cea mai nevinovată vizită medicală. Te uitai la ei şi te umfla râsul. Cu pâlnia stetoscopului lipită pe piept, le tremurau buzele. Se temeau să nu le descopere cine ştie ce hârâituri prin fundul plămânilor neantrenaţi. În definitiv, ce-ar fi putut să păţească mai rău decât să fie trimişi la sanatoriu, unde ar fi avut timp berechet pentru studiu? De ce atâta spaimă? Când de fapt vizitele medicale s-ar fi putut spune că erau unul din puţinele lucruri simpatice de la şcoală... Asistenţa medicală îşi făcea datoria. Cutii întregi de eprubete intrau în clasă, fiecare cu câte un beţişor cu vată pentru exudat faringian. Aduse în clasă de sora medicală, clincăiau de zor în braţele ei, mai ceva ca candelabru cu zorzoane de cristal. Atingând fundul gâtlejului, beţişorul îţi provoca un spasm de vomă. Atâta tot. Puse la loc în eprubetele numerotate, beţişoarele căpătau un aer magic. Nu mai erau o simplă adunătură de beţişoare în eprubete. Fiecare îşi avea corespondentul lui viu în persoana cutăruia şi cutăruia. Chiar şi a ălora care nu meritau să-ţi pierzi vremea cu ei. Deocamdată nu se vedea nimic din ce era în vârfurile beţişoarelor. Dar în scurtă vreme streptococii şi stafilococii aveau să înceapă să se-nmulţească în mediile lor de cultură, în laborator. Şi atuncea să vezi panică!... Cutii de metal, nichelate, cu muchiile şi colţurile rotunjite, intrau şi ele în clasă din când în când. Sub capac, pe pat de tifon fiert şi încreţit, fleşcăit — ace şi corpuri de seringă, pistoane şi coliere. Flacoane şi seruri. Măiculiţă, vaccinuri pentru toată liota de elevi! Corpul didactic se arăta oricând gata să dea o mână de ajutor personalului sanitar. Lucrau mână în mână, cum s-ar zice. Întocmai ca şi cu Inspectoratul Şcolar. Profesoara de ştiinţele naturii nu-şi putea stăpâni rânjetul de satisfacţie: cutia de metal nichelat, făcându-şi apariţia în clasă, îi reducea instantaneu la tăcere pe bulangiii care altminteri se-ntreceau în behăit la orele ei. Aveai de ce să te distrezi. Ierarhia se schimba. Notele din catalog îşi pierdeau atunci orice putere. Trebuia să ai ce să arăţi: bicepşi, deltoizi, torace... Toracele lui Nanu, unul din cei cinci zmei ai clasei arăta ca o biată colivie de canar, puţintică, albă şi neatinsă de soare. Mai că-i vedeai inima cum îi pulsează între coaste, zbătându-se înnebunită de frică. Iar capul, cât un dovleac de mare, fălcos, c-o hălăciugă de păr care îi venea peste ochi, stătea sprijinit în echilibru instabil pe un gât lung şi subţire ca un lujer de buruiană. Braţul plin de bubuliţe roşii al lui Cristian Rucăreanu puteai să-l cuprinzi în palmă, deasupra cotului răpănos, dacă nu-ţi făcea silă din cale-afară. Dar sora medicală era obişnuită cu tot felul de ipochimene. Apropiindu-şi acul seringii de braţul lui, o distra şi pe ea să-i vadă faţa schimonosită de groază, toată numai creţuri, ochii ca două linioare scurte, dinţii încleştaţi. Hai, băieţel, şezi cuminte! Mâine-poimâine o să-ţi vină şi ţie rândul să-nţepi. Ce-ai să te faci? Dacă şi-atuncea ai să tremuri la fel ca şi-acuma, te faci naibii de râs!... Păi nu? Ăştia sunt urmaşii Romei! ... Medicul radiolog lucra în întuneric... Şorţ gros de cauciuc peste burtă, mânecile suflecate, vocea răguşită. Ceva bâzâia într-o cămăruţă alăturată. Respiră adânc, zicea. În lumina verzuie a ecranului, plămânii se lăţeau şi se contractau ritmic. La fereastră, printre faldurile grele ale perdelei, îşi făcea loc o rază firavă de soare, dar nu reuşea să pătrundă mai adânc de un sfert de metru, căzând pe pardoseală, sleită. Spectre, fantome verzui dănţuiau vesel în jurul ecranului. Iar ecranul se putea apropia sau depărta, putea să coboare sau să urce cu cea mai mare uşurinţă şi în general rămânea exact acolo unde îl lăsai. Iată, de curiozitate, puteai să vezi o mână în raze X, carpiene, metacarpiene, falange strângându-se şi desfăcându-se — o parte din schelet, brrr! Şi totuşi între dosul ecranului şi corpul masiv al aparatului, în spaţiul mai larg sau mai strâmt, după dorinţă, imperiul razelor X arăta la fel de banal ca oricare locşor prăpădit de la piciorul unei scări de incendiu... Doctorul însuşi se arăta impresionat când i se-ntâmpla să-i apară în faţa ochilor o pereche de plămâni zdraveni. Nu că toţi ăilalţi ar fi fost găunoşi ca şvaiţerul, dar pesemne că rar ţi-era dat să-ntâlneşti asemenea specimen fără cusur. O poftea pe doamna Nistor să-i fie martoră şi bineînţeles că toată puştimea, care oricum stătea ciorchine în spatele doctorului, cu ochii la ecran, se pornea să freamăte de curiozitate întinzându-şi gâturile. — Ia priviţi, stimată doamnă! Vă rog să vă uitaţi cu atenţie! Plămâni ca ăştia aţi mai văzut vreodată? Viţel! Tăuraş! Bun de pus la jug! Să nu-mi spui că nu practici niciun sport, tinere elev! Box? Mă rog, de ce nu! E şi ăsta un sport! Poţi să mai încerci şi altele. Eu te-aş sfătui să faci nataţie. Oricum, băiete dragă, cu plămâni ca ai tăi, un singur lucru ar fi păcat. Să te-apuci să fumezi! Nu te lua după doctori. Doctorii îs buni doar să dea sfaturi. Lasă-i pe ei să se otrăvească după pofta inimii. Ştii vorba aia: ia-te după ce zice popa, nu după ce face popa... De bună seamă că nu remarcase doctorul — şi era prea întuneric acolo ca să le vadă mutrele — că toată lumea îi întâmpina laudele cu reticenţă: clasa nu se prea fudulea cu Simion Linte. Şi diriginta cu-atât mai puţin. Pe şuşotite, făceau bancuri. Chicotind, Drăghici îşi făcea auzită vocea într-un cerc aşa, mai restrâns: — Nu se poate să ridicaţi un pic ecranul, dom’ doctor? Să vedem dacă are ceva şi-n scăfârlie! Tot de viţel?... Şi dă-i, şi râzi... Puteai să te-ntrebi: Unde-i galeria frenetică de la galele de box din sala Gloria? Numai beţivanii veneau acolo? Numai derbedeii? Oare maestrul Nicodim strânsese în jurul lui numai brute? Tocmai el, care era mai puţin brută decât toţi ăştia de la şcoală la un loc?...
