Porniră să traverseze camera de zi, care se întindea, practic, pe tot parterul, când, pe la mijloc, Florian Stăncel, noul proprietar, se opri întorcându-se către Pavel cu o invitație:
— Înainte de a-mi spune pentru ce ați dorit să ne întâlnim, să vă las puțin singur să vă reculegeți, domnule Nan? Suna deja un pic cam ironic. Și mai și adăugă, glumind: — Vă mai orientați în fosta dumneavoastră casă?
Râse destul de gros și Pavel observă pe fața lui aerul de proprietar, pe care cu trei luni în urmă, la notariat, parcă nu-l avea.
Dacă se mai orienta? Hm, chiar așa. Totul fusese zugrăvit în alb, nu mai rămăsese, niciun reper din vechea lui lume. Practic, nicio urmă. Trebuia să facă un efort să-și aducă aminte pe unde fuseseră piesele lui de mobilier, biblioteca, celelalte două etajere, canapeaua și ce mai fusese pe-acolo. Unde era pictura făcută de el însuși cu câțiva ani în urmă, pe peretele opus ferestrelor? Lanul de floarea-soarelui. Galben, luminos, cu tulpini care se topeau în umbra misterioasă a pământului nevăzut. Dispăruse tot. Nu se așteptase să-l încerce o asemenea senzație de pierdere ireparabilă și nedreaptă. Pur și simplu se dăduse cu bidineaua peste lan. Se întoarse spre noul proprietar și nu fu sigur că reușise să-și ascundă de tot dezamăgirea:
— Deci nu v-a plăcut pictura mea.
Florian Stăncel îl fixă cu un interes politicos și îngăduitor.
— Vă așteptați s-o păstrez? Și adăugă, văzând că din partea lui Pavel nu vine niciun răspuns: — Eu am alte gusturi, domnule Nan. Prefer simplitatea.
— Adică un perete gol?
— Să zicem, de o singură culoare. Dacă n-aveți nimic împotrivă. Altfel, da, era un desen destul de reușit. Floarea-soarelui... Apropo, l-ați făcut din capul dumneavoastră, sau v-ați inspirat de undeva?
— În cea mai mare parte, din imaginație.
— Înseamnă că aveți talent... Mda, am ezitat puțin, recunosc, înainte de a le spune meșterilor să spele peretele. După cum puteți constata, totul e alb, de sus până jos.
— Și la etaj ați făcut la fel?
— Alb, tot, domnule Nan. Ce să fac, albul e slăbiciunea mea.
Așadar, asta era casa, fosta lui casă, zugrăvită toată în alb, așa cum nu fusese niciodată și cum el nici nu și-o dorise vreodată. Cu toate ușile deschise, aproape fără umbre, bună, parcă, de luat totul de la zero. În cele trei luni scurse de la vânzare, prețul locuințelor stagnase, parcă asta era tendința pieței. Apoi, uitând de prețuri, se apropie de ușa ce dădea în bucătărie, în timp ce Stăncel îl urma cu aparentă răbdare, păstrând distanța, cu aerul său de gazdă îngăduitoare. Pavel aruncă o privire înăuntru, aproape fără nicio emoție. Noul proprietar se descotorosise de toată mobila, dar iată că aici în bucătărie păstrase dulapul țărănesc cumpărat de Stela. Un paralelipiped înalt, cam butucănos, cu uși care nu se închideau prea bine, de vechi ce erau, date toate cu acel baiț țărănesc, dens și aproape lipsit de luciu. Că ușile nu se închideau prea bine n-o deranja pe Stela; s-ar fi zis că dimpotrivă. Își cumpărase vopsele și pensule și pictase pe dulap motive țărănești, inspirate ea știa de unde; mai întâi în picioare, apoi așezată pe-un scăunel, desenase toate acele motive la prima mână, ca-n transă, de parcă le-ar fi visat cu o noapte înainte.
Se întoarseră în camera de zi, în tăcere — cortegiu de doi —, împreună cu răbdarea aparentă a noului proprietar. Afară pe fereastră se vedea tronând pavilionul de vară în mijlocul grădinii, înconjurat de meri, altă creație de-a Stelei, unde ea aștepta, încă din vara anului trecut, „ciripitul de păsărele”: cuvintele ei.
