Nouă...
Aveau ceva alămuri în orchestra aia. Mamă doamne! Şi toba... bum-bum-bum! zguduia pereţii. Încă din hol te asurzea. Dar era cald înăuntru şi îţi prindeau bine vreo trei sferturi de oră de aşteptare afară în ger. Asta-i Georgeta! Ce puteai să-i faci? S-o baţi sau s-o ierţi? Mirosea a ger şi a iarnă... toată, gulerul de la palton, basmaua de lână de pe cap, părul. Nu-şi găsea mănuşile, nu-şi găsea poşeta, nu-şi găsea nimica... şi sosea senină la ceasul de la poartă, c-o întârziere de trei sferturi de oră, ridicând din umeri. Şi încă avea norocul că întârziaseră atâţia alţii... F.M.E. — iniţialele aşezate pe-un arc de cerc între doi stâlpi de cărămidă roşie... *** *Capitolul 9 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit
Sala îi atrăgea pe toţi ca un magnet uriaş. Trecând prin hol, puhoiul se îngusta, înghesuindu-se la uşa cantinei, dar nu destul pentru atâta lume. Panglici zdrenţuite şi afumate de hârtie creponată atârnau de tavan unduind precum cozile de zmeie, în aerul cald. Steluţe albastre şi roşii pe pereţi, beteală, toate rămase de la Revelion. Mulţi din cei de faţă poate că se-ntâlniseră aicea şi atunci, de Revelion. La doi paşi de uşă, într-o parte, organizatorii stăteau şi îi studiau pe toţi c-o privire critică: cine întârzia la balul de sâmbătă-seară avea să vină cu întârziere şi la marile chemări ale vieţii! Cui îi păsa? O mare de capete cât vedeai cu ochii în sala de mese, sfinte Sisoe! Îţi venea să-ntrebi de unde au apărut toţi ăştia? De-aicea din oraş, sau de unde dracu’ au venit? Alte mutre decât la galele de box. Cu totul şi cu totul altele. Dar Georgeta îi cunoştea pe mulţi. Zâmbete-n dreapta, zâmbete-n stânga, fluturări de mânuţă... Luci şi Piţi şi Miţi... nu se mai văzuseră de-un car de ani...
— Unde-i garderoba?
— Uşa de colo!
Cine cere nu piere!... Intrai într-o odăiţă alăturată şi ce-ţi vedeau ochii? Cuiere gemând cocârjate sub munţi de paltoane. Cârlige? Vroiai cârlige? Trebuia să fii nebun să vrei aşa ceva! Clăi de paltoane aruncate peste stinghia de sus. Nu se mai vedea nimica. Puteai să te-ntorci în sală în palton, sau să-l arunci acolo, în vârful movilei. Iar la plecare — cum o vrea dumnezeu.
Aşadar, iată-te într-un costum splendid, Simion Linte. Albastru închis cu dunguliţe albe. Uşor, călduros, aspru la pipăit doar atâta cât să nu uiţi că eşti bărbat. Fiindcă un bărbat adevărat nu suportă pe el îmbrăcăminte mătăsoasă, molcuţă şi-aşa mai departe. Chelner la restaurantul Mioriţa? Poate, cândva, cu mulţi ani în urmă. Ridicat de jos, fiu de muncitor, crescut într-o familie numeroasă, a ajuns în scurt timp, prin propriile sale merite, preşedintele grupării sportive Metalul, apoi preşedintele Comisiei Centrale de Box... Antrenor republican... Colegiul de antrenori al Comisiei Centrale... Biroul Comisiei... Secretar onorific... Recepţie, dineu, A.I.B.A... Vizită oficială la restaurantul unde băieţii primeau supraalimentaţie în vederea campionatului republican. Bonuri... Costul, suportat de asociaţie... Purtând costumul albastru cu dunguliţe albe, trecând printre mese, băieţii se ridicau respectuos... Peste vreo douăzeci de ani, poate, ceea ce înseamnă mai mult decât dublul vârstei tale de azi... Staţi jos, băieţi şi vedeţi-vă de masă!... În definitiv, de ce? Peste douăzeci de ani poţi încă să faci box! La treizeci şi şase, de ce nu? Sfinte Cristoase, te ia cu ameţeală! Douăzeci de ani de box! Aşa-i că nu te-ai gândit niciodată? Douăzeci de ani de box înaintea ta! O viaţă-ntreagă!...
