Scriptum (17)*

   Geiger–Müller

Redactorii-şefi ai ziarelor centrale o ţineau langa, în stilul lor: ţâfnoşi când vrei şi când nu vrei, se arătau sarcastici când subalternii li se plângeau de necazuri personale, inclusiv de sănătate; reacţionau c-un rânjet când auzeau de cerere de concediu medical şi îi sfătuiau pe solicitanţi, desigur ironic, să facă bine să se trateze tradiţional. Negreşit, cu trimitere la înţelepciunea populară şi la bunul-simţ al bătrânilor satului; care rămâneau înţelepţi indiferent de orânduirea socială. Ironia era prezentă la tot pasul. Nici medicii de la dispensarele instituţiilor de stat nu erau mult diferiţi: instinctul lor de a-i imita pe şefi în toate cele, inclusiv în sarcasm, funcţiona fără greş; cu deosebirea că sarcasmului ei îi atribuiau virtuţi curative. Cum s-ar zice, sarcasm = încurajare. Orice boală îşi are originea în ideile fixe ale pacienţilor, ziceau, iar simptomele miros de foarte multe ori a fraudă. Totuşi prea multe din funcţionarele de la Arhive şi de la depozitele de materiale de propagandă se plânseseră în ultimele săptămâni de greţuri şi de vărsături. Aluziile la sex şi la sarcină, făcute atât de redactorii-şefi cât şi de medici fiind epuizate, şi trezindu-se la un moment dat că vin să se plângă până şi muncitorii de la Arhivă şi de la Serviciul de Propagandă, mai puţin şoferii camioanelor care trăgeau la rampele de încărcare, aluziile la sarcină au trebuit să fie, cu părere de rău, abandonate; nu şi aluziile la sex; dar sexul, deşi în sine inepuizabil, putea fi mai greu pus în legătură cu simptomele observate. Mai ales că unii acuzau căderea părului şi slăbirea dinţilor; or, pe seama a ce puteai pune, cu sarcasm, asemenea simptome, dacă nu pe seama vârstei? Unii dintre medici, mai sobri de felul lor şi mai puţin înclinaţi spre sarcasm — se mai întâmplă şi aşa ceva, dar rar; foarte rar —, au fost puşi în situaţia să se întrebe de ce simptomele apar aproape exclusiv la cei ce lucrează în subsolul Casei Administraţiei Centrale. Într-o pauză de lucru, la o măsuţă din cabinetul de medicină generală, unde doi medici mai tineri de la dispensar îşi beau cafeluţa de la ora unsprezece, unul dintre ei, luându-şi o mină mai mult decât serioasă, de-a dreptul îngrijorată, a pus o întrebare — sau mai degrabă şi-a pus-o: Boală de radiaţii? Întrebarea era menită să rămână negreşit între cei doi. Nu mai vorbim de răspuns! Niciun reporter nu s-ar fi apropiat în ruptul capului de acel medic tânăr să-i ia un interviu pe tema bolii de radiaţii. Şi chiar dacă ar fi cutezat s-o facă, prezentându-se după aceea la redactorul-şef cu înregistrarea sau cu transcrierea interviului pe hârtie, ar fi riscat mai mult decât să se aleagă cu o observaţie tăioasă şi să aibă parte de sarcasmul cel de toate zilele: „Mai scurtează şi tu! Nu crezi c-or să piardă prea multă vreme cei ce-or să citească interviul în timpul serviciului?”; mai mult decât atât, s-ar fi trezit cu interdicţia categorică de a publica interviul; iar de s-ar fi nimerit ca discuţia cu redactorul-şef să pice într-un moment prost, ziaristul ar fi riscat să se aleagă cu un avertisment sever că la următorul asemenea interviu va fi dat afară de la ziar.
   Şi cu toate acestea, suspiciunea de boală de radiaţii, pornită de la măsuţa celor doi doctori tineri, s-a răspândit în bună parte în lumea jurnaliştilor. Şi nu numai.
   Unii au îndrăznit să vorbească de opinia publică.
   Oho! opinia publică... Aici, în Europa de Est?