Ciripitul păsărelelor trecuse fără să mai aibă cineva urechi pentru el, astă-primăvară, chiar pe vremea când se desfășura tranzacția. La notariat toate sunetele se auzeau altfel. De fapt nu prea se mai auzeau: chestiunile financiare prevalau. Chestiunile financiare și instabilitatea sufletească.
Pe aleea așternută cu pietriș alb, cu aspect de nou, care ducea la garaj trona un Audi ultimul model, negru și sclipitor.
— Mașina dumneavoastră? întrebă Pavel într-o doară.
— Da, răspunse Stăncel, de ce-ntrebați? Vă place?
Pavel se apropie de ușa care dădea în ceea ce Stela numea „camera copiilor”. Împinse ușurel, cu-n interes izvorât parcă din trecut, ușa spre odaia goală, deplasând-o din poziția ușor întredeschisă în care se afla, în poziția deschisă pe jumătate. Ușa scârțâi.
Contemplarea și ezitarea se prelungiră ceva timp.
— Vă interesează în mod deosebit camera asta? îl iscodi noul proprietar pe un ton ușor intrigat.
Câtă vreme locuise aici, camera rămăsese goală în ciuda numelui, cam siropos, pe care i-l dăduse Stela. Ce ar fi putut să-i răspundă noului proprietar sau oricui l-ar fi întrebat? Stela nu găsise înțelegere?
Camera era tot goală și strălucea de alb.
— Nu vreți să intrați? sugeră Stăncel. Pavel îl găsea ironic și insinuant. Nu intră. Rămase în prag.
— Fosta mea prietenă a avut unele planuri în legătură cu camera asta, simți Pavel un îndemn nelămurit să-i explice... Să regrete că intra în detalii din viața lui intimă? Vrând-nevrând, detaliile, unele din ele, făceau parte din argumentația pe care și-o construise în minte în vederea întâlnirii pe care i-o solicitase la telefon noului proprietar.
— Deja o numiți fosta? strecură Stăncel, parcă cu o umbră de reproș.
Pavel îi aruncă o scurtă privire cercetătoare. Era cineva în casa asta — sau pe lumea asta — care aștepta un răspuns? Dar întrebarea principală încă nici nu fusese rostită.
„Camera copiilor”? Copiii cui?
Stela așteptase ca odaia cu pricina „să se umple de glăscioare de copii”... Nici nu-și dădea seama câte se adunaseră în cei trei ani și jumătate în toată casa, cât trăiseră împreună. Ea tot vopsise și tot plănuise, și tot mutase câte o mobilă, umpluse câte un raft al bibliotecii cu cărți preferate de ea, sau poate două rafturi, sau trei, câte fuseseră, dar, din punctul ei de vedere, mare lucru nu se alesese... Pupitre mititele, colorate, scăunele la fel, cu spătarul traforat, cu inimioare decupate — pe toate le vedea Stela așezate în „camera copiilor”. Și până la urmă, în lipsă de altceva mai bun, Stela plănuia să invite în acea cameră copiii din cartier. Sau de oriunde...
— Adică un fel de grădiniță, sau ce? întrebă mai mult politicos decât interesat noul proprietar.
Cine poate ști?
Iată și lumina care cobora de la etaj, pătrunzând prin fereastra dinspre grădină — aceeași lumină caldă și odihnitoare, ca de miere în bătaia soarelui, care îi era atât de familiară. O știa dinainte de Stela și dinainte de orice. Era la fel ca pe vremuri. Pe asta Florian Stăncel nu reușise s-o schimbe, oricât ar fi renovat el casa întreagă, de sus până jos.
Tot mai multe lucruri se opreau la bariera trecutului. Unele afișau o prezență țipătoare, altele rămâneau ascunse. Noul proprietar, deși păruse a-i fi ghicit starea sufletească încă de la început, nu-l invitase totuși să revadă și etajul. De ce dracu’ n-o făcuse?
Era momentul: își luă inima în dinți și se întoarse spre noul proprietar:
— Am venit să vă fac o propunere, domnule Stăncel... Făcu un efort să-și ascundă tremurul vocii: — Aș vrea să răscumpăr casa.