Dar Georgeta nu-l mai văzuse niciodată pus la patru ace. Nu era la curent cu ce-avea el de îmbrăcat şi cu ce n-avea. Mai bine.
Îi făcu loc să intre în sală. La o serată ca asta nimenea nu-şi punea întrebarea ce fel de costum porţi. E-al tău, sau e de-mprumut? Nimeni pe lume nu-şi punea o asemenea întrebare... Uite-i! O puzderie! Panglici roşii agăţate de tavan unduiau pe deasupra capetelor. Vacarm şi mişcare, târşâit de sute de pantofi pe ciment. Mii de pantofi. Ăsta-i dansul, o fojgăială îndrăcită. O scălâmbăială veselă. Leontin încă nu-şi arătase mutra, poate că nici nu venise, cum naiba să-l cauţi printre atâtea mii de mutre? Şi la ce bun? N-avea decât să rămână ascuns. Alte câteva sute îi luaseră locul. Nicio deosebire între ei. Sau aproape niciuna. Grăbiţi să se frece unii de alţii, puneau mult suflet. Hai, mai repede! Aicea cât or să stea? Până la miezul nopţii... în căldură şi-n fum de ţigară. Dar apoi? După miezul nopţii...
O strânse pe Georgeta mai tare în braţe, adulmecându-i părul. Apăsarea mâinii ei parcă spori şi ea o clipă. Încovoiat peste ea, îi şopti la ureche:
— Poate mergem la tine după dans? Ce zici?
Frisoane, în aşteptarea răspunsului... Părul ei mătăsos, încă mirosind a iarna de afară, cu tot fumul din sală — te aşteptai să se clintească măcar o şuviţă.
— Mama doarme iepureşte. Ne-ar simţi imediat.
— Da’ poate că nu-i acasă. Nu pleacă sâmbăta seara la... ştii tu? Facem o-ncercare. Te conduc pân’ acasă şi dacă nu-i nimenea mă chemi înăuntru.
Ea îşi depărtă un pic capul. Ochii îi râdeau. Ceva în privirea ei era pe cale să cedeze. Orchestra atacă La paloma... Minunat... Din depărtare contrabasul se apropia cu paşi elastici, zvâcniţi şi uriaşi... Un pas, o stradă... Din cinsprezece paşi străbătea oraşul dintr-un capăt într-altul. Tiptil, din beznă, un pas peste luminile de la F.M.E. şi mai departe în beznă... Zboară, porumbiţo, la iubita mea... Lasă-te pe pervaz la fereastra ei şi bate-i cu ciocul în geam... Se înfierbânta Georgeta. Îi plăcea şi ei. Dar câtă deosebire faţă de-un bărbat. Nici pomeneală să-i şiroiască transpiraţia pe spate udându-i cămaşa. Nici vorbă de-aşa ceva. Doar un abur uşor şi parfumat se ridica din trupul ei fierbinte, strecurându-se abia simţit prin ţesătura rochiei şi mângâindu-i lui Simion Linte degetele... Fruntea ei i se lipi de obraz. Dogorea. Avea fierbinţeală şi ea. De ce să mai aştepte? Paşii mari şi elastici ai contrabasului, la fel de grăbiţi ca şi bătăile inimii... În văzul tuturor, îşi sprijinea fruntea de obrazul lui. Se sprijinea toată. Dar cine se uita la ei? Căldura ieşea din sală pe uşa larg deschisă şi tot mai rămânea destulă. Prea multă chiar... Ace de gheaţă, afară, sclipind în lumina străzii.