   Se mai găseşte oare cineva să considere că opinia publică trebuie informată cu orice preţ? Greu de spus. Ziariştii s-au dezobişnuit să întreprindă din proprie iniţiativă ceva în acest sens. Câţiva însă tot trebuie să mai fi rămas. Cu spirit civic? Sau cu spirit de aventură? Pe undeva, era acelaşi lucru. Important este că par gata să-şi asume riscurile.
   Un lucru e sigur: peste nicio etapă nu trebuie trecut cu pripeală. Dacă desfăşurarea evenimentelor trenează, asta nu trebuie să nască temerea că deznodământul este încă prea departe. Neprevăzutul e la îndemâna oricui, aşa că nu trebuie să-l respingi ca pe ceva care afectează claritatea scrierii. A accepta neprevăzutul — adică ceea ce scapă logicii curente — nu înseamnă a trişa. Neprevăzutul este asociat, printre altele, cu o mulţime de cuvinte care nu au neapărat o legătură strânsă unul cu altul; dar nici a folosi acele cuvinte, multe la număr şi necorelate, nu este neapărat echivalent cu a trişa. De altfel, neprevăzutul nici nu înseamnă acelaşi lucru pentru toată lumea. Ceea ce pentru unii putea apărea surprinzător, pentru cei mai perspicace putea fi în firea lucrurilor. Bunăoară pentru mulţi dintre doctorii dispensarului Administraţiei Centrale, simptomele bolii de radiaţii erau inexplicabile — deci neprevăzute — căci ei aveau în minte aplicaţiile paşnice ale energiei atomice. Ziariştii se documentau şi explicau publicului în detaliu cum funcţionează o centrală atomică, cum radiaţiile se transformă în căldură, cum căldura încălzeşte apa, apa se transformă în aburi şi aburii pun în mişcare turbinele. Iar reactorul atomic este atât de bine protejat încât este exclus să se scurgă radiaţii şi să pună în pericol sănătatea oamenilor. Unele ziare consacrau câte o pagină întreagă folosirii energiei atomice în scopuri paşnice, prezentau desene, scheme, secţiuni în diversele agregate din care se compunea o centrală atomică realizată — unde, dacă nu în Ţara Socialismului Biruitor? Şi cum în preajma Casei Administraţiei Centrale nu se afla nicio centrală atomică, de ce să pună cineva simptomele funcţionarelor pe seama radiaţiilor? Nu că doctorii ar fi înfioraţi de întrebări, şi cu atât mai puţin cei din conducere, şi încă şi mai puţin Administratorul-general; dar, ca regulă generală, întrebările le prind bine tuturor, atât celor înclinaţi să găsească răspuns la toate cele, cât şi celor pe care nu îi deranjează absenţa răspunsurilor ci le savurează ca atare. Iar în perspectiva deznodământului imprevizibil, înlănţuirea evenimentelor este de preferat să fie şi ea imprevizibilă, dacă nu chiar lipsită de logică. Aşa le stă bine evenimentelor reflectate într-o lucrare de ficţiune. Ca să nu mai spunem că, la fel cum în istorie se spune că nu există fapte ci doar interpretări, cu atât mai mult în ficţiune: fapte sunt doar acelea pe care autorul le consideră astfel, după voia lui capricioasă; dar care ţinteşte un întreg conturat după propriile-i criterii stric estetice.
   Dar ce să mai spunem de ipocrizia de a pretinde că autorul nu este stăpânul gândurilor personajelor sale — ceea ce este fără doar şi poate valabil şi la reportaj? Înlănţuirea secvenţelor, haotică aşa cum apare, serveşte perfect scopului de a înlătura, în parte, ipocrizia. Cum? Personajele se trezesc, dintr-una într-alta, în situaţia de a face ceea ce vrea autorul; căci dacă nimic nu le-a dezvăluit gândurile sau intenţiile, dacă nicio logică nu guvernează parcurgerea de către ele a unei suite de evenimente sau de trăiri, personajele par că se mişcă din voinţă proprie, altfel spus că se bucură de autonomie în ochii cititorului ameţit. Ipocrizia ghidării personajelor de către autor dispare.
