Singura dată când l-am văzut în carne și oase a fost la scurtă vreme după Decembrie ’89, fugitiv, într-una din acele zile incerte de început, când încă nu se știa cine deține cu adevărat puterea și că securiștii și comuniștii aveau să cadă, hopa-mitică, tot în picioare. Traversam pe zebră bulevardul Magheru, lângă Piața Romană, și el, la fel, în sens invers. Trecea într-o margine, cu capul băgat între umeri, privind în pământ, de parcă tot cerul zilei mohorâte de iarnă i se prăvălise peste cap. După toate mizeriile pe care știam că le făcuse în anii din urmă, după atâta bălăcăreală spurcată (mână în mână cu Securitatea) a intelectualilor ne- sau mai puțin înregimentați, la „Săptămâna” sau pe unde apucase, mi-a venit, așa, un gând — să strig după el, cu toată ura adunată în suflet în atâția ani, „Huo! Nenorocitule!”... N-a fost decât un gând. Dar pe care nu l-am uitat.
Mulți ani mi-a fost silă să deschid vreo carte scrisă de el. Au trecut pe lângă urechile mele zvonurile cu toate acele scandaluri legate de plagiatele lui, fără să-mi stârnească vreun pic de curiozitate... Până la scandalul „centenarului” Eugen Barbu, iscat de penultima „Dilemă veche”, din februarie 2024. Revoltă printre critici, indignare, comentarii acide: cum, ticălosului de Eugen Barbu să-i dedici un centenar? Fondatorul Pleșu s-a distanțat nonșalant de centenar și de revistă, în timp ce șeful-redactor Sever Voinescu, spășit, și-a turnat cenușă în cap; „Dilema veche” s-a dat de trei ori peste cap și a (re)devenit, peste ani, „Dilema” — fără vreo legătură cu „scandalul Barbu”. Au fost și comentarii pro: Groapa ar fi unul dintre cele mai bune romane românești. Măi să fie! Chiar așa? M-am dus și la Barbu Cioculescu și uite ce-am găsit: „Dacă s-ar face o anchetă cu privire la cele mai bune romane din literatura noastră, n-aș ezita să înscriu printre ele și «Groapa» de Eugen Barbu... Țin să stărui asupra poeziei romanului, care la întâia lui apariție în volum a ridicat și obiecții, necruțându-i-se calificarea de «naturalist». Dacă naturalismul lui Zola și al școalei de la Medan s-au caracterizat prin stăruință exagerată asupra instinctelor brutale și a eredității încărcate, precum și a plăgii alcoolismului, micul univers al «Gropii» se individualizează prin pasiuni primitive, mai adesea sănătoase și printr-un plein-airism robust, iar însăși mizeria și moartea au altă tonalitate, mai puțin sumbră și niciodată repulsivă până la îngrețoșare (efectul parcă sistematic vizat de epigonii zoliști). Scrisul lui Eugen Barbu oferă tot felul de surprinderi, dar mai ales concizia rară, frazarea scurtă, sacadată, dialogul concentrat, nervos, veridic.”
Ce pot să spun? Mi-am învins repulsia și am citit Groapa. Și nu regret. Dar nici nu-mi reproșez că am ignorat-o atâția ani, având în vedere numele hulit al autorului, scandalurile de plagiat și anul publicării, 1957, în plin „realism socialist”, presupus a mișuna de activiști de partid sau de „țărani colectiviști” destoinici... Nu e însă nici urmă de realism socialist în Groapa, ci ni se înfățișează cea mai autentică mahala bucureșteană — clanuri de „șuți” supuse câte unui „don Corleone” autohton, alias jupân, crud și lacom, lupte pentru supremație dar și pentru supraviețuire, fărădelegi cât încape, solidaritate infracțională dar și râcă, codoașe și curve, o nuntă cu târguială și o mireasă inocentă, o înmormântare de cămătar deturnată de datornicii însetați de răzbunare post-mortem, negustori ahtiați de avere, haite de câini și hingheri, noroaie și praf, potera. Ș.a.m.d. Și oricât de detestabilă mahalaua, clocotește de viață adevărată. Nu intru în alte amănunte. Câteva capitole degajă o forță de sugestie cu adevărat remarcabilă, cum ar fi capitolul „În câmp la «Cățelu»”, unde niște lăutari se întorc pe înserat de la o nuntă din afara Bucureștiului și îi prind viscolul și lupii pe coclauri pierdute. Groapa nu are un erou principal, nici măcar mai mulți erori principali, deși unii se detașează. Eroul principal al Gropii este mahalaua în toată plenitudinea ei.
Așa că, din păcate, Eugen Barbu, trebuie să recunosc, a scris un roman bun, probabil unul din cele mai bune din literatura românească, așa cum s-a spus. Și conținând pasaje ample care n-ar dezonora oricare altă literatură. Uneori ticăloșia și talentul nu se exclud reciproc.