„Cuvântul de multe ori loveşte mai tare ca pumnul. Am văzut treaba asta. Am fost de faţă şi ştiu. Aşa că eu unul sunt sătul de vorbăraie... Nu mă interesează de ce-ai venit să faci box, băiete. Cum? Ce fel? De ce? În ce scop? N-am să te întreb nimic din toate astea. Nu te-a silit nimenea s-o faci. Şi asta-i mare lucru, te rog să mă crezi!... Dacă ai venit din cine ştie ce motive de răfuială personală, te priveşte. Nu-i treaba mea. Dar în clipa când ai pus piciorul în sala asta şi eu ţi-am zis Da, ai stofă, nu mai vreau s-aud de nicio răfuială personală. Gata, s-a isprăvit. Ai uitat de orice răfuială. Ai pus punct... Şi încă ceva. De doi ani nu se mai face la noi box profesionist, cred c-ai aflat. Aşa că problema banilor nu se mai pune. Iar cu gloria povestea e mai complicată. Până una alta facem box pentru frumuseţea lui. Ne-am înţeles? Cine crede altceva e liber să-şi ia tălpăşiţa. Dar e bine s-o facă de la-nceput. Până n-am apucat să pierd prea mult timp cu el. Şi timp, şi nervi, şi tot ce vrei...”
Sunteţi fericit, maestre? îţi venea să-l întrebi. Iată Povestea lui Joe Louis. O cărţulie de pe vremea când ai noştri încă mai erau prieteni la toartă cu americanii. Toată numai desene. Cărţulia s-a ivit misterios în casa familiei Linte şi a dispărut la fel de misterios. Fane pretindea că fusese a lui şi i-o scotea pe nas de fiecare dată când se întorcea în sânul familiei, în vizită. Unde-i cartea? Unde-i cartea? Să-mi scoţi cartea de unde ştii!... Gogoşi! N-a fost niciodată a lui. Ce naiba să facă Fane c-o asemenea carte? Nu în mâinile lui s-a ferfeniţit de atâta răsfoit. Nu mai groasă decât un caiet, puteai s-o bagi în buzunar şi s-o iei cu tine peste tot. Pe stradă, la ştrand, în plin soare. Trebuia să ţii foile cu mâna ca să nu le răsfoiască vântul. Norişori veneau în zbor de peste mări şi ţări, şi nu se opreau nicio clipă. Plecau peste alte mări şi peste alte ţări... O răfuială personală? Cine n-are cel puţin una? Joe Louis începuse tot cu o răfuială personală, care îi adusese în cale norocul. Bombardierul din Detroit. Iată-l la început, când era încă un nimeni. Un tânăr negru, sărac, în căutare de lucru, şezând la masă într-o cârciumă prăpădită. Îşi soarbe în tăcere supa de doi cenţi. Câţiva derbedei îi caută nod în papură. Nici nu le trece prin scăfârlie cu cine au de-a face. Şi de fapt cu cine au de-a face? Joe nu-i încă decât un nimeni! Dar nu se lasă călcat pe coadă. Derbedeii devin tot mai sâcâitori, tot mai obraznici. Nu-l lasă nici să-şi vadă de supă. Şi deodată lui Joe îi sare ţandăra. Gata, pân’ aici! Trosc! Bum! Bum! Pleosc! Face gol în jurul lui. K.O. Linişte!... Îţi clocoteşte sângele în vine când citeşti toate astea... Cine plăteşte paharele şi farfuriile sparte? Cine plăteşte mesele sfărâmate?... Şi deodată se-apropie un tip ceva mai în vârstă, chel, dolofan, c-un trabuc în colţul gurii. Managerul... Trece-le pe toate în contul meu, îi zice oberului. Cum te cheamă, băiete?... Joe... Joe şi mai cum?... Joe Louis Barrow? No! Joe Louis şi-atât! Ai băgat la cap? De azi înainte te cheamă Joe Louis... Joe băiete, ţi-a spus vreodată cineva că ai stofă? Nu? Dacă nu, ţi-o spun eu. Ai stofă, băiete. Vrei să câştigi un purcoi de dolari? Vino cu mine? Eu te-nvăţ box şi într-un an de zile te scot campion. Al Lumii! Batem palma?... Bombardierul din Detroit. Aşa începea Povestea lui Joe Louis. Dansul succeselor... Joc de picioare. Punching-ball în tavan, taca-taca-taca-taca, făcând ca mitraliera... Managerul în colţul sălii, rânjind, cu trabucul lui în colţul gurii... Box? America? Lăzărescu... spumegând de furie. Mânia proletară. Ei, acolo peste ocean... nu le stă mintea decât la bani! Bani, bani şi iar bani! În timpul războiului ne-au aruncat în cap mii de bombe! Şi după toate astea ce-au făcut? Ajutor U.S.A. cică! Vagoane întregi de mălai încins, bun de aruncat la gunoi! Ce ne-au mai dat? Biluţe! Auzi colo! Biluţe de sticlă colorată pentru copiii noştri înfometaţi! Da’ ce suntem noi? Sălbaticii din insulele Pacificului, să ne cumpere cu biluţe colorate?