   Corect?
   Şi fiindcă tot era vorba de radiaţii, trebuie spus că, împotriva a ceea ce îndeobşte se crede, contorul Geiger–Müller, ca de altfel şi alte instrumente de măsurare, nu are în el nimic nici vulgar, nici frivol.
   Cineva din micul grup de ziarişti de la subsol întrebă dacă ştie cineva în ce unităţi se măsoară dozele de radiaţii. Altcineva, unul dintre colegi iată că ştia:
   „În roentgeni!”
   „Dar ştie cineva câţi roentgeni au primit japonezii la Hiroshima şi Nagasaki?”
   Nu ştia nimeni. După cum nimeni n-ar fi mărturisit că nu este la curent cu semnificaţia indicaţiilor contorului, dar cu toţii erau sensibili, ba chiar impresionaţi de tiradele de punctişoare sonore pe care aparatul le emitea. Adică puteau — sau li se părea că pot — să aprecieze că nu-i de şagă. În rest, ziariştii ştiu în general un singur lucru: nu când cititorii lor vor fi impresionaţi cu ceea ce au ei de comunicat, ci înainte de orice când vor fi impresionaţii şefii lor direcţi, care se pricep să estimeze impactul probabil a tot ce le ajunge la urechi din perspectiva unei voinţe pe cât de superioare, pe atât de impersonale. Căci ăsta-i necazul în Europa de Est: există o raţiune mai presus de individ, dar nimeni nu ştie de la ce porneşte raţiunea, pe ce se sprijină şi mai ales în folosul cui lucrează. Dar fără niciun dubiu, raţiunea e valabilă pentru toată lumea, inclusiv pentru comanditarii ei. Căci niciodată nu poţi să ştii când te-ai abătut de la raţiunea-normă şi când alţii bagă de seamă că ai luat-o pe un drum greşit şi eşti chemat la ordine. Asta-i şi cu răpăitul de mitralieră-jucărie al contorului Geiger–Müller. Îngroziţi-vă! ar zice contorul. Şefii cei direcţi trag aer în piept, atenţi ca nimeni în jur să nu observe măruntul lor gest, şi zic, făloşi: Ţineţi-vă firea, oameni buni! Noi avem aparate mai de încredere.
   Totu-i sub control!...
   Bleer nu se pricepea la contoare Geiger–Müller. Ceea ce cunoştea el era traseul, pe care îl străbătea pentru a treia oară. Amintindu-şi de primele două incursiuni, îşi zise cu amărăciune: Ce neajutorat e omul care o porneşte la drum fără să dispună de instrumente adecvate! Fiindcă din păcate simţurile omului nu îi sunt totdeauna suficiente. Radiaţiile omul nu le simte decât atunci când e prea târziu, prin efectele sale. Aşa cum se întâmplase cu funcţionarele de la Arhivă şi de la Serviciul de Propagandă, ca şi cu muncitorii care cărau materialele la rampă de dimineaţă până seara.
   Timoraţi, cei câţiva ziarişti aflaţi în subsolul Casei Administraţiei Centrale ascultau vrăjiţi tropăitul mărunt al contorului Geiger–Müller, care predispunea la somn. Chiar şi înainte de a-şi scrie reportajul neautorizat, Bleer avea motive de satisfacţie. Ceva tot avea să se aleagă de incursiunea lor clandestină. Dintre toţi, era de sperat ca măcar unul să-şi publice reportajul într-o publicaţie care conta...
