duminică, 18 aprilie 2021

Laurian și Laura (25)

Godin

Ifrim stătea în capul scării monumentale de la intrarea principală și se uita fără vreun interes special la cortul militar din imediata vecinătate a sălii. Cum ar fi zis chiar el cu puțin timp în urmă, pe când mai era încă administratorul sălii: ardea gazul. Nici în cort nu se vedea vreo activitate, doar plantonul de la intrare, care stătea în poziție de repaus și, ce să facă și el, păzea.
   — Veneau mai mulți sportivi la sală, îi spuse lui Laurian. Nu numai sportivi, dar și elevi și cadre militare. Și parcă era și mai multă disciplină. Dar rămâne între noi, Laurian, da? Își miji ochii, privindu-l pe Laurian cu atenție: — Ce, te miri că-ți spun pe numele adevărat? Păi de ce să-ți inventez alt nume, bre, dacă în acte figurezi ca Laurian? Pe mine nu mă interesează ce fel de nume e și de unde vine! Scrie în acte că te cheamă cutare? Înseamnă că asta e, și Cutare îți zic.
   De-a lungul peretelui de sticlă, în cadrul larg al ușii, trecu îngrijitoarea Gherghița, cu nelipsita-i găleată și cu bățul în formă de T.
   — Ce zici de ea? se întoarse fostul administrator spre Laurian. Nu mă mai vede. — Hei, Gherghițo! o strigă. Îngrijitoarea se făcu nevăzută fără a da vreun semn că a observat prin jur ceva vrednic de atenție.
   — Foarte bine! spuse cu ciudă fostul administrator. Să se spele pe cap cu Vasile al ei! Să vedem cine a fost mai bun! Cantina era organizată pe vremea mea. Zbârnâia! Mâncarea era gustoasă și hrănitoare! Făcută fără economii! Nici Armata nu avea a se plânge, cu toate că, strict vorbind, nu era obligația noastră să-i servim. Dar, după cum ți-am mai spus, ce ne-am face noi fără Armată? Acuma, să vedem ce urmează. Să vedem cum o să meargă treburile. De când l-au pus pe el șef în locul meu, nici n-au venit marii mahări. I-a mai văzut cineva în tribună? Tu i-ai mai văzut, Laurian?
   — Eu? Nu, nu i-am mai văzut nici eu.
   Ifrim, fostul administrator îi cercetă fața cu o anume curiozitate șireată:
   — Deși, dacă mă gândesc bine, poate că ție ți-ar fi prins bine să mai treacă pe-aicea, nu? Mahării, la ei mă refer. Să nu zici că nu! Știm noi cine te caută la telefon din când în când!
   O mașină de-a Armatei, cu cauciucuri late, trase jos la piciorul scării. Amândoi în văzură pe Vasile, noul administrator, coborând de pe locul de lângă șofer, cu burdihanul lui încins cu centironul și cu diagonala peste umăr și, ca noutate, cu chipiu de ofițer pe cap în locul bonetei de rezervist. Și încă o noutate: în mână avea o servietă nou-nouță. Observă numaidecât că era așteptat în capul scării dar se pregăti să nu le dea nicio atenție celor doi. În timp ce urca treptele deveni clar că nu îl interesa decât, poate, într-o oarecare măsură, Laurian și anume pentru a-i spune, când ajunse lângă el, la același nivel:
   — Ei, Timotei, ți-ai făcut bagajul?
   — Bagajul?
   — Sau te pomenești că n-ai niciun bagaj! Fostul paznic Vasile rânji sarcastic. Te pomenești c-ai rămas așa cum te-am cules eu de pe drumuri! Ei, băiete, cu sau fără bagaj, e timpul să-ți iei tălpășița! Statul nu-ți mai dă locuință pe daiboj! Cât credeai tu că merge? S-au dus vremurile alea! S-a-mpuțit treaba și acolo sus. N-am timp să stau acuma să-ți explic. Da’ cred că pricepi tu: gata cu telefoanele! Să nu te-aștepți să te mai cheme cineva la telefon. Gata! S-a terminat și distracția asta! Dădu să plece, dar își aminti că încă n-a spus tot ce avea de spus: — Dacă cineva mai are vreo treabă cu mine, să-și aducă aminte de numele meu de familie. Necșulică! Gata cu Vasile! Aruncă o foarte scurtă privire severă, dintr-o parte, spre fostul administrator Ifrim și își văzu de drum.
   Doar când să treacă prin cadrul ușii se mai opri o clipă pentru a se întoarce pentru ultima oară spre Laurian:
   — Mâine dimineață camera să fie liberă! Ne-am înțeles?