Chiar aşa, biluţele colorate...
Pe pardoseala de ciment, ricoşau afurisitele de biluţe de parcă ar fi avut viaţă în ele. Nici gând să se spargă. Ce drac de sticlă o mai fi fost şi aia! Sala cea mare a şcolii ajunsese o fojgăială de puştime. Acolo biluţele colorate săreau cel mai al dracu’. Nu mai era chip să-i scoţi afară la soare. Fiecare alergând după biluţa lui. Ţoc-ţoc. Ţoc-ţoc. Ţoc-ţoc. Ţoc-ţoc... Toată istoria ţării îţi trecea prin faţă într-un şuvoi încremenit pe tablourile agăţate pe pereţi. De sus până jos. De la Traian şi Decebal până la Mihail Kogălniceanu. Ia uite la ei! Matei Basarab şi Vasile Lupu se încruntau la liota de loaze, da’ degeaba. Nu-i vedea nimenea. În recreaţia mare se făcea o coadă lungă, cotită pe lângă colţ, la oala cu untură de peşte americană, aşezată pe o măsuţă chiar lângă uşa cancelariei. Doamna Dragomir, în picioare, stătea aplecată peste oala cu untură de peşte, c-un polonic în mână, în timp ce loazele se perindau fiecare cu linguriţa întinsă... Haideţi, copii... Aşa, băieţel!... Gura maaare... Aaa-şa! Şi tu... Mai repede, copii!... Cosma, să nu te mai prind că dai fuga la closet s-o scuipi! Înghite-o aici pe loc! Deschide gura să văd că n-a mai rămas nimica! Şi nu te mai strâmba atâta! E spre binele vostru, copii... Şi tu, Stamate... Tocineanu, gura mare!... Vai, Linte ţie ar trebui să-ţi dau ceva să nu mai creşti!... A rămas repetent, doamnă! E mai mare ca noi cu doi ani!... Ţine-ţi gura, Manole! Ţi-ai luat porţia! ce mai stai? Piei din ochii mei! Afară! Şi vezi că te paşte şi pe tine repetenţia după uşă! Cu surle şi trâmbiţe!... Cu damful de peşte în gură te strecurai afară prin ploaia de biluţe de sticlă colorată ţopăind de zor pe pardoseala ca o uriaşă tablă de şah. Negru şi alb... Cum să laşi la o parte orice răfuială personală?... Mii de mulţumiri, stimată doamnă Dragomir, că mi-aţi luat apărarea faţă de colegul Manole. Da’ să ştiţi că puteam să-l liniştesc şi singur c-un pumn în gură!... Iar de untura dumneavoastră de peşte pot să mă lipsesc. Faceţi economie, zău aşa! Mă vedeţi mare şi voinic... Păi să ştiţi c-am dus o viaţă îndestulată. Nu glumesc. Pumni şi ocări. Asta am înghiţit cât am fost mic. Cu toptanul. Pumnii mi-au întărit muşchii. Taică-meu aproape că nu trecea zi să nu vină beat acasă. Cred că era în stare să bea şi benzină. Nimic nu-l mulţumea. Nici una, nici două, pentru orice fleac — jap! De unde bani pentru pingelit, bă nenorocitule?... Scârnăvie!... Jap!... Paştele şi dumnezeii! Târâtură! Încă nu te-ai dus după pâine? Pân’ la ora asta!... Jap!... Ia cartelele şi şterge-o! Trântor ce eşti! Sunteţi o droaie în casa asta şi tot io tre’ să le fac pe toate! Fir-ar a dracu’ de viaţă!... N-a dat pe mine, doamnă, nicio ceapă degerată nici când am venit pe lume. Cum, încă n-aţi auzit povestea? Mă mir. Că îi tot dă cu povestea aia de vreo cinşpe ani încoace. Credeam c-a ajuns s-o ştie tot oraşul... Povestea de la primărie, când Bătrânu’ s-a dus să-mi declare naşterea, cam la vreo săptămână după eveniment. Cică-n ziua aia, prin nu ştiu ce minune, era treaz. Tipa de la Starea Civilă cică i-ar fi zis: — Măcar c-un prilej ca ăsta puteai să vii şi dumneata îmbrăcat mai îngrijit, nu c-o salopetă nespălată de luni de zile!... Adicătelea ce vrea să zică Măcar c-un prilej ca ăsta? s-ar fi stropşit la ea Bătrânu’... Păi, când ţi se naşte un copil, se-nţelege!... La care, cică Bătrânu’ ar fi pus-o la punct scurt: — Lasă, cucoană, că nu-i mare scofală! Muncesc! D-aia umblu-n salopetă! Şi nu mi-e ruşine că muncesc, ce crezi ’mneata! De ce să-mi fie ruşine? Am mai trecut io p-aicea de vreo câteva ori! Şi tot în salopetă! Scrie acolo că-l cheamă Simion. Şi cu asta, basta!