   „OPINIA PUBLICĂ”, îi veni pentru a-nu-ştiu-câta-oară în minte. „REPRESALII”, îi veni în minte. „SUBVERSIV”, „SOLIDARITATE”. „DELAŢIUNE” — îi veni în minte pentru prima dată. „SUSŢINERE”, „DEPOZIŢIE”, „PLEDOARIE”, „INCULPAT”, îi veni în minte. Dar şi: „SATISFACŢIE SECRETĂ”. Ce satisfacţie, să-ţi vină în sfârşit ideea salvatoare! Iată, se dovedeşte că poţi să te inspiri şi din nimic, să nu ai nevoie de niciun stimulent din afară. E adevărat că în ficţiune nimic nu se poate susţine că-i sută la sută creat de la zero – şi slavă Domnului că nu este —, dar una e să te inspiri din hălci de întâmplări din trecutul tău sau al altora, sau, şi mai rău, să te laşi stimulat de lecturi, şi alta e să recompui o realitate din frânturi pe cât de mărunte pe atât de anonime, încât meritul tău de creator să fie mai presus de orice îndoială. „A TURNA O PAGINĂ”, îi veni în minte o expresie. Asta înseamnă a o scrie dintr-o suflare. Şi eventual nimeni să nu-şi dea seama în ce tempo a fost scrisă. Căci rareori poticnelile şi ezitările scrierii pot fi ghicite îndărătul unei fraze cizelate şi aparent cursive. Mulţi scriu dintr-o suflare şi poate că le şi reuşeşte. Dar la fel de bine poate să le iasă şi celor ce se poticnesc aproape la fiecare cuvânt dar manifestă stăruinţă şi revin cu încăpăţânare asupra textului, îmbunătăţindu-l necontenit. Norocul celor care pot scrie dintr-o suflare, căci mai puţin au de trudit. Şi asta este la fel de valabil în reportaj şi în ficţiune, deopotrivă.
   Bleer se trezi din visare. Erau de astă dată vreo două lanterne în micul lor grup de ziarişti, aşa că cine nu se putea bizui pe memoria proprie pentru a-şi scrie la întoarcere reportajul neautorizat s-ar putea spune că avea cât de cât lumină pentru a-şi nota în carneţel.
   Ziaristul de la „Gazeta literară” fu de părere că nu era sigur că radioactivitatea, aici în subterană, depăşea normele în vigoare. „Fiindcă trebuie să existe nişte norme, nu? De fapt nimeni nu ştie care sunt aceste norme. Poate că ne aflăm într-o situaţie mult mai bună decât japonezii de la Hiroshima şi Nagasaki.”
   „Nimeni nu glumeşte cu Hiroshima şi Nagasaki! Acolo au murit zeci de mii de oameni. Poate sute de mii!” fu apostrofat.
   „Dar nu glumesc deloc!” se dezvinovăţi ziaristul de la „Gazeta literară”. „Opinia publică trebuie să fie corect informată! Atâta tot! Să fie lăsată să judece ea singură!”
   „Opinia publică?” exclamă ironic cineva din micul grup.
   „Da, opinia publică!” se încruntă ziaristul de la „Gazeta literară”. „Nu pentru opinia publică scriem?”
   „Scriem? Ha! Aş vrea să văd şi eu unde o să scrieţi toate chestiile astea!... Cine o să vi le accepte!”
   „Şi nu conta pe un corp de literă mai mare de opt!” aruncă o ironie ziarista de la „Opinia studenţească”.
   „Voi ăştia de la revistele culturale puteţi să strecuraţi mai multe şopârle. Nu stau cerberii cu ochii pe voi, cum stau pe noi ceilalţi.”
   „Păi da, s-au exersat în limbaj esopic ăştia de la cultural!”
   „Nu vă bucuraţi prea tare. O să le dea prin cap să inventeze un departament «anti-Esop».”
   „Sau o lege «anti-Esop»!”
   „Păi, da, de ce nu!”
   „Vânătorii de poante!”
   „Investigatorii de şarade şi de anagrame!”
   „Vă închipuiţi nişte indivizi care stau cu ochii pe text şi îl iau la puricat cuvânt cu cuvânt! Pot să descopere milioane de sensuri!”
   „Parc-am mai auzit undeva chestia asta!”
   „Toată lumea dă năvală pe cultură! Un adevărat exod!”
   „Aş zice mai degrabă «refugiu»!”
   „Fac pariu pe ce vreţi că mulţi o să-i zică «rezistenţă»! Nu-i aşa, colega de la «Gazeta literară»?”
   „Să vezi înghesuială pe pagina culturală în viitorul apropiat!”
   „Apropiat, ai zis? Da’ de unde! Aş zice mai degrabă că în viitorul îndepărtat. Cu cât viitorul e mai îndepărtat, cu atât te poţi aştepta la năzdrăvănii mai mari.”