În pauză, o mare de murmure se întinse peste toată sala, umplând cu vârf şi-ndesat tăcerea orchestrei. Se duseră la bufet să ia un pahar de vin roşu. Treceai pe lângă instrumentele muzicale. Contrabasul răsturnat, mare cât un hipopotam, cu coada rezemată de-un scaun, ros şi mâncat de molii, dar încă încins. Vibra tot... Ce idee să vinzi vin roşu la un bufet ca ăsta! Te întorceai din mulţime cu câte un pahar în fiecare mână, înjurând de toţi sfinţii. Şi încă nici în locul unde te aştepta Georgeta, departe, între două ferestre, nu scăpai de emoţii: oricând puteai să te trezeşti c-un ghiont în cot şi cu jumate de pahar vărsat peste minunea aia de costum împrumutat de la Fane. Dunguliţe roşii în loc de albe pe tot reverul — să vezi scandal mâine-dimineaţă...
Dar nu, vinul o luă pe gâtlej în jos, răspândind în stomac o căldură plăcută. Simion Linte plescăi din buze şi se-ntoarse fericit către Georgeta.
— Ce-ar fi s-o întindem chiar acuma?
De atâta larmă nici nu-i auzi răspunsul. O rugă să repete.
— Eu aş mai sta, Simion. Cât am dansat? Mai deloc!
Puteai să zici nu, când ea te ruga cu lacrimi în ochi? Când îşi arunca în joc toată pasiunea? Iat-o sorbind din paharul cu vin, niţel aplecată înainte ca să nu-i cadă vreun strop pe bluza aia albă a ei. Obrajii, pe cale s-ajungă la fel de roşii ca şi vinul. Un pic încă mai gâfâia. De ce? Cu obrajii îmbujoraţi, arăta ca o păpuşă într-o vitrină. Numai că ochii nu-i avea tot pe-atâta de nevinovaţi. Îi jucau şi-i străluceau ca toate luminile balului. Şi atât de elastică... C-o mână pe spatele ei, simţeai cum tot spatele i se curbează moale şi flexibil sub apăsarea mâinii... Hai, ce dracu’! Lasă-l naibii de dans!... Nasturii de la bluză descheiaţi unul câte unul... Cheutoarea de la fustă. Şi apoi cum şi-o scoate — peste cap? sau o lasă să cadă la pământ?... În odaia fetelor, pe fereastră, din când în când Mariana şi Claudia îşi aruncau deasupra capului fusta, care le cădea ca o paraşută peste cap. Cu mâinile întinse, treceau prin ea ca leul, la circ, printr-un cerc de flăcări. Marta, în schimb, nu. Ea, care era cea mai mare, se ferea. De bună seamă că îşi ridica poalele-n cap fără jenă numai acasă la iubiţelu’, după ce îl mângâia pe obrazul neras cu degetele ca nişte crenvurşti, opărite prin chiuvetele cu apă clocotită de la cantină. Dar pe Georgeta cine o văzuse scoţându-şi fusta? Trebuie c-o lăsa să cadă la pământ... ieşeau la iveală picioarele ei plinuţe, mai frumos arcuite chiar şi decât ale Claudiei, peste şolduri chestia aia de milioane de se chema portjartier... Cu jartiere atârnând peste tot de jur împrejurul coapselor, în partea de sus, unde erau mai groase... Şi ce locşor! De la jartieră către înăuntru, în pantă dulce, uşor scobit deasupra ciorapului, moale şi catifelat, fără pic de muşchi care să-l încordeze... De copci eliberai manşeta ciorapului... şi ciorapul cădea fără vlagă pe picior în jos... pe urmă suflecat şi scos... Simplu. Amândoi ciorapii, scoşi. Picioarele rămâneau în toată splendoarea lor cât erau de lungi — goale, albe şi libere... Ce mai rămânea? Mai nimic! Chiloţii şi portjartierul ca un fel de jolly-joker, descheiat de pe şolduri. Cale liberă!... Furoul tras în sus... Sfinte Sisoe, te frecai la ochi să nu te orbească atâta albeaţă!...
Dar unde toate astea? Şi când?
— Georgeta! Ascultă! N-ai vreo prietenă pe undeva? Singură, fără babaci pe cap? Să ne lase camera pentru vreo două ore măcar... Ce zici?
— Vrei s-o trimitem la plimbare pe gerul ăsta? Noaptea-n stradă? Nu ţi-e milă de ea? Gândeşte-te şi tu! Chestiile astea se aranjează din timp.
— Deci să-nţeleg că ai o prietenă care poa’ să te servească! Atâta vroiam să ştiu!