Când victoriile din meciurile amicale cu Bogdan Sima şi cu Pavel Cojocaru din opt şi nouă octombrie au ajuns la urechile lui, Bătrânu’ a dat-o cotită. Pe loc. Din scurt. Nu cunoştea gradaţii. Îl beştelise până-n ziua aia? Îl făcuse albie de porci? Uitat tot! Radiat din catastiful datornicilor!... Ia fă-te-ncoa’, băi mucosule! E-adevărat ce-am auzit? I-ai bătut măr? Ai dat cu ei de pământ? I-ai desfiinţat? Bravo, bă! Bine le-ai făcut! Da’ ce-şi închipuie ei? Că poa’ să ne bage pe noi la cofă?... Te uitai la el şi nu ştiai ce să crezi: E beat, sau joacă teatru? Oare gura îi miroase a alcool? Sau mirosul a intrat în el atât de adânc, că n-o să mai iasă nicicând, presupunând că i-ar da prin minte să se spele măcar o dată ca lumea, de sus până jos?... Tu, băiete, să le fi zis: V-aţi ostenit degeaba, băi marţafoilor! Să vă fi întors naibii din drum! Când aţi auzit că vă bateţi cu unu’ de se cheamă Linte, asta să vă fi fost de-ajuns, băi nepricopsiţilor! Nu mai băteaţi atâta cale degeaba! Alde Linte nu se lasă niciodată doborâţi, aşa să ştiţi, capete pătrate ce sunteţi! Chiar dacă vi se pare vouă că, aşa şi pe dincolo, vreunul din neamul Linte e la ananghie, mă rog, în situaţie grea cum s-ar zice. Să ştiţi de la mine! nu-i decât chestie de moment! Momente grele, da, am avut! Căcălău! Da’ am răzbit, băi! Singuri! Cu puterile noastre! Nu ne-am milogit de nimenea!... Bătrânu’ îţi agita degetul pe la nas, negând totul, cu o privire cruntă. Scântei roşii scăpărau ochii lui injectaţi şi, vorbind, se clătina pe picioare aplecându-se când înainte, când înapoi, mai-mai să cadă... Şcoală? răcnea. Şcoala vieţii! Asta-i adevărata şcoală! Să ştii să te descurci în viaţă, băi! Mai bine v-ar învăţa meserii, neisprăviţii ăia! Asta, da! Nu să vă roadeţi coatele de pomană! Meserii!... Fierar... Lăcătuş! Dulgher... Zidar, cum e frate-tu Fane! Să puneţi umăru’ acolo unde-i nevoie!... Brutar! Că doar n-o s-o ducem aşa mereu! Cereale! Pâine! Grâu, orz, ovăz... Porumb! O s-avem de toate în curând! Nu ştiu cum de nu se gândesc dobitocii ăia de la voi! Directorul vostru şi toţi ăilalţi... Vă-nvaţă tot felul de prostii acolo... Foarte bine că te-ai gândit să faci sport, băiete. Sport, sănătate... Dacă n-ai sănătate, degeaba te mai zbaţi. Nu se leagă nimica, mă-nţelegi? Nimica. Şi-ntr-o bună zi se năruie, se duce dracu’ toată şandramaua. Pe câtă vreme dacă faci sport... Uită-te la mine! Io n-am făcut sport! Erau alte vremuri, ce ştii tu! Da-n schimb am muncit. Cu braţele! Am muncit pământul. La ţară! În aer liber. În soare! Pe ploaie şi pe vânt! V-am crescut pe voi toţi! Şase! E puţin? Io zic că nimenea nu putea să-mi ceară mai mult! De fier să fii, şi tot rugineşti pân’ la urmă. Scârţâie ici, scârţâie colo... Te lasă balamalele. Ce să-i faci, bătrâneţea... Da’ io, prost cum îs şi ne’nvăţat, tot mă gândesc că din atâţia copii, din şase, s-o găsi măcar unu’ cu suflet... Nu zic să-mi dea de mâncare. Io n-am nevoie de pomană, nu! Da’ măcar s-aud o vorbă bună. Atâta cer. Şi-atâta cred că am dreptu’ să cer, după tot ce-am făcut pentru voi!... O partidă de table când şi când, cu mine care v-am crescut, când o s-aveţi un pic de timp... Să treacă timpul mai uşor... De bani n-am nevoie. De n-oi crăpa în anii ăştia de mi-au mai rămas de muncit, puţini câţi mai sunt, o să capăt pensie. N-am vechime prea mare, ştiu. Da’ trag nădejde să mă descurc cu pensia mea. De cerşit n-am să cerşesc, de asta po’ să fii tu sigur! Nimenea n-o să mai cerşească! Fiindcă-i o ruşine în ziua de azi, da! O ruşine! Muncesc chiar şi invalizii! Muncesc şi orbii! Toţi muncim! S-au dus vremurile când unii stăteau cu burta la soare şi alţii se speteau pentru ei!... Tu nu l-ai apucat... Moşierul Ogăşeanu... Tot anu’ umbla prin străinătăţuri! Nu venea decât vara, şedea o săptămână-două, cât să-şi încaseze gologanii! Îl zăream de departe cum sta tolănit pe verandă, în şezlong, la conacul lui. Doar chelia i-o vedeam printre ghivecele cu muşcate... Nu mişca un deşt! Pufăia trabuc şi bea la cafele toată ziua. Când bătea vântul dinspre ogor către veranda lui, trimitea feciorul să le spună să oprească batoza! Cică să nu-i aducă vântul pleava peste scăfârlie!... Asta e, băiete, bine că s-au dus cu toţii-n pizda mă-sii... Pleavă peste scăfârlie!
La nici două săptămâni după meciurile alea două câştigate venea exmatricularea. Inspectorul Groşescu şi directorul şi toţi ăia nici n-au mai socotit că merită să-i dea de ştire bătrânului Linte. Să-l cheme, pentru ce? Ca să-l vadă că vine la şcoală pe două cărări, împleticindu-se, şi toată puştimea să se scălâmbăie la el şi să ţopăie în jurul lui ca la urs? Să se-ncrunte beţivanul la onorata comisie căznindu-se să priceapă ce i se spune? Mai bine lipsă. N-are decât elevul Linte — fostul elev Linte — să-i spună. Sau să nu-i spună. Îl priveşte. Oricum, în şcoala asta n-avea să mai pună piciorul. Nici în şcoala asta, şi nici în altele. Exmatriculat din toate şcolile din Republica Populară Română! Oho! asta da, cinste! Din toate şcolile! Pericol naţional! Puteai să-ţi închipui că expediaseră telegrame peste tot, de la Constanţa la Satu Mare, de la Turnu Severin la Suceava! Stăteau baricadaţi în toate cancelariile şi pe tot cerul un nor negru ameninţător se întinsese întunecând lumina soarelui.
