La o cafea în bufetul de la subsol (II)

Irezistibil
   S-a făcut gol în jurul celor doi, Ea și El (adică PĂRINTE 2 și PĂRINTE 1), care stau la o cafea în bufetul de la subsol. Adică, fizic, nu s-a făcut, dar e ca și cum. Altfel spus, așa cum se întâmplă adesea, pentru ei doi alții nu mai există. Pe undeva, la o altă măsuță, ar mai fi BĂRBATUL și FEMEIA, însă pentru Ea și El, cei doi sunt într-o umbră îndepărtată. Și poate și alții, dacă or mai fi. Dar se pare că nu sunt.
   — Uneori îmi vine să las la o parte orice siguranță, spune Ea. — Să înfruntați orice risc, nu-i așa? o completează El cu patos reținut, cu voce scăzută. Știu cum e, și cu mine se-ntâmplă la fel. — Din fericire, recunoaște Ea, ne trece repede. Revenim mereu la obișnuitul cotidian. — Unde riscurile sunt mici, aprobă El. Da, știu. — Nu totdeauna sunt mici, insinuează Ea, și îl ațintește cu privirea...
   Ah, privirea aia drept în ochi, privirea femeilor!

Al doilea apel telefonic
   Când sună din nou telefonul, INSTALATOR 1 este ferm hotărât să nu mai accepte niciun fel de joacă de-a apelurile: ce-ai aia să te sune și apoi să nu zică nimica? Răcnește DA! în receptor, ceea ce sună ca un strigăt de luptă. INSTALATOR 2, care s-a întors de la toaletă, rămâne cu gura deschisă când tocmai se pregătea să muște din sandvișul adus de acasă. — Curge? răcnește INSTALATOR 1 în receptor. Unde curge?... INSTALATOR 2 aude din receptor, de la distanță, o voce metalică explicând ceva pe îndelete, nu deslușește niciun cuvânt, și nu se miră că vocea metalică nu-i alarmată: avariile au devenit o obișnuință în Școala 309. Cam ca peste tot. Ceea ce nu pricepe este de ce e nevoie de atâta vorbărie pentru a semnala un loc unde s-a fisurat o țeavă. Spune, domnule, unde-i problema și cu asta basta! Mușcă cu poftă din sandvișul cu omletă. INSTALATOR 1 își saltă fără chef lădița cu scule și iese. Înainte de a ieși însă nu uită să-i spună lui INSTALATOR 2: — Stai liniștit și vezi-ți de mâncat! Mă descurc singur. Dacă nu m-oi descurca, te chem eu.

La bufet se vorbește de atracție
   O lumină cade pe fața FEMEII de la plafoniera din tavanul bufetului. Ea îi susține privirea într-un mod inocent dar fără ezitare, c-un zâmbet reținut. Pe BĂRBAT îl duce cu gândul la frumoasele lui Botticelli: același păr blond-roșcat, cârlionțat, aceeași privire candidă, aceleași buze cărnoase, arcuite senzual, aceeași carnație albă, proaspătă și fragedă. Și totuși nu e chiar Botticelli: în inocența privirii ei se insinuează, pentru cine are ochi să vadă, un gânduleț cam zglobiu. Nu mai are nici vârsta frumoaselor lui Botticelli, asta e cert.
   — La ce vă uitați? Întreabă ea ușor amuzată, ușor intrigată. — Cred că știu, zice BĂRBATUL, de ce nu vă întreabă nimeni nimic pe la ședințele cu părinții. — Da? zice ea. Adică vreți să spuneți că ce caut acolo dacă n-am copiii înscriși la școală? — Da, cam asta vreau să spun. — Și știți de ce?... Bufetiera vorbește în altă parte, cu voce scăzută, cu cineva printr-o ușă întredeschisă. — De ce dracu’ s-au găsit să țină bufetu’ ăsta deschis taman de Festivitate. O voce mormăie ceva de afară prin ușa întredeschisă, de bună seamă ținându-i isonul... BĂRBATUL îi răspunde FEMEII: — I-ați cucerit pe toți. — Da? zice FEMEIA, îmbujorându-se. I-am cucerit? Cu ce? — Cred, zice BĂRBATUL, că e vorba de aceeași atracție pe care o aveți dumneavoastră pentru copii. — Da? se miră ea. Aceeași atracție ca pentru copii? Vreți să spuneți că am ceva de copil? se alintă FEMEIA.
   — De copil răsfățat.

