Colindătorii veneau la uşa noastră în prelungirea darurilor pe care le primeam de Crăciun. Erau şi ei un dar de Sărbători. Cei mai mulţi mă depăşeau net ca vârstă. Şi nu doar ca vârstă ci şi ca pricepere. Nu că m-aş fi încumetat să-mi fac şi eu o stea. Dar admiram din tot sufletul acea minunăţie de artă şi de meşteşug care se chema stea de Crăciun. Era diferită de la o ceată de colindători la alta, dar eu o vedeam în mâna lor mereu pe aceeaşi, steaua de Crăciun, unica, steaua construită cu pricepere şi dăruire, după toate regulile de la rubrica de revistă „Cum să ne construim o stea”. Sau, mai mult decât atât, poate după un meşteşug transmis din tată în fiu, de la un tată din partea locului la un fiu din partea locului. În timp ce noi eram noii-sosiţi, străinii toleraţi în Prahova cea atât de tradiţionalistă. Colindătorii erau, cum s-ar zice, nu doar mesagerii Sărbătorilor de iarnă ci şi mesagerii lucrului bine făcut. Ai mei deschideau uşa şi ne trezeam cu ei afară în ger, la doi paşi înaintea noastră, privindu-ne ţintă cu ochi strălucitori. Dar şi cu o anume stăpânire de sine, cu o anumită cutezanţă, care mie îmi lipsea. Sunt sigur că nu erau mult diferiţi de cei din ziua de azi, adică nişte băieţi timizi care îşi luau inima în dinţi să plece cu colindul şi îşi încercau norocul, fără să fie siguri că aveau să fie primiţi peste tot unde se duceau. Dar pe vremea aceea eu vedeam în ei altceva. Vedeam pe feţele lor îndrăzneala nebună de a pleca la colindat, de a intra în curţile oamenilor, de a nu lua în seamă lătratul câinilor, de a înfrunta gerul şi oboseala. Privirea îmi luneca de la feţele lor îmbujorate la steaua pe care o ţineau înălţată semeţ. „Uite-te la noi, ţâncule! desluşeam în privirile lor. Uite-te la steaua noastră! O vezi? Ştii tu cât am muncit la ea? Ştii că am început lucrul la ea încă de astă-toamnă? Noi cinstim Sfintele Sărbători! Nu stăm în casă, la căldurică! Am învăţat versuri! Am învăţat să cântăm! Ne-am luat toiag, precum Isus Mântuitorul! Umblăm şi le amintim oamenilor că peste câteva ceasuri, la miezul nopţii, începe ziua când s-a născut Mântuitorul! Uite-te la steaua noastră!” Şi mă uitam la cele cinci colţuri ca nişte mici piramide ascuţite între vârfurile cărora stăteau întinse lejer lanţuri făcute din hârtie glasată. Mă uitam la tamburul în care erau înfipte solid colţurile, şi în mijlocul acelui tambur, pe fundalul căruia o vedeam pe Fecioara Maria, ardea o lumânare pâlpâind în vântul de-afară. Vedeam flacăra reflectată în geamul uşii noastre de la intrare şi în ochii lor strălucitori. Şi dincolo de stea vedeam crengile copacilor desfrunziţi şi umezi şi întunericul nopţii de Ajun. Asta vedeam. Şi asta văd şi-acum, uneori, prea rar, întors cu gândul la vremurile de-atunci. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