...Uşa dată de perete, inspectorul Groşescu dând buzna în clasă, mare cât o locomotivă scoţând aburi pe nas, urmat de director şi de Lăzărescu! Procesiune! Oho, se-ngroaşă gluma! Malaci toţi trei, întunecând spaţiul dintre catedră şi primul rând de bănci, aliniindu-se cu faţa către clasă, inspectorul cu gura încă şi mai strâmbă de pe urma ultimei buline de chinină, încercând să scape, c-un rictus, de strânsoarea gulerului. Pe maxilarul lui Lăzărescu, sub urechea stângă, nu mai rămăsese nicio urmă de lovitură. În schimb jignirea era de neşters! „Noi românii... Un popor paşnic... Violenţa... Brutalitatea... Străine de noi!... Doar legionarii... Horia Sima... De tristă amintire!...”
Fără să vrei, dădeai un pas înapoi, în trecut. Pasul pe care n-ai mai fi vrut să-l faci niciodată. Doi paşi, trei. Sirenele sunau alarma aeriană. Avioane de bombardament, cruciuliţe argintii, de culoarea norilor, lunecând încet peste bolta albastră, primăvara, venind de peste mări şi ţări. Vălurele de vuiet se răspândeau coborând străvezii din tavanul cerului. Un geam tremura, murdar, şi o fărâmă de chit uscat cădea de pe pervazul prăfuit din beci. Păianjenul asculta în centrul pânzei cenuşii, cu toate simţurile încordate, zgomotul straniu. Alerga înapoi câţiva paşi, fulgerător, către umbra mai deasă, se oprea brusc înainte s-ajungă în colţ, cu un gol în stomacul lui de tâlhar cu opt picioare. Bombardierele se îndepărtau în vânt, ducând cu ele vuietul lor tremurat.
Şi asta-i tot.
Ia-ţi ghiozdanul, elev Linte şi lasă în banca ta locul gol. Fost elev. Soarta e schimbătoare. Ei, la dracu’ Lasă trecutul să-şi doarmă somnul lui de veci. Cu momâi, figuri de ceară, uitate. Priveşte înainte...
Noi, la braţ cu Tinereţea,
Vom străbate munţi şi văi...
Te aşteaptă ringul sub văpaia reflectoarelor. Lumea-i a ta. Jocul de picioare, dansul, uşor ca un fulg, garda jos, relaxat, garda sus... Eliberaţi ringul! Urmează ultima repriză! ... Maestrul Nicodim, aplecat peste colţul roşu... colţul albastru... şoptindu-ţi la ureche cuvinte dulci ca mierea... Plex slab, plex, plex... Stânga, piston... Laterală, dreapta... Apoi deplasări... Fazele — pe raion... pe regiune... Câmpia rotindu-se neîncetat, ca o uriaşă placă de patefon — vals — verde, la fereastra vagonului... Vântul, aerul unor locuri necunoscute, mirosuri noi, şi cele vechi de-acasă... Lasă-i pe toţi în nimicnicia lor... Lăzărescu-furnică-roşie-veninoasă, cu mandibulele mestecând în gol, tupilându-se pe sub putregaiuri... Groşescu-guşter-cu-guşa-palpitândă, străbătând iute-iute, înfricoşat, un loc descoperit şi ascunzându-se printre lujerii de buruieni mirosind a otravă verde... Uscându-i pe toţi, tăbăcindu-i soarele şi timpul...
Dar până una-alta veneau zile greu de suportat. Zile de toamnă. Joi, vineri, sâmbătă, duminică... Luni treizeci şi unu octombrie începeau ploile mărunte şi lungi, cu băltoace în care nu se oglindea nimic, decât fumul slinos al cerului.
Bătrânu’ primise vestea răsfrângându-şi buza de jos şi înălţându-şi bărbia, c-un clătinat enigmatic al capului. N-o fi fost pentru el mare lucru s-o dea cotită, dar vezi că abia apucase să spună, după cele două meciuri: Vă-nvaţă tot felul de prostii acolo la şcoală. Nu putea s-o-ntoarcă nici chiar aşa. Să-nceapă să tune şi să fulgere că fecioru-său a zburat taman de-acolo unde toată lumea pierde vremea de pomană! Şi-apoi, coana Marchidan îl oprise în poartă, zgândărindu-i mândria de tată: — E-adevărat, domnu’ Linte, ce-am auzit?... Ce-ai auzit, cucoană?... Că pe Simion al matale l-au dat afară de la şcoală?... Da, cucoană, e-adevărat! Avea acolo un profesor care-i făcea zile fripte! I-a pocit mutra, da! Nu rabdă să fie jignit! E mândru băiatu’!...
Spanac! Bătrânu’ era aiurit rău de tot dacă chiar credea una ca asta. Mândru!... Pur şi simplu a fost un fel de război al nervilor. Fiecare să vadă cât poate ălălalt să rabde. Şi Simion Linte n-a putut să rabde prea mult. O parte din învăţătura primită de la Nicodim s-a dus dracului. Şi totul trebuia reluat, dacă nu chiar de la-nceput, cel puţin de la destul de multe mutări în urmă. Plus atâtea alte belele pe cap... Cum să-i mărturiseşti maestrului că te-au dat afară de la şcoală? Şi mai ales cum să-i mărturiseşti motivul?... Cu Bătrânu’ fusese mai simplu. N-aveai de ales: tot ar fi aflat de la alţii, aşa cum aflase coana Marchidan. Şi chiar dacă nu i-ar fi ajuns la ureche, ce ţi-ar fi rămas de făcut? Să te prefaci? În fiecare dimineaţă să-ţi iei catrafusele ca şi cum ai porni-o către şcoală? Şi apoi? Să hoinăreşti pe străzi, să arzi gazul hlizindu-te pe la prăpăditele alea de vitrine? Ori pe la porţile fabricilor, la panourile de onoare, la fotografiile aşezate sub sticlă, oglindind, dintr-un anumit unghi, tablouri de toamnă mahmură? Să chibiţezi la mesele de şah de pe la cluburi, c-un pensionar în dreapta şi altul în stânga, cu spinarea încălzită de-o rază de soare, în fum de mahorcă?