Un pârâiaș prin fața careului
   Directoarea se oprește din discurs și privește cu oroare la pârâiașul care se scurge din clădire trecând pe sub pragul neetanș al unei uși și începe să-și facă loc pe dinaintea careului de elevi.
   — Vai! exclamă ea. Ce-ai asta? Să aducă cineva instalatorul! PROFESORUL SUPLINITOR, care a coborât ceva mai înainte din cancelarie după garda obositoare de astă-noapte, se apropie de ea dintr-o parte, și aplecându-i-se serviabil spre ureche îi șoptește că: — Instalatorul a și fost anunțat. — Ce neglijență! observă un părinte dintr-o margine a careului adresându-i-se altui părinte de lângă el.
   Copiii își dau coate.
   În atelierul mecanic de la subsol, INSTALATOR 2, care și-a terminat sandvișul, aude cuvintele discursului, de la distanță, prin ferestruica afumată, le aude pe sărite, doar unul din câteva. — Perfecționare, rostește directoarea acolo departe, încercând să nu ia în seamă pârâiașul de la picioarele ei... — Viitorul luminos... zice ea. — Generația de mâine... zice. — Nu vă speriați, copii, pârâiașul se scurge în gura de canal. Noroc cu constructorii școlii, care au construit-o cu cap, luând în considerare și situațiile neprevăzute! Și ea însăși, cu entuziasm, dă tonul Imnului: — Trei culori cunosc pe lume!... Și în timp ce copiii preiau, dezlânat, cântecul — Amintind de-un brav popor —, INSTALATOR 1 se apropie de mijlocul careului să se asigure cu propriii săi ochi că pârâiașul se scurge cuminte în gura de canal și n-o ia anapoda prin curte. Se apropie tiptil de directoare, așa cum își propusese, pentru a nu deranja Festivitatea. I se adresează șoptit, dar nu ia în seamă microfonul foarte apropiat. Zice:
   — Trebuie să-nchid conducta principală, n-am altă soluție, deocamdată. Directoarea uită pentru moment de microfon, deși chiar ea vorbise până atunci în fața elevilor, și exclamă contrariată întorcându-se către INSTALATOR 1: — Și cum, n-o să mai avem apă nici să ne spălăm pe mâini?... Copiii, care au auzit vocea amplificată de stație, rânjesc și-și dau din nou coate.

Pe coridorul de la subsol
   Cineva se aude tropăind precipitat pe coridorul de la subsol, cel cu ferestruici care abia de se ridică deasupra nivelului curții. (În curte se văd din spate tot felul de picioare, cu tot felul de încălțări, tot felul de ciorapi și de pantaloni.) Tropăitul pașilor trece printr-o ușă deschisă spre coridor și prin alta întredeschisă spre bufet.
   — Cică a plesnit conducta de apă! spune o voce alarmată. Altă voce, mai depărtată (și mai puțin alarmată), spune: — Au închis conducta principală! Bufetiera se sperie: — Aoleu! Vasăzică nu mai avem apă! Și eu cu ce spăl vasele?... BĂRBATUL și FEMEIA nu se impacientează. Abia dacă au auzit de agitația din afara bufetului. Cafeaua de pe masă, pe care o lungesc, le ajunge. Încă una ar fi prea mult. El a aflat de ciudățenia ei cu participarea la ședințele cu părinții fără să fie mamă de elev. Bun, dar cum să facă să afle ce îl interesează cel mai mult? Și găsește soluția.
   — Dar de ce nu vine la ședințe soțul dumneavoastră? — Pentru că e prea ocupat, răspunde FEMEIA. Și în plus, știe că mie îmi face plăcere să particip. (Aha, deduce el: deci e măritată.) — Și nu e nicio dispută între dumneavoastră? se interesează el. — Pe tema asta? Între soțul meu și mine? vrea ea să se asigure că a înțeles bine la ce face el referire. Adică a ședințelor cu părinții? Păi există nenumărate alte motive de dispută! face ea o glumă. Amândoi râd din toată inima: o descărcare a tensiunii — o tensiune care nici nu exista — atrăgând atenția celeilalte perechi din bufet, și chiar și atenția bufetierei, care uită pentru moment de necazul cu apa oprită și îi ațintește pe cei doi cu o privire plină de reproș. Aproape cu ură. Spre deosebire de perechea cealaltă, care găsește pentru hazul lor o înțelegere deplină. — Păi da, continuă FEMEIA, nu totdeauna se-ntâmplă așa? — Sigur că da! confirmă BĂRBATUL cu toată convingerea. La început, știți cum e, „Tu ești perfectă!”, „Tu ești perfect!” După care încep să apară defectele de fabricație! — Asta fiindcă întotdeauna suntem grăbiți să ne scoatem patalama, zice FEMEIA. — N-aș fi foarte sigur că toți suntem grăbiți, strecoară el. — Nu suntem toți? sondează ea terenul. — Eu n-aș fi foarte grăbit, exemplifică el. — Nu știu cum rămâne însă cu etica, are FEMEIA o îndoială. — În fond, e vorba de un cuvânt dat, precizează el. Cu sau fără patalama. — Cuvinte date sunt multe. De pildă, acolo sus, în curtea școlii, chiar în momentul ăsta, se scot pe gură puhoaie de cuvinte. Cine le ia în serios?

Robinetul principal este închis
   Pârâiașul care traversează curtea scoate ultima clipoceală neauzită și se oprește. Încordarea dispare.
   — Ei, vedeți, răsuflă ușurată directoarea. Toate se remediază dacă ne dăm silința.

Dar cine nu-și dă silința?
   FEMEIA își ia inima în dinți să-i pună interlocutorului ei o întrebare esențială: — Dar ia spuneți-mi, ce viitor vedeți pentru Doina dumneavoastră. Parcă așa spuneai... Se grăbește să se corecteze, îmbujorându-se: — Parcă așa spuneați că o cheamă pe fiica dumneavoastră, dacă am reținut eu bine. BĂRBATUL s-a dezmeticit și se grăbește să se fâstâcească: — E bine cum ați nimerit-o. Fără „dumneavoastră”. — Da? i se pare ei potrivit să se îndoiască. Așa credeți că-i mai bine?... Și el răspunde: — Da, ați reținut bine. Doina o cheamă. Ce viitor văd eu pentru ea?... — Așa-i că îi doriți un viitor sigur? dezvoltă FEMEIA presupoziția. Așa-i că n-o vedeți aventurându-se în cine știe ce... — În ziua de azi respingem aventura, se arată el de acord. Și precizează: Pentru copiii noștri... — Pe care îi avem sau nu! completează ea în glumă. Cât despre noi ceilalți... lasă ea o suspensie promițătoare.