   — Schimbări mari acolo sus, din câte am înțeles, trase Ifrim concluzia după ce noul administrator Necșulică dispăru în umbra holului. Asta explică multe. Devenise dintr-odată mult mai popular: — Ce zici de el? Ce-o fi ducând în geanta aia?
   Santinela de la intrarea în cortul militar făcu, rigid, un pas lateral și luă imediat poziție de drepți pentru a-i da onorul comandantului care tocmai ieșea din cort. Comandantul avea aerul că își petrecuse multă vreme înăuntru, iar acum trebuia să se obișnuiască cu lumina de afară și să se asigure că ploaia nu stă să înceapă. Pe stradă, doi trecători părură a fi luați prin surprindere de un zgomot care venea din urmă, din josul străzii: se auzea tropăitul cadențat al unui pluton de soldați ce se apropiau în pas alergător. Pentru comandant, în fața cortului, zgomotul nu păru a fi o surpriză: se aștepta la asemenea mișcări, dacă nu la și mai rău. O mașină militară opri vijelios la trotuar și rămase acolo așteptând ca plutonul de soldați să treacă prin dreptul ei. O altă mașină militară se deplasa în urma plutonului cu viteză redusă, însoțindu-l.
   Cu o strângere de inimă așteptă Laurian răspunsul Laurei după ce lăsă fisa să cadă în telefonul public.
   — Alo! îi răspunse în cele din urmă o voce de femeie, un pic tremurătoare, voalată de vârstă. Laurian se gândi la Babușka.
   — Babușka? întrebă.
   — Ce „Babușka”! Bați câmpii! Cu cine dorești?
   Vocea devenise brusc iritată.
   — Cu Laura, dacă se poate, vă rog.
   — Cine întreabă?
   Laurian ezită. Drept cine să se recomande? Spuse:
   — O cunoștință.
   De la capătul celălalt al firului se propagă spre urechea lui o vorbă veninoasă venind de la presupusa Babușka:
   — O cunoștință! Vocea deveni și mai metalică: — Laura nu mai stă aicea!
   Laurian nu mai avu nimic de întrebat. Agăță receptorul în furcă. Apăsarea din suflet nu îl slăbea.
   Vânzătorii ambulanți dispăruseră de mult de pe străzi. Locul lor îl luaseră chioșcurile, cu vitrinele burdușite de ziare și de reviste, din cauza cărora nu o puteai vedea pe vânzătoare decât dacă te aplecai spre ferestruica pe unde dădeai banii și primeai ziarul. Ca de obicei, n-avea niciun ban, dar i-ar fi făcut plăcere să-i vadă pe chioșcari îmbiindu-i pe trecători. De fapt însă, puțin le păsa dacă vând ceva sau nu. Trecu un autobuz plin cu pasageri tineri ițindu-și mutrele posomorâte pe la ochiurile de geam spălate în pripă. Era clar că se află într-o acțiune militară. Laurian își aminti, fără să știe de ce, de războiul trecut, când se presupunea că tinerii soldați plecaseră la război animați de entuziasm. Gările cică ar fi fost animate de chiotele lor de veselie. Obrăznicia vânzătorului de ziare adolescent, care se agățase de el și de Laura la restaurant cerându-i Laurei topazul de la gât, nu-l mai enervă, acum, după atâția ani. Costumul primit în dar de la Laura arăta încă bine, iar paltonul, căpătat și el, îl aruncase peste umăr, dar valijoara rămăsese tot cea veche și ponosită.
   Intră în curtea unde locuiau de ceva vreme Flavius și Amelia. Dacă mai locuiau. Lângă o grămadă de lemne de foc aruncate la întâmplare unele peste altele la peretele unei case prăpădite, doi bărbați între două vârste, nebărbieriți de zile, ședeau față în față pe două taburete și jucau table, aplecați peste o cutie de șah deschisă, așezată între ei pe un buștean pus în picioare. Erau îmbrăcați în salopete slinoase și fumau înconjurați de o puzderie de chiștoace aruncate împrejur. Zarurile zornăiau de zor într-un firicel de sunet care se insinua pe sub tumultul grav al orașului.
   — Ia stai așa, moșulică. Unul din jucători se opri înainte de a arunca zarurile și se întoarse spre Laurian cu chiștocul lipit de buză într-un colț al gurii: — Mata pe cine cauți?
   Laurian așteptă să se îndepărteze mai întâi sirena ambulanței care tocmai trecea prin dreptul porții.
   — Dacă am reținut bine, soră-mea Amelia și frate-meu Flavius stau la adresa asta.