Nu, mulţumesc. Mai bine lipsă...
Rămâneau antrenamentele — lunea, miercurea şi vinerea. Sosit primul, aşteptai la uşa încă încuiată a sălii, rezemat cu umărul de uşor, pe hol, acelaşi pe unde ultimii ieşiţi din schimbul întâi, întârziaţii, veneau la cantină cu pas tărăgănat, în salopete cenuşii. Bocăneau cu ghetele pe ciment. Uşa de la cantină stătea tot timpul deschisă. N-aveai altceva mai bun de făcut decât să te zgâieşti pe uşa deschisă. Şi chiar dacă aduceai cu tine o cărticică, tot te fura priveliştea. Fetele, în halate albe, se fâţâiau înăuntru de colo-colo. Albe — vorba vine!... Se aplecau peste mesele rămase goale, strângeau farfurii murdare, ştergeau cu cârpa. Şi chicoteau fără-ncetare. Aruncau şi ele ocheade pe uşa deschisă, înainte să ia în braţe vraful de farfurii murdare, cu o concentrare amuzată pe feţele năduşite. O şuviţă de păr căzută peste frunte o îndreptai cu o suflare trimisă în sus cu buza de jos. Şuviţa, chiar dacă nu se îndreaptă, se înfoiază şi se clatină. Ce chestie mişto să fii femeie! îţi venea să zici. Şi mai erau şi alte chestii. Mersul cu tava plină, cu unduiri din şolduri — tava se deplasa neclătinată, parcă plutea. Şi ţâţele de asemenea. Balcon! Oho! aveai ce vedea acolo. Pe sub halat, o adevărată revărsare, o adevărată victorie a cărnurilor! Ce nu vedeai cu ochii completai cu mintea. Şoldurile doldora îngustându-se către talie. Abrupt. Magnet pentru mâini! Niciun oscior pe dinăuntru. Doar cărniţă fragedă şi tare. Şi, după câte se spunea, o pojghiţă pufoasă de grăsime sub piele. Te întrebai: la ce le-ar fi fost lor de folos muşchii. Să se apere? De cine să se apere? Şi de ce? Când ele nici nu doreau să se apere... Să le striveşti cu muşchii tăi de bărbat!... De ce facem box, Simion Linte?... Oftai, cu umărul rezemat de uşa sălii de antrenament şi braţele încrucişate la piept. Uşa încă închisă. De cealaltă parte a holului, uşa deschisă a cantinei, ca un ecran de cinema. Personaje, umbre care intrau şi ieşeau. Se iveau dintr-o parte şi dispăreau în cealaltă. Pierdut începutul filmului, pierdut sfârşitul. Uşa aia deschisă tăia din sala de mese a cantinei doar o felie. Şi, la fel, o felie de timp. Nu ştiai nici începutul, nici sfârşitul. Simţeai o încordare plăcută înfiripându-se şi crescând înlăuntrul tău. Nu puteai să pricepi de ce face uneori Nicodim aluzii mai degrabă amare decât răutăcioase la adresa fetelor de la cantină. Aşteptarea ea însăşi devenea plăcută, deşi se prelungea. Pumnul ardea de nerăbdare să lovească. Ceva viu, cu miză. Nu piele de bou umplută cu nisip sau cu câlţi. Şi nici mănuşa de antrenament a maestrului, care se deplasa dintr-o parte într-alta iute şi imprevizibil. Ceva viu şi agresiv, dornic nu să te-nveţe... Dornic să te pună la podea. Dornic, dar fără să poată...
Sosea maestrul Nicodim şi cheia de la sală, aleasă dintr-o legătură nu prea mare, se răsucea în broască, de două ori, stârnind în sală un răsunet familiar. Trebuie că-i plăcea şi lui sunetul.
Încordarea lăuntrică dispărea.
În lumina aprinsă se înşirau saltelele într-un colţ, la peretele dinspre stradă, halterele mici, mingile... La sfârşit de octombrie puneau în funcţiune instalaţia de încălzire centrală şi ţevile întinse pe sub ferestre, date cu bronz argintiu, răspândeau miros de metal încins. Fochist. Bătrânului îi scăpase meseria asta. O omisese de pe lista meseriilor ce s-ar fi putut învăţa la şcoală. Dar parcă ce mare lucru trebuie să înveţe un fochist?... Gaz de sondă. Îl aprinzi şi nu te mai doare capul. Poţi să-ţi iei o cărţulie şi să citeşti, tolănit. Doar din când în când să-ţi mai arunci ochii pe termometru şi pe manometru. Cazanul singur ştie ce are de făcut. La suprapresiune se deschide o supapă şi aburul ţâşneşte afară...
Băieţii erau înăuntru toţi şi uşa se-nchidea...
Să nu te grăbeşti, Simion Linte, băiete. Aicea-i acuma şcoala ta şi casa ta. Două ore de antrenament.
