Nu singura preocupare dar, oricum, una din preocupări, pentru Pompilian, la fel ca şi cu ocazia altor vernisaje, era aceea că înăuntru era întotdeauna singur. Nu reuşea niciodată să convingă pe cineva să-l însoţească. Lumea manifesta indiferenţă faţă de arte.
La fel s-a întâmplat şi de data asta. Pompilian a intrat singur la vernisajul expoziţiei sculptorului Corneliu Negoi, de la galeria UnicArt de pe Calea Victoriei. Orice vernisaj este o festivitate, aşa că e de dorit să vii — nu-i aşa? — cu o anumită stare de spirit. Nu că trebuie neapărat să schimbi o impresie cu cineva de lângă tine... Deşi, da, sigur, poate fi şi asta. Dar măcar să simţi că cineva care îţi este apropiat sau măcar cunoscut, priveşte exponatele lângă umărul tău şi să-i poţi şopti că urăşti cuvântul exponate, iar el să-ţi răspundă şoptindu-ţi la rândul lui la ureche că în definitiv nu denumirea contează ci vibraţia pe care ţi-o transmit acele exponate. Iar dacă discuţia ar fi continuat sau s-ar fi oprit aici (cel mai probabil) era o chestiune secundară.
Ca niciodată, încăperea era deja, cu destul timp înainte de ora anunţată, aproape plină de vizitatori, şi încă mai veneau. Uşa se deschidea la fiecare minut şi feţe noi şi necunoscute descindeau venind din frigul de afară şi încercau să se acomodeze cu ambianţa, asta însemnând o primă diagnosticare a atmosferei din sală, o luare la cunoştinţă de prezenţa unor persoane cunoscute sau necunoscute dar de o oarecare notorietate, să zicem. Pe măsură ce intrau, Pompilian le studia cu interes fizionomiile şi constata cât era de diversă paleta de expresii pe care le întâlnea. Unii nu-şi ascundeau încântarea de a fi acolo şi se putea presupune cu uşurinţă că trăiseră acea încântare înainte chiar de a fi păşit pragul galeriei. Iar ceea ce întâlneau aici înăuntru părea să nu facă altceva decât să le confirme motivele de încântare avute dinainte. Cu alte cuvinte, veneau montaţi pentru a se delecta. Ceea ce nu era deloc rău. Încântarea acestora persista după trecerea pragului, se hrănea din încântarea citită pe feţele cunoscuţilor prezenţi la vernisaj, cu care schimbau priviri aprobative şi amicale, li se transmitea acestora, dar sfârşea prin se dilua într-o oarecare măsură pentru că atmosfera din sală nu putea fi decât una, aceea de confort nobil şi reţinut în comuniune cu toată suflarea dinăuntru, în prezenţa spiritului artei... Alţii îşi aduceau de acasă blazarea profesionistă făurită de-a lungul multor ani, dar o umbră de înviorare le colora un pic obrajii sufletului, parcă fără voia lor, după câteva minute petrecute printre aceşti connaisseurs.
Intrau persoane de sex bărbătesc purtând paltoane lungi până la călcâie (aproape), în pas cu moda, la gât cu şaluri de asemenea lungi până către poala paltonului, în culori vii (alţii, mai răuvoitori, le-ar fi numit ţipătoare), înnodate peste rever, sau alte persoane, tot de sex bărbătesc, care nu purtau şal defel, expunându-şi tinereşte, la frigul de-afară, pieptul neprotejat decât de piepţii subţiri ai unei cămăşi albe şi de o cravată, sau nici măcar atât, doar de un guler descheiat, fără niciun fel de cravată...
Toţi bărbaţii aceia care continuau să intre, acum mai des chiar decât la fiecare minut o dată, erau, în marea lor majoritate, aproape inexplicabil, foarte înalţi. La fel şi cele mai multe din femeile care îi însoţeau. Parte din acei vizitatori se opreau în preajma lui Pompilian şi îi obturau vederea spre masa de la perete, unde Corneliu Negoi putea fi văzut stând de vorbă cu o femeie elegantă, între două vârste, custodele galeriei, şi o altă femeie, ceva mai tânără, ambele îndreptând asupra sculptorului efluvii de entuziasm artistic în ambalajul cunoscut al admiraţiei lor personale fără limită. Ochi strălucitori, şi râs, şi dantură albă, şi iar ochi strălucitori, şi cascade de cuvinte entuziaste, încât parcă nu te mai săturai să le urmăreşti vivacitatea. Admiraţie la care sculptorul părea a fi imun, limitându-se la o politeţe oarecum distantă. Dar era oare posibil să crezi că toată acea atenţie plină de lumină îl lăsa cu adevărat indiferent?...