— Te-ncălzeşte cu ceva dacă ştii? Doar n-o să dăm buzna peste ea aşa, pe neanunţate... Poate dacă-mi ziceai de ieri...
— Zău? Dacă-ţi ziceam de ieri era în regulă? C-o singură zi înainte? Da’ ştiu că merge treaba! Zbârnâie! Îi spui c-o zi înainte şi ea, gata, îţi lasă camera! Mă-ntreb, tu ce servicii îi faci în schimb?
Georgeta îl săgetă cu privirea.
— Eşti un porc, Linte! Ia paharu’, sau ţi-l torn în cap!
Gata, deja pleca. Nu mai era dispusă să stea nicio secundă.
— Stai! Georgeta! Am glumit, ce dracu’!
— Tâmpită glumă!
Trebuia să te rogi de ea, să repari tot ce-ai stricat... Încetul cu-ncetul, vorbă cu vorbă. Cât pe-aci să-ţi scape printre degete, cu toate comorile ei tăinuite... Hai, Simion Linte, mai ia înc-un pahar, încă două... Ca să-ţi meargă mai uşor gura. Meliţă!... Dar se-ntorcea orchestra, slavă domnului. C-un suspin de uşurare, toată lumea se îmbulzea la bufet să lase paharele goale pe tejghea şi să-şi ia înapoi garanţia. Ducă-se dracului garanţia. Două pahare goale puteau să stea la fel de bine şi pe pervaz, îndărătul hainelor agăţate de foraibăre — tot mai multe haine pe măsură ce se făcea tot mai cald. Nici cu două ferestre deschise nu se simţea niciun suflu de aer rece de-afară...
Un glas din umbră se-aude cântând... Georgeta se însenina toată când îl auzea pe Tino Rossi. Slăbiciunea ei. Uitase de supărare şi de tot. Dansând, cu capul uşor aplecat înainte, peste umărul lui Simion Linte dar fără să-l atingă, un pic închisă în ea, asculta, ce? Nu se ştie. Ce puteai să-i şopteşti la ureche, prin păr, când ea era atentă s-audă... voci? Azi-noapte m-am trezit din somn plângând... Cădea în transă. Şi chiar te făcea să te gândeşti c-un pic de nostalgie. Ce era viaţa ei? Se culca singură şi se trezea dimineaţa singură. Veghea mămica, printre picături, când avea niţel timp liber, când nu se regula cu ibovnicul ei. Taică-su? Nici că se pomenea de el. Dispărut fără urmă, impotent şi inexistent... Citea vreodată ceva? Prâslea cel voinic şi merele de aur... Când să citească? N-avea timp. Aproape toată ziua şi-o petrecea la restaurant. Apoi maică-sa o făcea pe croitoreasa şi ele amândouă se ocupau de îmbrăcăminte. Şi de pantofi. Trebuia să fi avut şi ea o pereche de pantofi cu feţe de pânză şi talpă de papură împletită. Iar dacă moda lor trecuse, trebuie că rămăseseră să zacă undeva pe sub vreun pat, de pe vremea când Georgeta avea paişpe sau cinşpe ani...
În sfârşit, din mulţime ieşi la vedere Leontin. Se putea să lipsească tocmai el? Cu ochii închişi, dansa lipit de-o tipă, în transă, adulmecându-i părul. Nu vedea pe nimenea în jur. O conducea energic dispărând printre perechi şi apărea mai încolo, purtat de val... Mai stai! îţi venea să-i zici. Doar n-o să dispari pentru totdeauna. Oricât ai fi tu de lichea, treci într-o zi pe la restaurant şi fă-ne o jonglerie cu cinci pahare, de faţă cu tot personalul şi cu toţi clienţii. Coboară în beci şi primeşte blocurile de gheaţă jos la capătul jgheabului... Hai, du-te în paşi de dans la capătul sălii, dar să vii într-o zi înapoi...