   — Ai reținut bine, dar Amelia s-a mutat.
   Bărbatul lansă zarurile din pumn.
   — Și Flaviu?
   Jucătorul mută energic pe tăblie niște puluri.
   — E pe-acolo pe undeva.
   Deja nu-i mai dădea vizitatorului nicio atenție.
   — Prima ușă? insistă Laurian.
   — A treia.
   Un câine se porni să latre cu furie, smucindu-se în lanț. Uși și ferestre se înșirau pe dreapta până departe în acea curte, care semăna cu o stradă. Pe partea stângă se înșirau privatele ca niște gherete de pază mizerabile, la marginea curții, la o palmă de gardul curții alăturate. O altă grămadă de lemne, de astă dată stivuite, se ridica lângă ușa a treia. Laurian zâmbi în sinea sa la gândul că frate-său, iată, e un tip ordonat. La marginea aleii, în stânga, era o cișmea, cu o săpunieră improvizată, de sârmă, atașată de țeavă și în jur pământ fără iarbă, albit de apă cu săpun aruncată din lighean.
   Probabil că stătea deja de ceva vreme în dreptul ușii cu geamlâc și fusese văzut dinăuntru, că iată, Flavius ieși în prag plin de avânt, cu brațele ridicate:
   — Laurian! Ce-i cu tine, frate? Ești bine? S-a-ntâmplat ceva? Îl împinse ușurel în casă și totodată îi atrase atenția: — Vezi, că nu sunt singur! Dincolo de godinul din mijlocul camerei, în patul nefăcut, o femeie doar în furou, acoperită cu un cearșaf nu tocmai curat până la mijloc, șezând rezemată de tăblia patului, îi zâmbi privindu-l insistent drept în ochi în timp ce își îndrepta o bretea pe umăr. Între degete îi fumega o țigară abia aprinsă. — Ea e Anda, o prezentă degajat Flavius, o colegă de la fabrica de urcioare care nu merg de multe ori la apă! Și spunând asta, se porni să râdă cu poftă.
   — Deocamdată suntem în concediu! preciză el bine-dispus.
   — Fără plată! completă ea ridicând un deget și o apucă și pe ea râsul.
   — Am aflat că Amelia s-a mutat de-aici, spuse Laurian.
   — Așa? Deci ai și aflat? De la cine, de la tablagiii de-afară? Păi da, Amelia, ce să zic, s-a dus să stea la un tip. La mai bine, poți să fii sigur!
   — Să vedem cât ține de data asta, strecură Anda.
   — Ei, se ocupă de analize, glumi Flavius. Ea și c-un doctor de la laborator. S-ar putea să le iasă bine analizele! Amelia, cum o știi, se pricepe la analize! Ea și cu babacu’ lu’ Laura ta. Unul se pricepe la analize economice, altul la analize medicale! Apropo, Laura ce mai face? Am citit c-ar fi fost niscaiva cutremure pe-acolo pe sus. Astea vin când nici nu te-aștepți. Nimenea nu știe când, nimenea nu știe de ce.
   — Laura a plecat de-acasă, răspunse Laurian. N-am idee unde s-a dus.
   — Așa? Și de-aia ai plecat cu valijoara? Și cu paltonul, acuma în toiul verii?
   — Flavius, m-au dat afară din sala de gimnastică. N-am avut unde să altundeva să mă duc.
   Flavius rămase pe gânduri, privind undeva într-o margine de dușumea.
   — Asta-i nasol, frate. Orașul e-n stare de asediu.
   — Pe bune? sări în sus Anda.
   — Nu-i în stare de asediu, da’ nici mult nu mai are.
   — Noi oricum suntem aicea-n stare de asediu! Glumi ea mucalită.
   — Ar fi un locșor în camera cealaltă, reluă Flavius, acuma c-a plecat Amelia. Partea proastă e că Anda nu poa’ s-o facă pe tăcute.
   — Ce nu pot să fac? tresări fata. Și când își dădu seama ce-a vrut el să spună, o apucă o furie veselă și aruncă cu perna în Flavius: — Ah, nenorocitule! Da’ tu po’ s-o faci? Hai spune, po’ s-o faci pe tăcute?
   — E-n regulă, încheie Flavius. O zi-două merge, frate. Dar nu mai mult, sper că ne-nțelegi.
   De la godin se înălța un burlan de tinichea, care făcea un cot și dispărea într-o gaură din perete, unde se vedea că fusese pe vremuri o sobă de teracotă. Pe partea orizontală a burlanului erau atârnați la uscat ciorapi bărbătești și chiloți de damă.