Apoi până acasă pe străzile mărginaşe, în noapte — Haşdeu, Tudor Vladimirescu, I.C. Frimu... Acasă ce te-aşteaptă? Bătrânu’ a-nceput să uite că „e mândru băiatul”. Ba chiar a uitat de tot. La începutul iernii activitatea competiţională încetează. Nimic nu-i mai gâdilă mândria de tată! Înşelat în aşteptările sale! Face mutre, cârâie, boscorodeşte, îi sare ţandăra din te-miri-ce. Nu se dumireşte cum de se lasă Marta greu când e vorba s-aducă mai multă mâncare de la cantină. Ar putea să-i îndestuleze pe toţi, c-un pic de bunăvoinţă, ce dracu’! Doar nu stă miliţia la uşă! La ditamai cazanul, ce mai contează şase porţii în plus? Ţi-o spun p-a dreaptă, nu pricep de ce eşti aşa de toantă!... Îl taie la ramazan şi se plânge de dureri la lingurică... Ţi se face de-a dreptul greaţă. Cratiţe soioase peste tot. Marta îţi arată mâinile opărite, cu pielea roasă şi subţiată şi declară că ea nu se mai atinge de sodă. I-ajunge o cantină. N-are niciun chef să mai deschidă încă una acasă... Uită-te la mâinile mele! Carne vie! Nici nu mai po’ să-l ating pe iubiţelu’ pe obraz când e neras! Uită-te în ce hal mi-au ajuns deştele! Parcă-s nişte crenvurşti fierţi!... Şi se uită c-un dispreţ plin de milă la Tudor, care, fixând-o cu ochi-i rotunzi şi nevinovaţi, vrea să ştie ce-s ăia crenvurşti: — Bietu’ de tine, băieţaş! Nu ştii ce-s ăia crenvurşti! Bine măcar că mai ştii ce-i aia pâine!... La care Bătrânu’ se porneşte să le promită iarăşi tot belşugul de pe lume. Câte-un metru de crenvurşti de fiecare şi-aşa mai departe şi totul fără niciun ban!... Da! zice Marta rânjind ca o diavoliţă. Fără niciun ban! Cu reţetă de la doctor! La fel ca şi cu ţuica! Tot cu reţetă! Două kile pe zi! Ba chiar două kile jumate pentru muncă grea!... Paharul expediat către capul ei de bătrânu’ Linte îşi greşeşte ţinta. Se izbeşte de perete şi se sparge în ţăndări. Răcneşte de s-aude peste şapte case. Bătrânu’ e-nconjurat numai de duşmani! Trăieşte cu duşmani în casă! Îngălaţi! Trântori! Bandă de criminali care n-or să-l lase pân’ ce nu-l bagă în mormânt!... Mariana ameninţă şi ea c-o să se sinucidă fiindcă nu mai rabdă un balamuc ca ăsta.. Dintr-un foc, doi morţi în casă!
Chiar că nu mai e de trăit!...
Hai, băiete, ia-ţi cărţulia şi ieşi naibii din casa asta blestemată. Fost elev. Punct. Boxer la asociaţia sportivă Metalul. Junior. Tânără speranţă. Pumni grei. Pe unde-ai putea găsi un locşor, să citeşti câteva pagini? Un pic de căldură... Nicăierea. Iarna-i ici, vara-i departe... Frunze uscate au acoperit fundul bazinului golit al ştrandului Astra. Foşnesc învârtejite de vânt. Moş Simu va trebui să coboare pe scara de fier, c-o mătură de nuiele şi cu coşul de răchită. Dar asta abia hăt, la primăvară... Iată şi biblioteca, la doi paşi, pe strada Lenin. De ce n-am încerca? O vilă cu etaj, părăsită de aristocraţi, sau smulsă din mâinile lor. Verandă la parter, cu stâlpi de stejar în patru muchii, sculptaţi. Plante ornamentale înăuntru, îndărătul geamului întins cât un perete întreg. Un camion în curtea bibliotecii, tras la rond, cu oblonul de la spate lăsat în jos, şi o movilă de cărţi pe cărarea circulară din jurul rondului. Vechi, cele mai multe legate în pânză. Doi tipi se apleacă şi iau din grămada de cărţi cât pot s-apuce, azvârlindu-le în camion. Ce naiba-i cu cărţile alea?...
Cum, nu ştii? Interzise!
Şi ce faceţi cu ele?
Le ducem să le pună pe foc. Ce, te tentează vreuna?
Înăuntru s-a aprins lumina. Plantele din ghivece, verzi şi bine îngrijite... — Eşti elev, băieţaş?... Ascultă la mine, zice Fane, femeile vor să te trateze ca pe-un ţânc... La vârsta lui, şi cu experienţa pe care de bună seamă c-o are, o fi ştiind el ce spune. Lasă-le-n voia lor. Fă-le plăcerea. Toată ziua nu se gândesc decât la plăcere... — Eşti elev, da? De ce ţi-ai scos matricola?... Şi într-adevăr, pe mâneca stângă a rămas un dreptunghi mai întunecat la culoare... Dacă vrei să fii cititor la noi, vino c-o adeverinţă că eşti elev şi-ţi eliberez pe loc legitimaţia. Da, băieţaş? Ne-am înţeles? Aşa. Ca să fie totu-n regulă.
Păi sigur! Adeverinţă! De unde? Exmatriculat din toate şcolile!... Băieţaş!... Cam ce-ai vrea să citeşti?... Ce sport faci? Te văd „bine crescut”! Linte, zici? Ia stai niţel! Nu cumva ai un frate mai mic Tudor? Şi o soră Claudia? Buni elevi, amândoi! Premianţi! Bravo lor! Şi bravo şi ţie că ai asemenea fraţi!...
Aiurea! Nimic din toate astea. Expediat pe uşă afară. Multă vorbărie peste tot, dar nu unde trebuie...
Simion Linte dădea colţul luând-o pe strada Siretului. Departe de fabrici, de zgomot, de fâsâitul aburului. Nici chiar magazine. Oare cine o fi locuind prin casele astea? Vile cu un etaj sau doar cu parter. Ferestre cu jaluzele de lemn galben, verande şi iar verande, peste care cădea lumină de la globurile mate de deasupra uşilor masive de lemn sculptat. Oare ce fac ăştia, joacă şah acolo înăuntru? Parcă nu-ţi venea să crezi că răguşesc vreodată strigând pe la galele de box. Cu tot vântul rece, nu ajungeau până aici stropii mărunţi de la răcitorul Rafinăriei. Stropii ăia cu miros de ulei, abătuţi peste stradă şi peste garduri, şi peste feţele trecătorilor...