Deci nu era chip să ai vedere neîngrădită spre masa lângă care stătea sculptorul, aşa că Pompilian încercă să-şi găsească un alt loc strecurându-se printre vizitatori (pe după spinările lor masive şi înalte) care nu-i dădeau nicio atenţie, absorbiţi cu toţii de grupuleţele a căror parte erau. De îndată însă ce reuşi să-şi găsească alt loc, alţi vizitatori înalţi se interpuseră, desigur fără premeditare, între el şi masa de unde aveau să izvodească foarte curând discursurile de prezentare. Pompilian încercă să se amuze căutând cu privirea persoanele cele mai suspuse din galerie, vreun secretar de stat sau poate însuşi ministrul culturii şi al cultelor, dar erau destule persoane în sală care să poată fi luate, judecând după prestanţa lor impozantă, drept asemenea notabilităţi.
Pompilian îşi căută încă o dată un alt loc cu deschidere, de astă cu mai mult succes. Cel puţin, la prima vedere. Era clar, cei mai mulţi vizitatori se cunoşteau între ei şi stăteau de vorbă cu o politeţe afectuoasă, cei mai înalţi aplecându-şi capul către cei mai puţin înalţi spre a-şi arăta interesul pentru spusele interlocutorului. Politeţea binevoitoare era în elementul ei în toată acea adunare de amatori de artă, chiar dacă se putea presupune că grupuleţele prezente se cunoşteau în realitate destul de puţin, iar de întâlnit se întâlneau numai cu asemenea ocazii. Dar trebuie să fi fost pentru ei plăcut chiar şi-aşa. Pompilian n-avea faţă de cine să-şi arate interesul, n-avea cu cine să fie politicos şi binevoitor. Ba chiar, la un moment dat, îşi zise că pe viitor avea să se abţină să participe la asemenea evenimente. N-avea niciun rost.
Bineînţeles că şi în acest nou loc se găsiră în scurtă vreme destule persoane înalte care, deplasându-se în sală, pas cu pas, dintr-o parte într-alta, în aparenţă fără voia lor, să i se aşeze în faţă. Şi Pompilian realiză că de fapt nu obturarea era cea care îl deranja cel mai tare. Sala devenise de-a dreptul aglomerată, acum când, după toate semnele, prima cuvântare sta să înceapă. Vizitatorii înalţi făceau un zid, chiar dacă nu compact, imposibil de escaladat. Ce prostie, îşi zise Pompilian. Un zid!... Neştiindu-se totuşi mic de stat, nu reuşea să se dumirească de unde îi venea acea senzaţie stupidă de zid. Privi cu mai multă atenţie în jur şi constată că erau destui vizitatori mai scunzi decât el. Cei înalţi însă iată că făceau legea în sala galeriei. Paltoane foarte lungi, scurte foarte voluminoase, umeri foarte largi — toate astea îl întorceau pe dos. Îşi îndreptă spinarea cât putu, până o simţi ţeapănă ca un arac dar prin asta nu reuşi decât să-şi creeze un fel de mini-prestanţă, fragilă şi trecătoare, de care cei din jur habar n-aveau.
Îşi mută privirea la lucrări — ba nu, reveni cu obstinaţie la cuvântul exponate —, cărora nimeni nu le dădea deocamdată nicio atenţie. Observă o coloană uşor şerpuită, de sticlă albastră, oarecum masivă, şi pata albastră, de cerneală diluată, pe care lumina o arunca pe perete trecând prin acea coloană. Apoi privi cea mai mare din lucrările — ba nu, exponatele — sculptorului, o suprafaţă întinsă, orizontală, de sfere de sticlă roşie, de diferite mărimi, care se atingeau şi pe alocuri se încălecau, la piciorul căreia, dacă ar fi avut deschiderea necesară, era sigur că ar fi văzut pe pardoseală spoturi inegale de suc de...
Se gândea cu ce fruct ar fi putut compara culoarea respectivă, dar la masa luminată (pe care n-o putea vedea) cineva îşi drese glasul şi bătu uşor cu creionul într-un pahar gol, cerând linişte. Şi toată rumoarea acelei mulţimi educate şi disciplinate se stinse în următoarele două secunde. *** *Din volumul de povestiri Femeia din metrou