Dar uite-l şi pe Cristian Rucăreanu! Sfinte Sisoe, când a avut timp să crească atâta? Peste noapte? Oare acum trei luni jumate ţi-ai luat adio de la şcoală, Simion Linte? Sau acum trei ani?... Cotul răpănos, bubuliţe roşii sus pe braţ în partea dinapoi — nu se mai vedea nimica din toate astea! Pus şi el la patru ace, c-un guler alb ca neaua scos peste reverul hainei! Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii!... Cu cine dansează Cristian Rucăreanu? Cu sora de caritate? Se poate una ca asta? Tocmai cu ea şi-a găsit să danseze! Nu-l mai fugăreşte prin clasă cu seringa în mână, printre bănci... O picătură de ser antitific căzând din vârful acului... B.C.G... Se vede treaba că nu-l mai paşte primejdia să dea oftica peste el. Să însemne oare asta că i-a venit şi lui în sfârşit rândul să-nţepe?...
Ia te uită! Nanu! Altul din cei cinci zmei ai clasei! Hop şi el la dans! Te pomeneşti că i s-a dezvoltat toracele! Nu mai e o biată colivie în care inima, o păsărică speriată, se zbate înnebunită să iasă la lumină, lovindu-se de coaste? Vasăzică şi el a crescut în astea trei luni jumate! Toţi au crescut? Şi Drăghici? Şi Stamate? Şi Miclea, mirosind a iodoform din cabinetul lui taică-su... A lăsat-o pe mămica acasă, cu rochia ei albă c-un brâu colorat la poale... Pentru prima oară în viaţă? Sau te pomeneşti c-a şi ajuns, pe nesimţite, un bărbat cu experienţă!... Ce-i cu voi, băieţi? Nu vă mai puneţi unul altuia sub cur felii de pâine cu marmeladă? Nu vă mai suflaţi în ochi praf de cretă? Nu vă mai bombardaţi în obraz cu boabe de orez suflate prin ţevuşti de sticlă?
Mare minune!
Dar asta ce mai e? Inspectorul Groşescu? Sfinte dumnezeule, nu se poate! Tocmai el, aicea la Fabrica de Motoare Electrice, la bal... Dansând cu doamna Dragomir? De ce? Te pomeneşti că se dă bine pe lângă ea ca să capete o linguriţă de untură de peşte! Dar de pe fundul cazanului ultima linguriţă de untură de peşte a fost de mult distribuită. Şi uite că, dezinteresat, inspectorul Groşescu învaţă să zâmbească. Îi iese aproape o strâmbătură. Greu, bineînţeles, după o viaţă-ntreagă trăită cu-aceeaşi mutră acră. Dar cel puţin arată bunăvoinţă. Un colos faţă de doamna Dragomir, care nu-i nici ea tocmai mărunţică. Toată movila aia de carne pusă în mişcare, cu câte o zvâcnitură caraghioasă de umăr...
Şi directorul! Ca să vezi! Şi-a coborât privirea, altminteri mereu ridicată la pendula agăţată deasupra uşii în cancelarie, şi a şi pus ochii pe doamna Bratu! Un adevărat om de lume — cine să-şi fi închipuit? Râde şi răspândeşte în jurul lui voie bună. Nici nu se sinchiseşte că toţi pe-acolo nu-s decât puştani — foşti elevi de-ai lui sau alţii care de mult nu mai au de-a face cu şcoala. Poţi să şi fumezi de faţă cu el. Directorul râde mânzeşte, ameninţă cu degetul în glumă şi îţi aminteşte, Las’ că ştim noi! fumai la closet, pezevenghiule! Câtă bătaie de cap mi-ai dat până te-am prins! Ţi-aduci aminte? He-he!...
Până şi Lăzărescu! Ia uite la el! S-a dat bătut până la urmă: numai cu diplomaţia n-ajungi prea departe. Din când în când trebuie să mai şi uiţi de ea şi să te distrezi câte-un pic... Panglicile roşii, deasupra capului său şerpuiesc precum cozile de zmeie în vânt... Profesorul mai mult le aude foşnetul decât le vede, fiindcă e aproape orb. Dar asta nu-l împiedică să fie fericit. Dacă vrea să desluşească o mutră se apleacă până la o palmă de ea binoclându-se cu lentilele lui ca două microscoape. Pe cine să invite la dans? Pe doamna Nistor? Pe doamna Bursuc? Sau mai bine o tinerică proaspătă de la Şcoala de fete număru’ trei? Sau o muieruşcă focoasă de la cantină... Plăcutul cu utilul!... Dar nu face el aşa ceva. Îi fug ochii, e-adevărat. Dar ştie să se stăpânească. Românii au dus totdeauna o viaţă cumpătată. Nu s-au lăsat pradă desfrâului... şi n-au râvnit la bunul altuia. De ce să crape capra vecinului? Capra calcă piatra, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar caprei capu-n patru... Profesorul tot cu doamna Nistor rămâne să danseze. Numai ea l-ar putea asculta cu interes vorbind despre istoria românilor...