   „Eu nu mă mai aştept la nicio năzdrăvănie”, spuse ziaristul de la „Munca”. „Gata, s-a terminat cu năzdrăvăniile. Lumea a ajuns al naibii de sobră. Gluma a devenit subversivă.”
   „Nu glumele le am eu în vedere. Când am zis «năzdrăvănii» mă gândeam la nişte răsturnări spectaculoase de...”
   „De?”
   „Mă rog, de... situaţie, ca să zic aşa.”
   „Mai va! Poate în ultimul deceniu. Mai e pân’ atuncea!”
   „Ultimul deceniu din secolul douăzeci? Sau din care?”
   „Noroc cu pagina externă. Cine are una. Acolo poţi să verşi toate lăturile. Şi multora chiar le face plăcere să vadă cât e de rău la alţii. Şi acolo, şi la jurnalele de actualităţi, peste tot la fel. Când se ajunge la intern se schimbă calimera. Ce să mai vorbim!”
   „Să nu-şi facă nimenea iluzii în ce priveşte pagina de cultură. Unii au început să se prindă şi stau cu ochii pe anumite nume care tot apar în presă...”
   „Ce vă spuneam? «Anti-Esop»!”
   „...Într-o bună zi o să li se-nfunde. La urma urmei nici cultura nu-i hârdăul cu lături.”
   „Fiţi atenţi, să nu vă-nchipuiţi că la adăpostul întunericului poţi să spui ce vrei. Cine trebuie să-şi facă datoria şi-o face şi pe-ntuneric! Şi-a luat cineva magnetofonul cu el?”
   „Sunt unii care se bucură de credibilitate. Când e să spună ceva, n-au nevoie de probe materiale! Doar deschid gura şi tot ce spun e literă de evanghelie!”
   „Apropo de magnetofon, dacă înregistrezi răpăiala asta a contorului, nu te crede nici dracu’ că-i taman din subsolul Casei Administraţiei Centrale. Tu poţi să pretinzi orice. Iar Administraţia Centrală e prima care te trimite la plimbare. Când cineva nu vrea să vadă şi s-audă, poţi să-i aduci toate dovezile din lume, toate argumentele, că tot nu te crede. Aşa-i mintea omului alcătuită.”
   „Mintea unora! Să nu-i băgăm pe toţi în aceeaşi oală”, preciză ziaristul de la „Scânteia”. Avea puţine cuvinte de spus aici în subterană, dar multe de scris când apărea ziarul. Sigur, se putea spune că erau multe minţi în redacţia lor şi, unde-s multe minţi, măcar de un lucru poţi să fii sigur: că iese fraza mai lungă şi mai grea.
   „Dar de unde vine creşterea asta de radioactivitate?” se interesă cu voce clară şi răsunătoare ziarista de la „Informaţia Bucureştiului”.
   Cele trei lanterne tresăriră...

   Trei?

   Lanternele tresăriră neliniştite şi spoturile lor jucară pe pereţii coridorului subteran căutând involuntar cauza. Nu scoaseră însă din întuneric decât cimentul ud şi incredibil de înnoroit.
   „Astfel de creşteri au fost observate înainte de marile erupţii vulcanice”, îşi aminti ziaristul de la „Scânteia tineretului” că citise pe undeva... Sau fusese poate cel de la „Ştiinţă şi tehnică”? Totuşi, în întunericul acela umed figurile erau greu de recunoscut. Puteai încerca să le recunoşti după voce, dar vocile erau tulburate de teamă.
   „Erupţie vulcanică la noi?” se miră cineva din preajmă. Mirările amuzau pe toată lumea de la o vreme încoace.
   „Şi înainte de cutremure”, completă o colegă.
