Întorcându-se de la serviciu, Mona a văzut învârtindu-se pe trotuar, în faţa blocului, un ins dubios care vindea ţigări de contrabandă. Nu-şi amintea să fi întâlnit vreodată până atunci asemenea indivizi în locul acela atât de depărtat de orice vad, pe care numai un tip suspect putea să şi-l aleagă pentru a-şi vinde marfa. A intrat în holul blocului cu o nelinişte străvezie în suflet.
Din întâmplare, a ajuns la lift în acelaşi timp cu vecina ei de palier (şi cam de aceeaşi vârstă), Florenţa. În lift au schimbat câteva vorbe în timp ce Florenţa îşi căuta în poşetă legătura de chei. Liftul a oprit la etajul patru, Florenţa a ieşit prima, prietenoasă ca întotdeauna i-a spus Monei, ridicând uşor bărbia, „Pa!”, urmat de „Poftă bună!”, cheile au clincăit în mâna ei, a descuiat repede şi s-a făcut nevăzută în apartament. Dacă n-ar fi dispărut atât de repede, Mona ar fi strigat după ea cu o voce înspăimântată, căci, ducând cheia la broască, a observat că uşa îi fusese spartă. În dreptul yalei o aşchie era sărită, iar în tocul uşii se vedea o adâncitură grosolană şi rea, la marginile căreia ieşise la iveală fibra lemnului, niciodată văzută până atunci. Mona a pus mâna pe clanţă aşteptându-se la orice. A apăsat uşor clanţa şi în faţa ei s-a deschis vederea asupra unui apartament necunoscut. Apoi, printr-o reaşezare caleidoscopică a detaliilor, apartamentul a redevenit al ei. Mona s-a prelins înăuntru până când şifonierul cu uşile larg deschise s-a rotit spre ea indecent şi i s-a oprit în faţă. Atât de larg şi de strâmb ea nu deschidea uşile niciodată. Rochiile îi erau aruncate pe jos cu umeraşe cu tot. Pe unele le recunoscu. În dreapta, toate sertarele erau trase afară, unele mai mult, altele mai puţin, iar unul, scos de tot, căzut şi răsturnat, zăcând peste lucrurile ei împrăştiate, îşi arăta fundul nelăcuit şi aspru, pe care Mona nu-l văzuse niciodată până atunci. La celălalt perete, etajera cu cărţi fusese deplasată nu se ştie de ce de la locul ei, o palmă sau două, lăsând să iasă la iveală marginea unui dreptunghi al peretelui, aflat până atunci îndărătul ei — amprenta nedorită a etajerei —, murdar şi plin de pânze de păianjen vechi, îmbâcsite şi rupte în urma dislocării. Nenumărate cărţi zăceau împrăştiate pe jos, în poziţii nefireşti, cu copertele căzute ca nişte păsări ucise, cu fascicule întregi îndoite şi chircite sub propria lor greutate. Cărţile nu le recunoscu. Nu recunoscu niciuna. Mâini murdare lăsaseră în urma lor tot felul de atingeri străine şi scârboase profanându-i întreaga intimitate. Dar unde era...? Mona nu se gândise din prima clipă la el. Drag uşor alb şi pufos. Richi! Se scutură toată de plâns şi de neputinţă. Nu puteau să-l fi luat şi pe el! Se trezi jos în stradă uitându-se disperată după Richi. Nu se putea să nu i-l fi lăsat măcar pe el. Undeva trebuie să-l fi lăsat. Trotuarul se întindea cenuşiu în lungul străzii. Ambele trotuare se întindeau goale — un cenuşiu însorit tăiat de umbrele castanilor. Nu mişca nimic la piciorul castanilor. În depărtare, un trecător intra nepăsător pe strada ei. Cineva îi striga la ureche. Florenţa îi striga la ureche
...Poliţia! Trebuie să chemi poliţia! Mona, ai sunat la poliţie?
Mona îşi întoarse spre vecina de palier faţa-i plânsă.
Pe lângă faţa Florenţei se uita disperată după Richi. Atât de uşor şi de alb! Urechea îi era pregătită să-i audă, oricât de stins şi oricât de departe, lătratul subţirel, speriat şi plângăreţ.
Individul care vindea ţigări de contrabandă se făcuse nevăzut. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