Ce zici de toate astea, Simion Linte? Inima ţi-e topită de atâtea tangouri languroase. Zdrobită. Înc-un pic şi-or să-ţi dea lacrimile. Ce-ţi trebuie? O batistă de damă, mititică, parfumată, să te ştergi la ochi... Ziua Schimbării la Faţă... Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri... Pe cine vrei să strângi cu dragoste la piept? Cui vrei să-i uzi obrazul cu lacrimile tale? Ţi-s dragi chiar toţi? După bal ai de gând să te duci drept acasă, să-l scoli pe Bătrânu’ şi să i te arunci la piept? Chiar sub gura lui... oftând părinteşte c-un damf de alcool... Da, tată scump şi drag! Aşa e, ai dreptate! Am păcătuit! Te-am minţit! Din octombrie până în ianuarie am tăiat frunză la câini! Ţi-am stricat faima ta de om harnic şi cumpătat! Dar acuma regret amarnic! Mă căiesc! Iartă-mă!...
Sfinte Sisoe! Băiete, ce dracu’... Scutură-te! Doar n-o s-ajungi o jucărie în mâinile destinului! Cum adică? Nu mai ai pic de nerv? Te-ai lăsat amăgit? Chiar ai putut să faci greşeala să-ţi închipui că toţi ăştia se strâng în braţe de tare ce le e drag unul de altul? Toţi tipii ăştia şi toate femeiuştile? De unde până unde atâta dragoste?... Cu blană de lup pe cap, în noaptea cu sânziene, sub lună, tinerii războinici daci dănţuind, mânjiţi de sânge pe la gură... Arzând de nerăbdare să se-ntâlnească cu Zamolxe, după o moarte eroică...
Abia acuma începea să se facă frig în sală, după ce distracţia se termina.
Vasăzică asta a fost tot. Punct.
Într-un colţ se stinseseră luminile. Zumzetul vocilor se scurgea încet către aşa-zisa garderobă... Lipsea ceva... Orchestra. Locul contrabasului... Gol. Tot locul orchestrei rămăsese gol. Organizatorii vroiau să aerisească. În clipa asta, zor-nevoie! Musai! Toate ferestrele deschise, să intre nestingherit aerul de început de februarie... Trecut de miezul nopţii... data de cinci, duminică... Alte becuri stinse, alt colţ peste care se întindea întunericul. Cu alte cuvinte, căraţi-vă dracului mai repede!... În buzunarul de la palton, sub un munte de bulendre de toate felurile, nu cumva se vărsase din parfumul Lăcrămioare? Nu cumva se risipise pudra Diana pentru ten deschis? Să nu te mai mire nimic! Totul e posibil!
Pe Georgeta o apucase zorul. Sta lângă uşă, cam acră, nemulţumită că Simion Linte nu catadicsea să se bage în mulţime, să scotocească, la întrecere cu toţi ăilalţi. Ce aştepta? Să-şi găsească hainele călcate în picioare?...
Stângaci când e vorba să-mbunezi pe cineva, când niciodată n-ai încercat să-mbunezi pe nimeni, cum naiba să faci să iasă totul bine?... Cadourile parcă nu mai merg. Deocamdată. Prea ar aduce a linguşeală... Poate după! La fel ca şi cu tabachera de aur pe care bătrânu’ Linte n-a vrut în ruptul capului s-o primească... Mai exact, cum ar decurge lucrurile? Gol, să sari din pat şi să cotrobăieşti prin buzunarul de la palton — dumnezeule, nu! Prea ar fi caraghios. Mai bine ar fi să le lase dinainte undeva la piciorul patului... Iar după aia să întindă o mână peste trupul ei gol, să se întindă strivindu-o uşor şi să scoată la iveală sticluţa cu parfum. Lăcrămioare... Surprinsă, tresărind încântată:
Ce-i asta? E pentru mine?...
