Oamenii umblau îmbrăcați încă destul de subțire, ca de început de toamnă, dar unele trenuri care veniseră din nord aduseseră deja cu ele mohoreala cenușie a gerurilor îndepărtate. Țurțuri de gheață atârnau sub treptele de la uși și sub grilajele de protecție dintre vagoane, învăluiți în norii de aburi care ieșeau dezlânat de sub ușile lăsate deschise și se destrămau în luminile chioare ale peroanelor. Încă un pic și aveau să se ivească zorile. Unele din acele trenuri se pare că ajunseseră încă de cu seară dar nici acuma nu fuseseră evacuate spre depou sau spre Triaj. Și, culmea, țurțurii nu se topiseră decât foarte puțin. Pe alte linii fuseseră trase, nimeni nu știa de ce, garnituri de cisterne de păcură, pe care scursori negre năclăiseră, uscându-se, guri de încărcare și robinete și tot.
Trenul lui Laurian încă nu fusese tras la peron. Toate chioșcurile de ziare și de gustări erau închise. Nu începuse încă nici măcar aprovizionarea de dimineață. Întreaga gară, cu toate sălile și coridoarele ei ramificate, era pustie. În această pustietate, Laurian tresări deslușind în depărtare o siluetă feminină cunoscută, care se apropia dinspre intrarea cu coloane. În prima clipă i se păru că e maică-sa. Să se fi răzgândit oare, după ce îl lăsase baltă în fața casei jefuite, grăbită să se întoarcă acasă? Să se fi simțit rușinată de dezertarea de la îndatorirea ei de mamă de a-și susține moral fiul ajuns într-o situație dificilă?
Dar nu era maică-sa. Era Laura. Încă din depărtare, înainte ca trăsăturile feței ei să devină distincte, îi recunoscu silueta, mersul grațios. Venind spre el, deși fără doar și poate îl recunoscuse și ea, nu se grăbea. Când fură față în față, ea stătu nemișcată înaintea lui, cu capul ușor înclinat, ațintindu-l cu o privire în care conviețuiau în bună armonie mirarea vagă, plăcerea revederii și reproșul: *** *Publicat și în Convorbiri literare nr. 1, 2021
— Cum de ești calm, Laurian? Mai poți să fii calm după tot ce s-a-ntâmplat?
Erau mai puțin întrebări, cât mai degrabă constatări de-ale ei, fugitive. Pentru Laurian nu era clar de ce dintre toate, calmul lui era pentru ea o surpriză, când pentru el, calmul nici nu era starea sa de spirit dominantă. Laura își coborî privirea spre servieta pe care el o ținea în mână.
— Așa de puține lucruri ți-ai luat?
— Nu sunt lucruri, sunt bani.
— Bani? repetă ea surprinsă. Umbli cu o servietă plină cu bani în pustietatea asta? Nu ți-e frică de răufăcători?
Laurian privi distrat în jur. Magazinele gării aveau, toate, storurile coborâte, definitiv coborâte, iar parte din ele erau lipite cu afișe de avertizare, învechite și mâzgălite. Drept în față, la o oarecare distanță, la capetele de peron, pufăiau rar locomotivele și, ceva mai încolo, fâsâia leneș aburul sub vagoane.
— M-am interesat mai devreme, vorbi el, sala de așteptare a fost vandalizată.
— De ce crezi că mă interesează sala de așteptare?
— Știu că n-ai venit s-aștepți niciun tren, acceptă Laurian. Mă gândeam la un loc unde să putem sta nițel de vorbă. Toate sunt închise pe-aici. Restaurantele, bufetele... Poate facem câțiva pași, dacă vrei.
— Nu încetez să mă minunez, Laurian, spuse ea în timp ce pășeau alături, în pas de plimbare, îndreptându-se spre peroane. Nu simt nicio emoție în glasul tău. Nu ești emoționat chiar deloc?
— De ce-aș fi? Fiindcă plec într-o călătorie cu destinație incertă?
— Și asta. Dar și fiindcă ai rămas fără casă.