Florian Stăncel, care în prima clipă făcuse ochii mari, scoase un mic hm un pic amuzat, ca și cum l-ar fi încercat o bucurie măruntă că tocmai i s-a împlinit o prorocire nedorită, ținută la secret. Uimirea pe care o afișă îi păru lui Pavel mai degrabă de fațadă:
— Cum așa, domnule Nan?
Pavel îi înfruntă cu gravitate licărirea ironică din ochi. N-aveau prea multe în comun. Mai nimic. Cum să-i explice? Se întoarse și privi afară pe fereastră. Spuse:
— Cam peste o lună încep să rodească merii. Nu le-ați făcut niciun tratament, nu?
— Nu m-a interesat în mod deosebit grădina, răspunse Florian Stăncel. Cel puțin, până în momentul de față.
Printre pomi se vedea gardul împrejmuitor, de zid, cu creastă de țiglă, iar dincolo de el acoperișurile roșii ale caselor din jur. Strada și cartierul rezidențial. Liniște și pace. Dar dacă te gândeai la valoare, ce-ți venea în minte întâi și-ntâi?
— Am ținut foarte mult la casa asta, continuă Pavel să vorbească. Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap că am s-ajung într-o zi s-o vând... Mai am o locuință, ceva mai mică, unde e și sediul firmei... Și mai e și casa părinților. Am și acolo un loc al meu. Dar nu-i același lucru...
Stăncel îl urmărea în tăcere, cu o curiozitate reținută.
— Aici a fost lumea mea... urmă Pavel.
Și se opri.
— Presupun că ați avut dificultăți cu firma, îi veni în întâmpinare Stăncel.
— Da, am avut unele dificultăți cu plățile la un moment dat...
— Dar le-ați supraestimat.
— Așa este. Până la urmă de banii pe care i-am încasat de la dumneavoastră nu m-am atins.
— Înseamnă că pe undeva s-a strecurat o greșeală în calculele dumneavoastră.
Un guguștiuc se așeză pe zidul împrejmuitor și aruncă în jur priviri neliniștite.
Pavel spuse:
— În astea trei luni de când v-am vândut casa, Stela nu m-a mai căutat. Niciodată. Nici la telefon și nici n-a mai venit la mine.
Florian Stăncel zâmbi înțelegător:
— Mi se pare mie, sau sunteți un pic dezamăgit? Și cum nu primi niciun răspuns, își permise o glumă: — Ei, asta e. Dragostea se pare că durează trei ani. Unii spun: treizeci de luni.
Pavel se uită din nou afară pe fereastră.
— Îmi dau seama, spuse el, că dumneavoastră ați făcut unele investiții... Ați zugrăvit.
— În alb! punctă Florian Stăncel, aproape binedispus. Ceea ce dumneavoastră nu vă place.
Pavel trecu peste ironie. Spuse:
— Dacă sunteți de acord, adăugăm costul lucrărilor...
— Cu ce să fiu de acord? îl întrerupse Florian Stăncel mijindu-și ochii spre el.
— Să-mi revindeți casa.
Florian Stăncel își încrucișă brațele la piept și îl fixă pe fostul proprietar cu ochii săi căprui, în care Pavel desluși o luminiță incertă.
— Îmi pare rău, domnule Nan, spuse Stăncel, nu pot accepta propunerea dumneavoastră. Dintr-un motiv simplu. Nu că m-aș fi atașat eu cine știe ce de fosta dumneavoastră casă. Înțeleg că ar fi un bun prilej pentru dumneavoastră să vă reluați în stăpânire lumea în care v-ați simțit atât de bine. Acum, că nu mai aveți nicio obligație față de nimeni. Dar casa nu-i a mea. N-am cumpărat-o pentru mine. Eu n-am fost decât un interpus.
Pavel îl privi în tăcere, ca și cum s-ar fi așteptat la un asemenea răspuns.
— Ce să fac, domnule Stăncel, spuse, am prostul obicei să mă atașez de locuri.