Dar Georgeta mergea iute. Cu capul în pământ, pe lângă ziduri, în întuneric, fără să scoată o vorbă.
Un subiect de conversaţie? Nu părea să se sinchisească de-aşa ceva. Ce să-i spui? Uite, campionatul... N-a mai rămas decât o lună...
— Încă două săptămâni, şi nu ne mai vedem. Mă scoate din producţie...
— Cu-atât mai rău pentru tine.
— Pentru tine nu?
— Eu mă refeream la bani. Cine nu serveşte la masă pierde, nu?
Bani? Da. Bineînţeles. Cine nu ştie? Pierzi o grămadă de bani... Dar toţi ăştia care o ştiu aşa de bine... Georgeta şi toţi ăilalţi... S-au întrebat ei vreodată ce se-ntâmplă dacă câştigi un campionat? Sau... de ce să mergem cu gândul atât de departe? Îl câştigi? Poate că nu. Încă. Dar lupta deschisă, pe ring!... Fără niciun locşor apărat de pe corp, afară doar de cât eşti în stare să-ţi aperi singur cu garda... Un chelner ce riscă? Un şut în cur, poate. Dar e aşa de obişnuit cu şuturile alea, că nici nu se mai apără...
După multe clipe de tăcere, cu vocea niţel cam schimbată:
— Ascultă, Simion... Dacă te-am jignit cu ceva, te rog să mă ierţi. Dar zău că mi-e greu să te-nţeleg. Nu ştiu ce vrei. Şi nici eu nu mai ştiu ce vreau. Poate că era mai bine dacă nu veneam cu tine la dans.
De ce să nu vii? Nu ne-am distrat bine? Nimeni n-a stat cu ochii pe noi. O seară-ntreagă. Am uitat de tot şi de toate. Şerveţele, sare, piper, ardei iute — fuga la masa de colo, fuga la masa de dincolo, fuga la bucătărie cu vesela murdară. Nimic din toate astea! Puteam să ardem gazul. Am fost harnici. Patru ore de dans, pe săturate. E puţin? Liberi ca pasărea cerului! De ce să nu fi venit cu mine? Puteam să ne distrăm încă pe-atâta! Încă patru ore la tine acasă!... Ce-a mai rămas din noapte... Şase ore! Opt ore! Până când maică-ta s-ar fi întors în zori de la ibovnicul ei şi ne-ar fi prins în pat: Simion Linte! Să nu negi! Sunteţi o familie de armăsari! Taică-tu şi cu tine! Vă ştie tot oraşu’! Ai necinstit-o pe fata mea! Nu vreau s-aud nimica! Nu-i decât o cale să speli ruşinea. O iei de nevastă!...
Aşa că asta e, dragă Georgeta. N-am avut de mers prea mult împreună. Uite şi strada Caraiman. Casa ta. Nicio fereastră luminată. Maică-ta, înainte să-şi ia tălpăşiţa, o fi avut grijă să-i lase odraslei iubite patul făcut. Măcar atâta. Cald şi bine, sub o plapumă apăsând greu ca un trup de bărbat. În noaptea asta dormi singură. Dar pentru tine asta nu-i decât o simplă întâmplare. Cu zâmbetul tău dulce ca o rază de soare, cu dâra ta de parfum şi cu picioarele tale de milioane, oricând poţi să găseşti un suflet ales să-l iei cu tine în aşternut.
Georgeta plecă fără să arunce în urmă nicio privire. Zgribulită, urcă ţopăind scăriţa de la verandă. Fugea. În sfârşit, liberă — asta vroia să spună graba ei făţişă. Puteai să ghiceşti zâmbetul de satisfacţie de pe faţa ei acum nevăzută. Cât avea să dureze? Optimistă înnăscută, vroia să fie fericită toată viaţa. Cum? nu-şi punea întrebarea.
S-o găsi o cale...
Ai plecat... am zâmbit, dar ce mult te-am iubit... n-ai să ştii niciodată!...