Vântul aducea de peste păduri desfrunzite miros de ninsoare. Pe-aici, pe undeva, trebuie să fi locuit şi Miclea. Taică-su, oho! doctor vestit în oraş. Maică-sa venea în clasă, într-o rochie albă de in, finuţă, c-un brâu colorat la poale — o linie în zig-zag şi pătrăţele în roşu şi verde. Intra şi ieşea când vroia şi se pisicea la catedră pe lângă doamna Bratu în timp ce clasa zumzăia ca un stup de albine. Pe fi-su nici nu-l vedea, chipurile. Toţi erau egali pentru ea! Asta da, democraţie! Regele încă nu-şi luase adio de la ţară, dar ei aveau miros bun. Ştiau dincotro bate vântul...
Simion Linte o cotea pe bulevardul Ştefan Gheorghiu, pe sub castani. Casa cu lei înaripaţi în fundul unui parc cu copaci seculari, Miliţia, Banca Naţională, clubul în colţul străzii. Uite şi Primăria, cu balcon. Pe-aici, astă-vară, treceau cicliştii în Cursa Scânteii. În locul ăsta era cea mai mare îmbulzeală. Ca s-apuci un loc la bordură trebuia să vii cu câteva ore mai devreme. Dar merita osteneala. Măcar ca s-auzi rumoarea iscându-se în mulţime încă de departe, înainte să se ivească cicliştii. Strada Principală cotea uşor pe după fostul magazin de rechizite şcolare Botez — acum se deschisese acolo un atelier de vulcanizare — ieşit binişor din rândul ălorlalte case. Din cauza asta nu vedeai prea departe. Dar larma glasurilor şi strigătele şi aplauzele creşteau ca un val revărsându-se de-a lungul străzii, nu în pas cu cicliştii, ci un pas înaintea lor. Cu toată râvna oamenilor de ordine, strada, şi aşa destul de îngustă, se îngusta încă şi mai mult: cine să ţină piept mulţimii în clipe ca aia? Ţi se tăia răsuflarea când, uite, trecea vâjâind maşina deschizătoare de drum... Vjjt! vjjt! vjjt!... maşini una după alta. Apoi camioneta fără prelată a Cinematografiei, de unde un operator filma stând în picioare. Şi, deodată, miezul miezului! Lumină galbenă! Tricou galben! Costică Şandru în tricoul lui galben, aplecat peste ghidon, pedalând nebuneşte. Marin Dumitrescu, Nae Chicomban, Ervant Norhadian. Nume din gazete trecând pe-aici, vii! Zeci de picioare pedalând, genunchi înălţându-se şi coborându-se, o nebunie. Spiţe lucitoare, sfârâitul lanţurilor învârtind la pinioane, ca un cor de motani torcând cu sârg. Culori nenumărate, într-un iureş. Trei secunde, şi-atâta. Apoi venea un puhoi întreg de maşini, c-un vuiet mai grav, c-un ton mai jos. Biciclete şi roţi de rezervă, oficiali şi reporteri. Abandonaţii.
De pe feţele lor încordarea dispăruse...
Noiembrie, decembrie, jumate din ianuarie... Antrenamentele de luni, miercuri şi vineri, da. Dar în rest, ce? Să te plimbi pe străzi, cu mâinile în buzunar? Paşii să te ducă mereu, parcă fără voia ta, prin preajma sălii de la Atelierele Centrale... Să sari peste câte-o băltoacă dezgheţată de razele soarelui...
De ce faci box, Simion Linte? Cui să-i spui că-ţi place al naibii cum miroase în sală a metal încins şi cum fâsâie aburul prin ţevi? Una ca asta nu era nimeni în stare s-o priceapă... Şi pârâiaşul din sala duşurilor, care o pornea de sub chiuveta c-un robinet stricat, peste duşumeaua de mozaic, pe sub grătarele de lemn, şi dispărea în gura de scurgere... Alex Stroe se tot plângea că are necazuri cu maistrul la fabrică. Şi Papanaş la fel... Cârâie mereu! futu-i mama mă-si, când îl rog să mă schimbe în tura ailaltă! Boşorogu’ afurisit! Nici cât negru sub unghie nu-i pasă de box!... Să fie cineva să-şi dorească asemenea probleme? N-ar fi putut să priceapă; să ai cui să-i ceri o schimbare de tură, şi el, maistrul, nenorocitu’ dracului, să te refuze... Chiar aici la Atelierele Centrale, la doi paşi de sală. Şi târziu, în întunericul nopţii, în miros de mercaptan răspândindu-se în aerul stătut, bubuiturile preselor. Ce forţă! Fss-Bum! Fss-Bum!... Până când sirena de la ora zece jumate începe să cânte melodios, cu o voce de bariton... Nimeni să-ţi zică: Bravo, băiete, e-un lucru straşnic să-ţi placă să stai într-o sală încălzită şi uscată şi să-i adulmeci mirosul până dincolo de ziduri, adică până-n stradă, unde totu-i îngheţat.
O pereche de mănuşi de box şi deasupra un maieu jegos, şi încă un maieu ud de transpiraţie, şi încă câteva flecuşteţe pe deasupra — toate astea încăpeau în fundul sacului albastru de sport, cu întărituri de piele galbenă. Toţi aveau aşa ceva. C-un şiret se strângea la gură şi pânza tare de cort se plia de la sine, lejer, şi de-acelaşi şiret îl ţineai cu mâna. Cât dura antrenamentul rămânea în dulapul metalic din vestiar, agăţat de cârlig, încuiat. O adevărată comoară. Dar tu, băiete, să nu-l jinduieşti. Atâta vreme cât vântul îţi fluieră prin buzunare, mută-ţi gândul de la el. Pe tine te aşteaptă meciurile de la primăvară, campionatul, victoriile... Mai rabdă un pic; mâncarea cu noduri de-acasă; ocările lui Bătrânu’... Nu-i adevărat că eşti un trântor! Ai avut doar un pic de ghinion. O scurtă cedare de nervi. Şi ce dacă-i ireparabilă? De fapt nimic nu-i ireparabil... De ce trântor? Boxul nu mai e o meserie în ziua de azi, e-adevărat. Dar ce poartă minunată deschisă, cum zicea maestrul Nicodim!
O poartă deschisă? Da, sigur. Dar către ce?