   Contorul Geiger–Müller părea că ajunsese cu câteva secunde înainte la apogeul răpăielii, dar se constata că putea mitralia încă şi mai rapid — disperat de rapid. Lui Bleer nu îi era clar cum percepeau ceilalţi situaţia. În general te întâlneai cu oameni pe care îi cunoşteai prea puţin şi care, ca ziarişti cu oarece experienţă, cel mai probabil era să nu se alarmeze din cale-afară, chiar dacă a fi iradiat la o adâncime de câteva zeci de metri sub pământ nu era un eveniment tocmai liniştitor. Dacă împreună cu ei s-ar fi aflat un specialist, cu siguranţă ar fi putut să le dea explicaţii. Dar nu se afla niciun specialist în subterană. Doar un tip care făcuse rost de un contor Geiger– Müller şi se pare că citise pe fugă instrucţiunile de utilizare.
   Trecură din nou pe lângă fisura cu martori din stâlpul de rezistenţă. Martorii nu numai că plesniseră de mult, dar jumătăţile rupte se distanţaseră atâta încât nici n-ai fi zis că fuseseră vreodată părţi ale aceleaşi benzi de hârtie. Lui Bleer, nu se ştie de ce, benzile îi amintiră de semnele de carte pe care redactorul-desemnat le strecurase în manuscrisul său pentru a ajunge mai uşor la locurile din text pe care îşi propusese să i le toace mărunt-mărunt.

   Cine să nu se prindă la una ca asta? Problema este că la fiecare nouă lectură e greu să te abţii să adaugi iarăşi şi iarăşi chestii noi.

   Şi de la „Flacăra” era prezentă o ziaristă — în întunericul de aici nici nu puteai să-i desluşeşti prea bine trăsăturile feţei. Revista fusese lansată abia cu puţin timp în urmă. Tot ce îşi amintea Bleer era că în ziua când zărise primul număr expus în vitrină, îl încântase coperta cu capetele a doi tineri, un el şi o ea, bronzaţi şi viguroşi, care, privind spre un acelaşi orizont îndepărtat, întruchipând de bună seamă viitorul luminos al omenirii — sau deocamdată al Europei de Est —, zâmbeau încrezător pe fundalul unui steag roşu desfăşurat, fluturând în vânt. Şi mai remarcase calitatea foarte bună a hârtiei şi a cernelii de tipar, lucru neobişnuit la vremea aceea. Dar femeile — şi ziarista de la „Flacăra” nu avea de ce să fie o excepţie —, nu arătau de obicei prea mult interes pentru cernelurile tipografice şi pentru alte aspecte tehnice, acestea fiind îndeobşte apanajul şi pasiunea bărbaţilor care lucrau în poligrafie. Ziarista uite că se interesa de radiaţii şi se întreba dacă betonul e un mijloc eficace de ecranare.
   „La care beton te gândeşti?” fu întrebată. „Păi nu e nimic între noi şi radiaţii, niciun beton, nu-ţi face iluzii!”
   „Mă gândeam la cei de sus”, spuse candidă ziarista de la „Flacăra”.
   „Cei de sus?”
   „Cei de deasupra, din Casa Administraţiei Centrale”, explică ea.
   „Auzi cui duce ea grija!” fu persiflată de cineva din întuneric.
   „Păi ăia duc o viaţă lipsită de orice griji”, spuse un alt coleg. „Şi nici despre radiaţii n-o să sufle nimenea nicio vorbă, nu vă preocupaţi. Au ei grijă păzitorii să-i ţină departe de orice veste proastă. Nici despre martori nu li s-a spus nimic.”
   „Martori? Da’ ce, credeţi că se ajunge la proces?”
   „Vorba vine! Martorii de hârtie lipiţi pe fisură.”
   Se râse copios în întuneric.
   „Aici dă-mi voie să te contrazic. Păi nu era chiar Administratorul-general ăla care ne asigura mai deunăzi — ţineţi minte? Ne asigura că martorii sunt la locul lor bine-mersi şi că nici nu le trece prin cap să plesnească?”
   „Faci o confuzie, i se spuse, Administratorul-general n-a coborât niciodată în subsol. Ăla care a coborât cu noi e un adjunct oarecare.”
   „I-apucă uneori un optimism ciudat. Asta-i vorba care îmi place la ei. Şi la oricine altcineva. Optimismul nici n-are nevoie să fie argumentat. Păi un optimism argumentat n-are niciun haz. Dacă lucrurile merg bine, e uşor să te-arăţi optimist. Meritul e să fii optimist când nu merg bine!”