— Într-un fel, asta nu-i rău, replică celălalt. Locurile durează. Mai mult decât oamenii. Nu asta ne dorim cu toții? Să dureze?
Pavel dădu din cap privind în jos, la un pas de resemnare:
— Credeți că adevăratul proprietar... mă rog, titularul, ar fi dispus să negocieze? Sau preferă să rămână ascuns?
— Sunt sigur că nu se ascunde, domnule Nan.
Spunând asta, Stăncel păși spre scară și își ridică brațul într-un gest neașteptat de întâmpinare.
Pavel își înălță ochii și o văzu pe Stela.
Coborând scara, mâna ei aluneca ușor pe balustradă în jos, iar genunchii ei se îndoiau, fără grabă de parcă aveau la dispoziție tot timpul din lume, și aveau un clătinat grațios pe care el nu-l cunoștea. Și se pare că pentru el trecuse timpul să-l cunoască vreodată... Să mai spună cineva că gândurile nu se-nlănțuie cu iuțeală.
Treapta coborâtă, și gândul.
— Bună, Pavel, îl salută ea cu o bucurie și cu o dezinvoltură care n-aveau nicio legătură cu el.
Punând piciorul pe pardoseala parterului, se lăsă cuprinsă pe după umeri de Stăncel și își rezemă drăgăstos capul de umărul său.
Iar Stăncel...
Și în el înflorea dezinvoltura. De fapt toată discuția lor de până atunci nu fusese decât o pregătire a dezinvolturii care înflorea acum în el. Dezinvoltura și jubilația.
— Ea e noul proprietar, i-o prezentă Stăncel. Și adăugă: — Să nu vă surprindă, domnule Nan, că suntem atât de familiari, eu și cu ea. Stela e acum soția mea.
— Mi-a plăcut casa de la-nceput, Pavel, prelungi Stela dezinvoltura și jubilația. Pentru toți a fost o surpriză. Altfel nu s-a putut, explică ea. Tu n-ai mai avut nevoie de ea. Și nici de mine.
— N-am încălcat nicio regulă, nu? punctă Stăncel. Și fiindcă știm că vă pasă, uite, vă promitem că o să ne-ngrijim și de meri. Sau, mai bine, uite cum facem. Ne-am gândit că cel mai bine ar fi să vă dăm dumneavoastră ocazia să-i îngrijiți.
El, să-i îngrijească?
Pavel își ridică privirea spre susul scării, de unde cobora lumina cea blândă, galbenă ca mierea. Dinspre fostul lui dormitor. Fostul lor dormitor. Parcă era de așteptat ca încă cineva să coboare de-acolo. Altcineva. Și să explice că totul nu era decât o farsă.
Nu cobora nimeni.
— Așa e, Pavel, alătură Stela spusele ei celor spuse de noul ei soț. Și ție ți-a plăcut casa. Chiar mai mult decât mie, recunosc. Erai îndrăgostit de ea și probabil că ești încă. Oricum, era casa ta.
Se desprinse de sub brațul ocrotitor al lui Stăncel și înaintă către Pavel.
— Uite, vorbi ea, și îl privi pe fostul ei iubit drept în ochi. Sper să nu te superi. Scoase din geantă o coală de hârtie învelită în folie transparentă. Ți-am donat casa. Cu acte în regulă, la notariat.
— Mie? îngăimă Pavel. Și întinse automat mâna să ia actul de donație.
— E din nou casa dumneavoastră, domnule Nan, spuse Stăncel. Puteți să refaceți desenul cu floarea-soarelui.
Privirea lui Pavel se mută de la Stela la Stăncel, care rămăsese la piciorul scării.
— Să nu crezi că am făcut un sacrificiu, Pavel, o auzi pe Stela vorbind. Să nu-ți faci griji în privința asta. Florian are o situație cât se poate de bună. Nu-i niciun sacrificiu.
Treceau deja prin dreptul lui, îndreptându-se spre ieșire.
— Poate ne mai vedem din când în când, i se adresă Stela întorcându-se spre interior, înainte să dispară pe ușă.
Suna telefonul în buzunarul de la pantaloni, și Pavel băgă mâna în buzunar să răspundă.
*Publicat și în Euphorion, 4, 2023