— N-am rămas fără casă. Am rămas doar cu o casă goală. Proprietar sunt în continuare. Mâine sau într-una din zilele următoare, cu prima ocazie, o să le telegrafiez alor mei să se ducă la secția de poliție și să semneze în locul meu procesul-verbal de constatare. Sper să accepte. Iar în rest, cred că nu-i nevoie să-i învăț eu ce trebuie să facă.
— Îmi pare rău să-ți spun, iubitule. Am vorbit cu tata despre chestia asta. Mă tem că poliția o să ajungă la niște concluzii care n-or să-ți facă deloc plăcere.
— Taică-tău are informații în sensul ăsta? Sau e o simplă presupunere?
— Tata face analize. Bazate pe date și pe similitudini.
— Înțeleg... Nu insist.
Un răpăit sacadat începea să se audă și creștea, venind dinspre una din intrările laterale ale gării. În foarte scurt timp deveni cât se poate de clar că era o coloană de soldați care mărșăluia apropiindu-se. Bocancii cu ținte răsunau cadențat pe pardoseala de gresie a holului central. Iată-i, se și vedeau în lumina chioară a sălii înalte, sub ochiurile murdare de geam, peste care noaptea încă mai băltea, stătută.
— Știu că tu contai pe mine, iubitule... Un colțișor de părere de rău fumega în ochii ei. — Dar nu mă simt capabilă de o aventură cu tine. Nici cu tine, nici cu altcineva. Pur și simplu nu-s făcută pentru aventură.
— Nimeni nu-i făcut pentru aventură, acceptă el moale.
— Ba da, îl contrazise ea cu un început de însuflețire. Unii sunt. Știu sigur că unii nu pot să trăiască fără aventură. Nu e și cazul meu. Din păcate.
— Sau din fericire, încercă el, de dragul amuzamentului, o variantă.
Coloana de soldați ajunsese foarte aproape, soldații din capătul coloanei se vedeau mărșăluind viguros, aproape ca la paradă, dând din brațul liber, cel cu care nu-și țineau pușca pe umăr. Păreau să facă față cu brio încărcăturii purtate în spate — raniță, pătură făcută colac peste umăr, în diagonală, cartușieră, lopata de tranșee și gamela bălăngănindu-li-se sub centură.
— Se întorc de pe front, sau se duc pe front? întrebă Laurian — sau, mai degrabă, glumi.
— Doamne, Laurian, îl certă Laura cu blândețe, pe ce lume trăiești? N-ai auzit ce ne-au spus la restaurant, nu mai departe de acum câteva ore? Că băieții noștri s-au întors victorioși?
— Victoriile se întâmplă totdeauna în altă parte, spuse el cu gândul dus.
Coloana se oprise în dreptul unui peron. Răsunară comenzile ofițerului comandant. În șir câte doi, la dreapta spre peron, pas alergăă-TOR!
— Se îmbarcă, observă Laurian în timp ce soldații tropăiau precipitat dând colțul, în coloană, spre peron. În același tren cu al meu. Sper să mai rămână un loc și pentru mine.
— Ai o pază bună pentru servieta ta plină cu bani! glumi Laura.
— Chiar așa! râse el înveselit.
Doar pentru moment înveselit. Se opriseră. Intenția ei de a nu-l urma în călătorie fusese exprimată clar. Ce altceva putea să mai urmeze, decât despărțirea?
Un animăluț cu coadă stufoasă se ivi după ce ultimul soldat dispăru în pas alergător spre vagoane. O vulpiță roșie. O văzură prefirându-se pe la marginea peronului, pe lângă stâlpii metalici care susțineau acoperișul, apoi pe lângă chioșcurile închise de ziare și de băuturi răcoritoare, către holul central. Dacă nu părea speriată, de fapt nici nu avea de cine să fie, căci tot locul era din nou pustiu. Alerga repejor, fără nicio ezitare, părând că știe foarte bine care îi e drumul.
Dincolo de peroane și dincolo de gară, mult dincolo de oraș, în depărtare, se ivise geana proaspătă a zorilor. Laurian nu-și putu desprinde ochii de ea.
— O iluzie? se întrebă el cu voce aproape șoptită.
— Poftim? tresări ea. Ce-ai spus?
El o privi lung, cu despărțirea în suflet.
— Rămâi cu bine, Laura.
Se întoarse și o porni fără grabă pe urma soldaților, către mijlocul peronului.