   „Dacă lucrurile merg prost, scoatem din traistă ironia, nu? Parcă aşa-i pe la noi, prin Europa de Est.”
   „Tot ce pot să vă spun e că toată discuţia asta nu are nimic comun cu realitatea.”
   „Adică ce vrei să spui?”
   „Scoate-ne la lumină, convoacă-ne într-o sală de şedinţe, şi să vezi atuncea ce ne iese pe gură. Cu totul şi cu totul altă marfă.”
   „Avem şi noi dreptul la momentele noastre de-ntuneric.”
   Bleer se gândi cu compătimire şi în acelaşi timp cu amărăciune la ziarista de la „Flacăra” şi îşi zise că probabil acolo, la o adică, îl schimbau rapid şi fără prea multe ezitări pe oricare din redacţie dacă se întâmpla să dea semne de nervozitate, astfel că un nou-venit nu apuca să se contamineze de aerul redacţiei şi, la drept vorbind, nici nu apuca să afle cine i-au fost predecesorii, dacă asta avea vreo importanţă. Lipsă de continuitate, cum s-ar zice. Spiritul revistei se naşte odată cu macheta primului număr şi, dacă iniţiatorul cade în dizgraţie, tot ce pot face cei ce îi urmează este să ignore în totalitate trecutul.
   Un nivel mai jos, contorul Geiger–Müller trecea de la ropotele de aplauze de mai înainte la aplauze furtunoase pentru puterea ucigătoare a radiaţiilor, ca un efect pervers al unei încărcări nemăsurate. Nici Administratorul-general, cu tot entuziasmul său optimist, n-ar găsit alt adjectiv decât „funest”. Nimeni nu ştia cât timp te mai puteai opune. Aplauzele morţii predispuneau la resemnare.
   „Nimic din ce auzim aici nu se poate înregistra”, remarcă cu tristeţe ziaristul de la „Solidaritatea socială”.
   În micul lor grup, nimeni n-ar fi putut pretinde că este „trimisul ziarului” său; căci nimeni nu se afla aici din însărcinarea conducerii, nici măcar cu încuviinţarea conducerii. Drept care cine ar fi cutezat să facă o înregistrare cu magnetofonul trebuia să aibă după aceea grijă cum se descurcă cu banda. Tot aşa cum Bleer avea de ceva timp grija celor câteva pelicule conţinând... ce conţineau. Îşi aminti ce se spunea despre sfiala oamenilor din Europa de Est când li se pune în faţă un microfon şi sunt invitaţi să-şi spună părerea despre indiferent ce — treburi care privesc viaţa publică. Şi iată că reieşea foarte clar că sfiala era prezentă şi fără a li se pune un microfon în faţă. Ei toţi, inclusiv Bleer însuşi, erau fără doar şi poate oameni din Europa de Est.
   Miruna continua să fie absentă. De la „Convingeri comuniste” trimiseseră pe altcineva; era un tip pe care Bleer găsi că era momentul potrivit să-l întrebe dacă ştie unde dispăruse colega sa.
   Se pare însă că se înşelase, că momentul nu era deloc potrivit. Şi că în asemenea chestiuni niciodată nu era momentul potrivit.
   „De asta îţi arde ţie acum?” îl apostrofă ziaristul de la „Convingeri comuniste”, colegul Mirunei. „Nici nu vreau să mă gândesc ce doze încasăm cu toţii în hruba asta!”
   „Unii mai mult, alţii mai puţin”, îi răspunse Bleer. Şi îi veni în minte cuvântul „DEZORDINE”.
   „Mare prostie că am intrat aici fără dozimetre!”
   „O să vedem în zilele următoare.”
   „Eşti cinic, sau ce? Te-ai molipsit şi tu?... Miruna nu mai lucrează la noi”, îl puse deodată la curent ziaristul de la „Convingeri comuniste”.
   Bleer simţi un gol în stomac: nimeni nu îi spusese ceva care să-l prevină. Nici chiar Miruna însăşi, la ultima lor întâlnire.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu