Paisprezece...
Oare chiar să fi venit primăvara? Uşile sălii de antrenament... larg deschise către hol, la ora când în bucătăria cantinei oalele clocoteau pe plită. Varză, cartofi, morcovi muindu-se treptat, în clocot, să fie gata la ora treişpe. Dar cui îi mai păsa de cantină? Muieruştele chelneriţe, cu halatele lor soioase, ascunzând rotunjimi... Gata, s-a isprăvit! Nu mai aveau niciun secret! Jos masca!... *** *Capitolul 14 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit
Pe duşumeaua lustruită a sălii de antrenament vedeai pe uşa larg deschisă o pată mare de soare întinzându-se cam de pe la mijloc către prag. O pată de soare întinsă peste scândura cu rosturi bine chituite, vopsită în ulei... Cafeniu-roşcat. Călcată de atâţia paşi într-o lungă iarnă cu antrenamente în fiecare luni, miercuri şi vineri. Să fie într-un ceas bun.
Ultima vizită medicală. Stetoscopul, atent, deasupra ţâţei, lipit de pectoral. Nu respira... Pastila rece de metal se muta mai jos. Respiră adânc. Adânc... Stetoscopul căuta peste tot... stânga... dreapta... Respiră. Încă. Nu respira. Bun. Altul la rând. Se ridica şuierând balonul spirometrului, până la diviziunea 5350. Ho! gata! stop! Îmi strici aparatul, derbedeule!... Ciocănelul de cauciuc lovea scurt sub rotulă. Picior peste picior. Flux nervos. Gamba zvâcnea prompt... o lovitură rapidă în punching-ball. Para. Pistonată, ca o mitralieră, taca-taca-taca-taca-taca!... Stiloul doctorului Colţea alergând zglobiu peste formular, sărind din rubrică în rubrică. VSH... Hb... Trombocite... Reticulocite... Ştampila, pac! Bun pentru campionat!...
Simion Linte intră în sală călcând marginea petei de soare. În uşă îşi făceau apariţia Petrişor şi Salva, muştele... Veneau toţi, pe rând, dimineaţa. Ora nouă. Ora cea mai potrivită să te-apuci de treabă... Stai! striga Cotruş. Chiar în prag îi punea mâna în piept şi îl silea să facă un pas îndărăt. Păşeşte cu dreptul! Poate-i o prostie dar aşa-i obiceiul!... Iordache, Belcu... Sorin Măgură, uşor şi sprinten... Tibor, Coteţ, Buzatu, Papanaş, Alex Stroe... speranţa de categoria a doua... c-un strat subţire de grăsime peste muşchii altminteri bine formaţi...
Un fior uşor... flux nervos... mic şoc electric mai jos de stern propagându-se de-a lungul esofagului în sus, se pierdea înainte s-ajungă în gâtlej. Aici nimenea nu se temea de vizita medicală. Papanaş? Ce zicea ăsta — sfinte Sisoe! — la vorbele lui, doctoriţa Popa îşi lăsa în jos obrajii îmbujoraţi. Sfeclă... N-aveau decât să zdrăngăne cât pofteau eprubetele în suportul lor cu orificii ceva mai largi... intrând în cabinetul de consultaţii de la dispensarul sportiv... Metalul şi Locomotiva... Voinţa... Buzatu? Puteai să-i înfigi aşchii sub unghii... Tortura Evului Mediu... Zâmbea retrăgându-şi încet buzele de pe şirurile de dinţi albi în stare perfectă... Băieţii... Uite-i... o luau la dreapta spre uşa ce dădea în vestiar, trecând pe lângă calul înghesuit în colţ, numai bun pentru maestrul Nicodim să şadă între cele două mânere în timpul antrenamentului, când îi venea cheful să dea comenzi ţinându-se de-o parte... Nelu Moraru, Titus Ambrozie de la mijlocie, Gigi Ionescu şi taurul Negulescu...
Ia uite, maestrul Nicodim şi el. Se ivea în uşă... împreună c-un tip... Cine-l mai văzuse vreodată? Înalt, zâmbăreţ, c-un şal aruncat peste reverele paltonului descheiat de sus până jos. De la unul ca el nu puteai să-ţi întorci pur şi simplu privirea în altă parte. Le strângea băieţilor mâna în timp ce maestrul Nicodim făcea prezentările... Noul vicepreşedinte al grupării sportive Metalul... Tovarăşu’ Tomescu... Director adjunct la Trustul Alimentaţiei Publice... Îl înlocuieşte pe fostul vicepreşedinte Onchiş...
Da, da... Zâmbăreţ, Tomescu îşi scotea şalul trăgând de un capăt... şi şalul se descolăcea de pe ceafa lui... Primăvara aducea cu ea schimbări... douăzeci şi unu februarie, o vreme neobişnuit de caldă...
S-a uitat cineva pe cer aseară pe la ora opt? Un bolid enorm, foarte luminos a străbătut cerul deplasându-se dinspre nord-est către sud-vest. Şi apoi aurora boreală de la zece noaptea... roşie-purpurie, cu dungi galbene... un fenomen rarisim la latitudinea noastră. Se pricepe cineva din voi la semne cereşti? Mă-ntreb... să fie oare semn bun pentru boxul de la asociaţia Metalul?... Acuma în prag de campionat?... Ascensiune rapidă... Cine era bolidul luminos de pe cer?... Privirile se întorceau către Simion Linte. Tânăra speranţă a asociaţiei Metalul. Vicepreşedintele Tomescu îi strângea mâna. Bătându-l pe umăr îl însoţea câţiva paşi în drum spre vestiar, alături de maestrul Nicodim, toţi trei înconjuraţi de băieţi.
Ce zici de asta, Simion Linte? Vicepreşedintele să-ţi dea atâta importanţă? Ai auzit cum îţi zice? Dumneata! Zice Am auzit de dumneata... Ţi-a mai zis vreodată cineva până în ziua de azi dumneata?
Te uitai la el şi te minunai. Ce deosebire faţă de inspectorul Groşescu de pildă!... Pe Groşescu îl strângea mereu gulerul de la cămaşă, îşi întindea bărbia tot încercând să scape din strânsoare. Într-o zi ploioasă de toamnă deschizându-şi umbrela tocmai pe când tăia, încruntat, colţul terenului de volei acoperit cu zgură roşie îmbibată de apă, direcţia Marele Stat-Major al Inspectoratului Şcolar de alături... Nu, nimic din toate astea. Gâtul lui Tomescu se putea răsuci liber în legătura lărgită a cravatei. Se oprea în uşa vestiarului fiindcă era clar că înăuntru n-avea ce să caute o persoană ca el...
— Bolid luminos — zicea, foarte bine, ia seama să nu fii o cometă trecătoare... Brusc, c-un zâmbet ştrengăresc îşi amintea că mai avea ceva de spus. — Vezi — zicea, în faza pe oraş bate-l mai cu milă pe Gologan de la Locomotiva. E băiat bun, lasă-i şi lui un pic de speranţă pentru la anu’! Să nu se descurajeze! După aia, la judeţ, la zonă şi în finală îţi dau mână liberă...
În faţa dulapului metalic, mirosind încă a vopsea, agăţându-ţi paltonul în cui stăteai şi te-ntrebai: ce dracu-i asta, o idee fixă? Pe toţi îi apucă mila de adversar? Se vorbiseră între ei? Tomescu, la fel ca şi Nicodim, vroia s-ajungi până sus de tot dar să nu zdrobeşti pe nimenea. Câte o şansă pentru fiecare. Toţi băieţii... de la toate asociaţiile... din toate oraşele... să aibă o şansă. Pugilatul. Scrima cu mănuşi. Lucian Popescu, triplu campion al Europei... pe afişul agăţat pe peretele din biroul lui Nicodim, model de eleganţă, cu părul lins lucind de briantină. Picioare subţiri şi bust atletic, ca o statuie greacă... Discobolul din cartea de istorie antică... fără cap şi fără mâna dreaptă. Gol, în piruetă, dezlănţuit, cu numai trei secunde înainte să lanseze discul pe stadionul olimpic din Atena antică... Gheorghe Popescu, la fel de elegant şi el, cu părul la fel de lins, fără fir de păr pe mâini şi pe piept. Te uitai la el, în poză, şi într-adevăr nu vedeai în ochii lui nicio scânteie de ură... Ce vremuri să fi fost alea?... La fereastră, rezemat de pervaz, Tomescu se uita la băieţi în timp ce se antrenau. Zâmbea şi acuma. Mulţumit? Poate că avea şi de ce. Înaintea campionatului naţional de juniori, venea la conducerea asociaţiei călcând cu dreptul... În pauză se interesa de toţi, la fel ca şi maestrul Nicodim, numai că nu-şi nota nimica. Asculta şi se bizuia pe memorie. Familie, fraţi, şcoală, fabrică, sănătate, meciuri, timp liber... Te prindea şi mirarea că se găsise cineva pe lumea asta să fie atât de curios. Îţi amintea de Pascu, dirigintele Claudiei. La fel ca şi el umblând din casă-n casă, dar cu mare pompă. Vicepreşedintele grupării sportive Metalul, tip greu, c-un cortegiu întreg de sportivi de frunte, cu şefii secţiilor atletism, fotbal, handbal, schi, popice, birourile secţiilor, contabili, antrenori, medici. Vroia să vadă tot — carnetele de asociaţie, numele, prenumele, viza doctorului, competiţii, meciuri jucate, decizia arbitrului, tot. Calendarul secţiei de box, toate meciurile şi deplasările până la sfârşitul anului, caietul maestrului Nicodim cu planificarea antrenamentelor pentru campionatul naţional — Pregătirea fizică generală, 1-2 luni înainte de campionat, pregătirea precompetiţională, specială, tehnică şi tactică, 2-3 săptămâni înainte de campionat, pregătirea competiţională, tactică — ultima săptămână. Vicepreşedintele Tomescu, răspunzător de disciplinele individuale declara deschis: — Dacă nu era boxul, nu mă interesa asociaţia Metalul... sau oricare alta!... Ringul. Colţul roşu şi colţul albastru. Cinci metri pe cinci. Corzile, groase de trei până la patru centimetri, la patruzeci de centimetri de podea prima coardă, optzeci de centimetri a doua, un metru treizeci a treia. Le măsura cu ruleta. Vicepreşedintele Tomescu le pipăia încântat şi la cea mai de sus îi încerca elasticitatea. Vasăzică aşa... pâslă groasă de un centimetru jumate, acoperită cu prelată. Cele două colţuri neutre. Perne albe. Trecând prin colţul neutru, Tomescu aruncă o privire plină de nostalgie către colţul de acasă. Roşu? Albastru? Zâmbea trecând mai departe, plimbându-şi mâna peste coarda de sus... 1,30 metri înălţime. Mănuşa... O cântărea în palmă.
— N-am scăpat niciun meci de la război încoace, spunea... Mda... Pipăia mănuşa. Piele fină. Tăbăcită de lovituri. Încântat, îşi vâra mâna în ea şi îl ameninţa pe Sorin Măgură c-o lovitură ucigătoare. Sorin Măgură râdea şi făcea o eschivă de toată frumuseţea, gata de o contră ca la carte... — Mă bucur că v-am cunoscut. Mă bucur că faceţi box. Ţara are nevoie de flăcăi viteji ca voi... Îşi scotea mănuşa şi o dădea... la întâmplare... lui Papanaş care o arunca şi el... la întâmplare, pe-o saltea. Vicepreşedintele Tomescu pipăia sacul cu nisip. Greu. Solid, din piele. Îl clintea din loc c-o lovitură neaşteptat de rapidă... şi îl lăsa să se legene încet.
— Îmi pare rău — spunea — că nu mai sunt tânăr. Aş fi făcut şi eu box. Păcat... Trecând pe sub punching-ball îi trântea o labă cu sete, lăsându-l în urmă bălăngănindu-se. În uşă se ivea mutra lui Marcu, derutat, picat din lună, la spartul târgului, dar vicepreşedintele nici nu-l băga în seamă. Nici război, nici pace. Colţul neutru. Trecea prin dreptul ferestrei şi umbra lui cădea pe duşumeaua vopsită în ulei, ajungând până către mijloc. Sacul cu nisip încă se mai legăna un pic...
Vorbea de emblema asociaţiei Metalul. Un M mare de tipar, roşu, într-o roată dinţată, neagră... — Mai devreme sau mai târziu, o să vedeţi, toţi o să prelucrăm metale! Aşa că e bine c-am început să ne asociem!... Avea chef de glumă. Dar uite ce făcea Marcu: fără pic de bun-simţ îl întrerupea ca să-i spună de faţă cu toată lumea, hodoronc-tronc, Bine-aţi venit la noi, tovarăşe vicepreşedinte! Eu, ştiţi, sunt Marcu, antrenorul secund. Îmi pare rău că n-am putut să vin de la-nceput, dar am fost reţinut la uzină... Fusese reţinut pe dracu’. Toată lumea ştia foarte bine că era băgător de seamă acolo la uzina aia prăpădită a lui, la fel ca şi-aicea. Vicepreşedintele abia dacă îşi întoarse faţa către el. Marcu? N-auzise în viaţa lui de numele ăsta... Trecea mai departe cu tot alaiul după el. Şefii de secţie — atletism, schi, popice, fotbal. Dar boxul era slăbiciunea lui de-o viaţă. Propagandă pentru box? Da, nu-i rea ideea. Înălţa încântat capul când maestrul Nicodim îi povestea cum stătuse de vorbă cu băieţii la Liceul mixt numărul unu, şi cu cei de la Şcoala medie de industrie uşoară, şi cu tinerii muncitori de la Fabrica de sticlă şi de Atelierele Centrale. Boxul la ordinea zilei. Băieţii îi sorbeau cuvintele de pe buze. Ascultau povestea campionilor. Perspective. O viaţă nouă la miez de secol douăzeci. În maieu şi chiloţi, iarnă sau vară, în trening alergând la revărsatul zorilor pe străzile oraşului, cu pumnii strânşi... Suflet tânăr, gând curat şi trup oţelit... Marşul sportivilor. Steaguri de mătase roşie desfăşurate, fluturate de vânt, intrând în pluton compact pe stadion... Tovarăşe, măreşte pasul... Nu sta pe gânduri, intră în rânduri, vino-ntr-un pas cu noi... Gazonul verde şi des, tuns scurt, încălzit de iureşul meciurilor, dar peste care trecuse răcoarea nopţii. Crampoane de ghete de fotbal, smocuri de iarbă smulse şi răsturnate.
Ceasul solar de la intrarea în stadion arăta ora douăşpe şi zece...
La ora unu şi douăzeci Simion Linte scotea din buzunar primul bon de supraalimentaţie, gratuit, la micul restaurant Partizanul de pe strada Nicolae Bălcescu, unde băieţii de la Metalul şi de la Locomotiva aveau să mănânce — după cum le-o fi norocul — cel puţin două săptămâni, sau cel mult şase. Toată adunătura de la sala de antrenament se muta aicea. Nu era unul singur care să se laude că are ce să mănânce acasă mai bine ca la restaurant. Puteai să-l întrebi pe oricare, Ce e taică-tu? Şi n-aveai să afli c-ar fi fost vreunul cu mult mai breaz ca bătrânu’ Linte. Cu chiu, cu vai se cârpeau cu toţii, asta făceau. Pe câtă vreme aicea — sfinte Sisoe! Antricot de vită la grătar... Gratis! Scoteai doar bonul şi-l trânteai pe masă. Grătar cu garnitură de mazăre fină, orez sau fidea cu bulion de roşii. Pui rumenit cu piure de cartofi acoperit cu grăsime încinsă. Bătrânu’ Linte, de-ar fi văzut toate astea, ar fi făcut ochii cât cepele. Ca un peşte pe uscat ar fi căscat gura să tragă aer şi ar fi căzut sub masă fără suflare. El, care o tot bătea la cap pe Marta să fure mâncare de la cantină. Aici era tot belşugul pe care de vreo doi-trei ani îl visa pentru el şi pentru neamul lui. Nelu Petrescu spusese într-o zi: Auzisem că se dă supraalimentaţie în box şi nu mi-a venit să cred! Doi veri de-ai mei au murit de foame în Moldova, în patruşşase! Aşa că am venit să fac box. Şi uite că într-adevăr te pricopseşti cu supraalimentaţie. E drept că numai cu vreo câteva săptămâni înainte de campionat, da’ cu atâtea fripturi în sânge câte po’ să bagi în tine în astea câteva săptămâni rămâi pe picioare tot anul...
Soseau şi băieţii de la Locomotiva. Cu zâmbete stânjenite pe faţă, încercau să-şi ia un aer ca la ei acasă, se prefirau pe după rândul de la perete şi ocupau mesele în ordine una după alta. Adversarii de mâine. Berindei, Melinţeanu, Sorescu, Kluger, Gologan... Sima şi Cojocaru. Stăteau la distanţă. Un kilometru între Metalul şi Locomotiva. Dar ia uite, antrenorul lor Stanciu se ridica de la masă şi trecea pe la maestrul Nicodim. Se sprijinea cu mâinile de masa lui şi rânjea.
— Ce-ar fi să le dăm la băieţii noştri acelaşi meniu? Mm, ce zici, cumetre? Că dacă le dau la ai mei altceva o să zici că d-aia i-au bătut pe-ai dumitale, fiindc-au mâncat mai bine. Hohotea şi îl bătea pe umăr pe maestrul Nicodim.
— Păi ai dumitale chiar c-au mâncat mai bine, cu economatele alea ale C.F.R.-ului vostru. Da’ nu te bucura prea tare. O să vezi că pân’ la urmă tot stilu’ contează! Burta, mai puţin!
— Păi de la mâncare bună vine şi-un anumit stil. Nu?
— Cu asta-s de-acord.
— De-aia ţi-am şi zis. Ştiam c-ai să fii de-acord!
Îl bătea din nou pe umăr, uşurel, şi se retrăgea la ai lui... Roşu în obraji şi voinic ca un taur. Plin de viaţă, plesnind de sănătate. Pe lângă el, maestrul Nicodim, cu părul lui alb, arăta şters şi fără vlagă... Dar ia gândeşte-te niţel, Simion Linte. În meciurile în care ai boxat pân’ acuma, puţine câte au fost, l-ai fi schimbat cu cineva pe maestrul Nicodim? În pauza dintre reprize, cât ai stat pe scăunel în colţul tău roşu... în colţul tău albastru — cine-ar mai fi putut să-ţi maseze muşchii, ceafa plexul, pulpele? Nu de-un om plin de viaţă aveai nevoie lângă tine. Ci de cineva care să-ţi dea cu dragă inimă tot ce are mai bun în el. Nu hohotea niciodată gros ca maestrul Stanciu de la Locomotiva, să tremure pereţii. Şi poate că nu era atât de simpatic. Dar fiecare vorbă pe care ţi-o şoptea de după corzi, aplecat la urechea ta, îţi mergea drept la suflet. Cine zice că boxerul n-are suflet? Cine zice asta să vină să vadă un antrenament cu maestrul Nicodim. Unul singur. Un singur meci. Chiar şi Buzatu, care nu-i nici pe departe dornic să se gudure pe lângă cineva, oricine-ar fi ăla, zicea într-o zi că dacă maestrul i-ar propune să-l înfieze, n-ar zice nu. Foarte bine. Pesemne că şi lui îi hărăzise dumnezeu să aibă parte de-un soi de bătrânu’ Linte, beţivan nenorocit sau poate chiar ocnaş. Buzatu, Papanaş, Negulescu... toţi erau la fel. Alex Stroe şi el. Sorin Măgură. Nu le lipsea decât zodia. Asta da. Încolo, totul era perfect, aveau de toate. Şase ore de antrenament pe săptămână plus câteva săptămâni pe an de pregătire competiţională. Cupa Unităţii Tineretului. Turneul jubiliar al Republicii. Prea puţine ore cu maestrul Nicodim. Era mult prea târziu să te mai tocmeşti cu ursitoarele. Ce să capeţi? Un tată ca maestrul Nicodim? Nu-i bine să ceri prea mult de la viaţă. Şi-n general n-are niciun haz să cerşeşti...
De pe pod, aplecat peste parapet, privind vagoanele care lunecau pe dedesubt, unul după altul. Nisip moale şi fin acoperit cu prelate din pânză de cort kaki, deasă şi tare, apărându-te de toate vânturile rele ale pământului. Vagoanele... îndreptându-se către zarea unde soarele tocmai apusese, sub un cer ca un uriaş incendiu... către ţările calde...
Simion Linte se desprindea de parapet şi o pornea mai departe, coborând de pe pod...
Iată că se-ntâmpla să mergă împreună şi ziua, sub soarele primăvăratic, maestrul Nicodim şi cu el, pe strada Nicolae Bălcescu în jos, până la Banca Naţională şi de-acolo luând-o la dreapta pe bulevardul Ştefan Gheorghiu. Te uitai cu coada ochiului la paltonul lui negru, destul de uzat, şi te gândeai: aşa o fi, cum zice bătrânu’ Linte, azi nu mai ies bani din box...
Se apropiau de casa cu lei înaripaţi.
— Ştii, băiete — zicea, aş fi curios să aflu...
Era încurcat maestrul Nicodim. Ceea ce nu i se întâmpla prea des.
— Aş fi curios să aflu care-i părerea ta...
Ezita din nou, fir-ar să fie.
— S-ar putea să intraţi în campionat cu Marcu. Eu... am avut o dispută, mă rog... cu cineva. Te scutesc de amănunte. Pe scurt, nu m-aş mira prea tare să mă trezesc dat afară.
Doamne fereşte! Dat afară? Pentru ce? Ce fel de dispută? La dracu’! Mai exista pe lume cineva care să nu ştie cât făcuse maestrul Nicodim pentru box? Sutele de ore de antrenament. Miile de ore. Se putea aşa ceva? Toate raitele lui pe la şcoli, şi el stând înaintea băieţilor, vorbindu-le de box. Pugilatul. Roma antică. Glaucus, Diagoras. A douăzeci şi treia olimpiadă din anul 688 înainte de era noastră. Onomaste din Smirna. Ultimul învingător la pugilat, Varasdate, regele Armeniei. Se putea să existe cineva să nu fi auzit de toate astea? Sau auzind, să nu-i pese?... Dat afară? Da’ pentru ce?
Chiar atunci treceau prin dreptul casei cu lei înaripaţi.
— Un tip greu a încercat să-mi bage pe gât un candidat să facă box la noi în asociaţie. Fi-su. A trimis după mine acum două săptămâni, într-o duminică. Mă aşteptau amândoi în birou la el. Mi-au dat o maşină şi am plecat imediat la sală. L-am pus să se dezbrace şi i-am dat o pereche de mănuşi. Nu era nimic de capul lui. Zero. Niciun pic de reflexe, niciun pic de nerv. Nimic. Pentru ce să-mi pierd timpul? Sigur, până la urmă ceva ar fi ieşit din el. Un pic mai mult decât o momâie. Dar cu câtă bătaie de cap? O mediocritate ca atâtea altele. Din cauza lui un puşti talentat ar fi rămas pe din afară. Plus că nu-mi pică deloc bine când îmi forţeze mâna. Aşa că îţi dai seama, după toate astea pot să m-aştept la orice...
Spiritul boxului... Maestrul Nicodim vorbea cu amărăciune, privind departe în lungul străzii... În viaţa de fiecare zi... spiritul de sportivitate din box...
— Am cunoscut oameni care n-au făcut niciodată box dar care au dus o viaţă mai de boxer decât mulţi boxeri. Toată viaţa şi-au trăit-o ca pe ring...
Treceau prin întretăierea cu strada Griviţei. Se opriră pentru o clipă lăsând să treacă o maşină de la salvare... Sigur, într-o bună zi avea să vină şi despărţirea. Două zile ploioase, trei zile ploioase într-un târziu de toamnă mohorâtă... Maestrul Nicodim vorbea de singurătate în box... Bărbăţie... singurătate. Lui Simion Linte cuvintele lui îi ajungeau la ureche ca venind de pe altă lume... Trei zile ploioase, o săptămână ploioasă. Frunze moarte putrezind în băltoace. Broşura despre Joe Louis zăcând, uitată, într-un colţ din sala de antrenament, umedă sub un calorifer rece. Cum să-ţi câştigi existenţa ani şi ani de zile? Mecanic la instalaţia de încălzire centrală? Fără viitor şi fără trecut? Cu o carte de basme, ferfeniţită, în buzunarul salopetei soioase? Prâslea cel voinic şi merele de aur. Când să le mai citeşti? Şi la ce bun?...
Maestrul Nicodim continua să vorbească despre singurătate în box. Să nu-ţi faci iluzii — zicea, boxul nu-i sport de echipă. În box câştigi singur. Dar de pierdut pierzi încă şi mai singur.
Se îndepărtau tot mai mult de bulevardul Ştefan Gheorghiu ieşind pe nesimţite în afara oraşului.
Cea mai bună formă — zicea maestrul Nicodim. Nu cu două săptămâni înainte, nu cu o săptămână înainte. Ci exact atuncea, în ajunul finalei. Cu supraalimentaţie şi singurătate. Puteai să-ţi pipăi singur deltoidul de sub umărul drept. Pielea se întindea tot mai perfect pe muşchiul tare ca piatra. Perimetrul toracic — 101, poate chiar se mai adăugase între timp încă un centimetru. Acuma se ambalau motoarele. Motocicletele luau virajul de la turnul de răcire, din strada I.C. Frimu în strada Haşdeu aplecându-se la câţiva centimetri de sacii cu nisip îngrămădiţi la piciorul stâlpului. Surorile Dumitrescu, babele ieşite în balcon bombăneau aprobându-se înflăcărate una pe alta. Acul de la cronometrul din mâna lui Damian se învârteşte sacadat, bezmetic înconjurând cadranul. Primăvara, sub cerul mohorât, aşii clasei, cu sacii sport aruncaţi peste umăr, Nanu, Drăghici, Cristian Rucăreanu, Miclea nu se-ndură să iasă pe poarta stadionului fiindcă Simion Linte, singur, încă mai aleargă în cursa de zece mii de metri. Douăşcinci de ture de pistă, pe care nici în visele lor cele mai frumoase n-or să le facă vreodată... Ambalează motoarele motocicletelor la linia de pornire... mârâie arătându-şi dinţii de nichel. Se smulg din pripon năpustindu-se să devoreze totul, în timp ce norul de fum albăstrui rămas în urma lor se abate dus de vânt peste mulţimea de gură-cască, risipindu-se uşor printre coroanele pomilor. Curaj nebun, ăsta era cuvântul. Fior sinucigaş... Din susul străzii Republicii rumoarea mulţimii coboară ca un val uriaş luând-o înaintea cicliştilor. Se ivesc deodată de după atelierul de vulcanizare, fost librăria Botez, într-un vârtej îndrăcit de culori şi spiţe lucind în soare. Tricoul galben. Puteai să-l recunoşti pe Costică Şandru în trei secunde? Se îndepărtează pe strada Republicii în jos spinările încovoiate peste ghidoane, printr-un tunel de ovaţii. În toiul verii, trecând în iureş pe sub jetul de apă pulverizată mărunt de-a curmezişul străzii... La cât sună sirenele dimineaţa în zori? Începeau să lucreze uriaşele prese pneumatice de la Atelierele Centrale în timp ce aburul ţâşnea din ventile dincolo de gardurile înalte de pe strada Haşdeu, deasupra acoperişurilor din tablă ondulată, până la întretăierea cu strada Dimitrie Cantemir.
Ai crescut prea mare, Simion Linte. Ia-ţi linguriţa şi cară-te de la oala cu untură de peşte. Doi ani repetent — ştia Manole ce spunea. Valea! Din sala cea mare se deschidea uşa care dădea în curte. Prin puhoiul de elevi răzbăteai cu greu trecând pe lângă colţul terenului de volei — zgură roşie din care se ridica aburul ploii proaspăt căzute. Afară în stradă! Exmatriculat din toate şcolile din Republica Populară Română! Din clădirea Inspectoratului Şcolar inspectorul Groşescu privea încruntat pe fereastră în stradă. Fără pic de milă. Sfinx!... Meciul de box a-nceput, Simion Linte. Nu conta pe un sfârşit prea curând. În decembrie ai împlinit şaişpe ani, da? Adu-ţi aminte, cine ţi-a zis la mulţi ani? Tudor, Claudia... Fane şi-a adus aminte abia peste vreo săptămână. Ocupat până peste cap. Acuma ştim cu ce. Case noi... să cârpim găurile războiului. Cimitirul peste care căzuseră bombele americane. Totul trebuia refăcut în cel mai scurt timp. Alături de cimitir se vedeau cupolele ruginite ale rezervoarelor, peste gardul năpădit de bălării pe care sta scris FUMATUL OPRIT. Alb şi fără semnul exclamării. Nu mira pe nimenea, oriunde ar fi fost scris. Era foarte important să punem capăt fumatului. Mirosul de mercaptan se strecura peste tot. Se prelingea de-a lungul străzilor, urca peste acoperişuri, cobora în curtea interioară a localului Mioriţa. Fost Belvedere. Numai în bucătărie mirosea a legume opărite sau crude. Ţelină şi leuştean uscat. O adevărată uzină. O ţeavă groasă, nichelată înconjura plita ca un adevărat vapor duduind sub presiune. Uzina Krupp şi ventilatorul A.E.G... Curgea din sitele stricate ale duşurilor apă fierbinte şi baia se umplea de aburi. Cotruş, unde eşti? Hai, înainte de patru martie să facem pace. În sâmbăta aia nu vreau să mă gândesc la nimica în colţul meu roşu — în colţul meu albastru. Nu vreau să mi-aduc aminte de localul tău împuţit. Fiindcă tu n-ai nicio vină. Fiecare vede viaţa în felul lui. Îţi dai seama, după campionat n-o să mai lucrez la Mioriţa. Te priveşte că nu vrei s-ajungi campion. Eu vreau. Lichidarea, într-o zi de pe la jumătatea lui mai, la serviciul cadre de pe strada Avram Iancu. Trustul Alimentaţiei Publice. Liber...
În mai, când rozele-nfloresc,
Scăldate-n aurul din soare...
Trei ore de dimineaţă şi încă două după-masă, în total cinci ore de antrenament pe zi. Supraalimentaţia, la Partizanul, unde băieţii se întâlneau cu adversarii de peste câteva zile de la Locomotiva. Fiecare cu rândul lui de mese... Şi zilele se scurgeau una după alta...
Într-o formă din ce în ce mai bună.
Alergare uşoară la început de zi... şi tot mai rapid, tot mai rapid, lateral, cu sărituri laterale... directă de dreapta la trei paşi... directă de stânga, eschivă... până când se activa şi ultima fibră a muşchilor... Un-doi-uri. Ziarul Sportul Popular miroase a tipar proaspăt. Sosea la gară pe la ora nouă şi la ora zece era deja în sală. La Partizanul trecea de la o masă la alta foşnind. Scuipai în frapieră sâmburii de la vişinele din compot, cu ochii la pagina a doua. Eustaţiu Mărgărit scria despre combativitate şi apărare în general. Puncte sensibile: plex, ficat, inimă, carotidă, bărbie, faţă. Nicolae Linca lovea la început în mâinile adversarului, obosindu-i mâinile... „Se face cunoscut boxerilor înscrişi până acum în grupările CSC Armata, Dinamo, Competrol, Sindicatul Textile-Încălţăminte, Metalul, Sportul Muncitoresc, Claudiu şi A.S. Godeanu că vizita medicală şi cântarul vor avea loc în cursul săptămânii viitoare, lunea, miercurea şi joia între orele opt şi treisprezece, şi şaptesprezece şi douăzeci”... „Tragerea la sorţi pentru desemnarea perechilor pe categorii va avea loc vineri-seară la sediul Comisiei locale”... Vineri-seară, în prezenţa vicepreşedintelui Tomescu de la gruparea sportivă Metalul, pe masa acoperită cu pânză roşie de la sediul Comisiei locale de box se aruncau zarurile.
Şase-şase...
Spre deosebire de Cupa Comitetului Provizoriu al Capitalei, la campionatele naţionale pot participa în afara fruntaşilor, şi elemente tinere, începătoare. Speranţele de astă-toamnă... La data de 26 februarie în Capitală erau deja înscrişi 152 de boxeri... din care la data de 29 rămâneau doar 87 — excluse elementele inapte din punct de vedere fizic şi tehnic... Delegat general: P. Epureanu. Erau numiţi judecătorii, cronometrorii, comisarii de ring, medicii, crainicii... Oho, toţi ăştia! Nu mai era o simplă soră medicală care aduce în clasă o prăpădită de cutie nichelată cu ace, corpuri de seringă şi pistoane pe pat de tifon fiert, fleşcăit şi sticluţele cu seruri. Antitific, antidifteric, B.C.G... Te umfla şi râsul când îţi aduceai aminte. Uite de ce se speria Nanu şi tremura ca varga Cristian Rucăreanu, cu cotul lui răpănos şi braţul acoperit de bubuliţe roşii! Acuma erau comisii întregi. Tabele şi formulare. Maestrul Nicodim veghea să nu se strecoare vreo inexactitate. Cei de la Locomotiva atâta aşteptau. Nod în papură. Juriştii lor stăteau la pândă cu ochii cât cepele, scotoceau căutând motive de descalificare. Toţi stăteau la pândă. Tribunalele, comisiile medicale din toate marile oraşe. Dar tu, Simion Linte, râde-le în nas. C-un pic de încordare în regiunea plexului, relaxează-te de fiecare dată când ai ocazia. Întins pe divan... acasă la tine? acasă la Aura? Stai şi gândeşte-te în linişte. Brută, cum zice Lăzărescu? Cine-i brută dintre colegii tăi de box? Borş? Coteţ? Alex Stroe? Buzatu? Papanaş? Sorin Măgură? Cotruş? Fiecare ştie perfect regula. Şi niciunul nu-i iese maestrului din cuvânt. Dacă stai să te gândeşti, nimeni nu-şi face de cap în stilul lui Mihalache. Alt gen! Cine ar putea să spună că băieţii sunt brute? De ce-ar fi? Urâţi? E Buzatu urât? Pune-l să zâmbească şi-ţi trece durerea de cap. Papanaş... pe ring înclinându-se, la avertismentul arbitrului, c-un gest scurt, supus...
Tomescu venea la sală în fiecare după-masă la o jumate de oră după ce începea antrenamentul. Intra şi rămânea în dreapta uşii, rezemat de perete şi privea zâmbind. Dar se-ntâmpla să mai şi lipsească şi atuncea te-ntrebai de ce n-a venit. Înalt şi zvelt, cam de vârsta maestrului Nicodim. Cravată albastră închis peste o cămaşă albă ca laptele. Vicepreşedintele asociaţiei sportive Metalul. Aştepta un moment prielnic, traversa sala şi se ducea să se aşeze pe pervaz. În spatele lui — fereastra larg deschisă. Douăşpatru, douăşcinci şi douăşşase februarie... Venea primăvara. Ultimele două zile de februarie. Vânturile aduceau ploi reci. Din nou trebuiau să-nchidă ferestrele ce dădeau în stradă şi ploaia bătea în geam. Ca prin ceaţă se contura acoperişul în dinţi de fierăstrău de la halele Atelierelor Centrale. Din nou frigeau caloriferele. Puteai să-ţi întinzi pe calorifer prosopul ud şi într-o jumate de oră îl luai uscat. Ce naiba! doar nu putea să se-ntoarcă iarna. Câteva zile... miercuri, joi, vineri. Sâmbătă începea campionatul. La sala Gloria pâsla era deja întinsă peste podeaua ringului. Unu virgulă cinci centimetri grosime, acoperită de prelată. O pernă roşie, o pernă albastră. Corzile groase de trei centimetri. Observatorul de ring trăgea de ele ca să vadă cât sunt de întinse. Dădea din cap mulţumit. C-un metru de tâmplărie se apleca şi măsura înălţimea podiumului. Plia metrul şi îl băga în buzunarul de la piept. E-n regulă. Scândura răspândea miros de brad. Instalaţia electrică de semnalizare... un bec roşu, un bec albastru, un bec alb. Electricienii făceau ultimele legături la pupitrul de comandă de pe masa juriului. Staţia de amplificare... Unu, doi, trei, probă de microfon... Eliberaţi ringul. Urmează ultima repriză. Frumos şi plăcut... Mirosul de lemn de brad răspândindu-se în sala Gloria... tribunele goale. O pernă roşie, o pernă albastră... Se aduceau teancurile de buletine de punctaj.
Claudia se întoarse cu spatele prefăcându-se că nu bagă de seamă. Un teanc de cărţi vechi de şcoală se revărsă din despărţitura de jos a dulapului pe duşumea. Dar broşura despre Joe Louis nu era acolo. Puteai să cotrobăieşti mult şi bine. Basmele populare ale românilor. Prâslea cel voinic şi merele de aur. Uşa se deschidea şi se ivea mutra lui Valentin. Trecea dintr-o odaie într-alta, ca la el acasă. Dar toţi ăilalţi? Chelnerii de la Mioriţa, în păr. Şeful de sală Poenaru făcea gargară şi când scuipa în lighean îşi ţinea ochelarii să nu-i cadă. Lovin se scula din pat şi îşi trăgea peste pijama nădragii negri de la uniformă. Asta e, Simion Linte încă n-ajunsese niciodată până la marginea salonului ca să vadă că dincolo de ultimul rând de mese ospătarii îşi aveau paturile, la perete. Cu pasta întinsă peste periuţa de dinţi trebuia s-o iei către coridor traversând tot salonul, printre clienţii care se uitau urât; de ce se sculau chelnerii aşa de târziu? Da’ ei ce căutau aicea la ora asta? Niţică răbdare! Paturile nu puteau să rămână aşa. Măcar să-ntindă o pătură împuţită peste aşternutul jegos. Ia uite cum arăta patul lu’ Bătrânu’! Se cărase dracului de-ndată ce se crăpase de ziuă. Iarăşi se zvârcolise toată noaptea. Simion Linte aruncă pătura peste cearşafurile boţite. La urma urmei era totuşi taică-su. Cu scârbă lovi cu piciorul, expediindu-le adânc sub pat, ca să nu se mai vadă, ghetele pline de noroi. La oglindă Pescaru se chinuia să se-ncheie la nasturele de la gulerul cămăşii, vânăt la faţă, sufocându-se. Înc’ un pic şi avea să fie cel mai fercheş chelner din local. Rafira se ivea în uşa salonului, cu mânecile de la halat suflecate şi le făcea semne poruncitoare: haideţi, tre’ s-aducem din beci lăzile cu cartofi. Cum să-ţi pui pantalonii de la trening cu toţi ăştia de faţă? Bietul Tudor, şedea pe marginea patului şi privea aiurit. N-avea nicio scăpare: într-o bună zi avea s-ajungă şi el chelner. Manole venea cu o tavă încărcată ochi. Ca un acrobat se strecura printre mese şi se oprea chiar lângă Claudia. Ia te uită! se cunoşteau. Javră nenorocită! Întindea botul şi o pupa pe gât şi ea, curva! se lăsa pupată şi gâdilată închizând ochii de plăcere. Potoleşte-te, Linte! Cotruş îl ţinea strâns îmbrăţişat implorându-l să-l lase pe Manole în plata domnului. Curând Mitroi avea să facă ordine. Ia uite-l, a şi apărut! Încruntat. Înc’ o mutră care cerea pumni. Pofteşte în biroul lu’ şefu’. Anchetă. Nici tu nu eşti mai breaz, Simion Linte. Georgeta venea cu mişcări unduioase şi fără nicio jenă se lipea de el. Întindea gura spre gura lui şi îl trăgea la ea cu răsuflarea ei fierbinte. Sfinte Sisoe, unde avea de gând s-ajungă? C-un ochi la pat şi cu ălălalt la el îl îmbia cu toate farmecele ei deşucheate. În ochii ei, însuşi păcatul dănţuia rânjind cu neruşinare. Poate că făcea o greşeală de neiertat, poate că Georgeta n-avea să se mai uite niciodată la el, dar Simion Linte o dădu la o parte brutal şi plecă. Prin mulţimea de consumatori îşi croi drum către chiuvetă, în maieu, cu prosopul pe umăr. Cui îi păsa în jur de box şi de campionat? Turmă. Se lăsau înghiontiţi fără niciun protest. Moi, nesimţiţi, hălci de carne. Ce căutau toţi ăştia în local? Nu cereau nimica, nu scoteau o vorbă, nici măcar nu stăteau la masă. Aşteptau în picioare printre mese... pe coridor. Se dădeau alene la o parte, cu priviri tâmpe când treceai printre ei. Chiuveta era ocupată: un individ necunoscut se spăla pe dinţi. Încă vreo doi-trei aşteptau la rând în spatele lui cu periuţa pregătită. Unde puteai să te speli? Vino! răcnea bătrânu’ Linte. Undeva tre’ să se găsească un loc pentru campionul nostru la box! Dă-i la o parte pe toţi nespălaţii ăştia! Un pic de răbdare! striga. O să vină şi vremea să aibă fiecare casa lui! Chiuveta lui! Familia! Familia cu mulţi copii! Ce-i al meu e şi-al tău, mai puţin periuţa de dinţi! Da’ pentru asta tre’ să punem umăru’ cu toţii! Clătinându-se, Bătrânu’ se căţăra pe buldozer, se aşeza temeinic şi punea mâna pe manete. Cine să-şi fi închipuit? Buldozerul pornea să înainteze şi în faţa plugului se aduna şi creştea mormanul de fiare ruginite. O locuinţă pentru fiecare familie! Buldozerul făcea o breşă în gardul de zid şi traversa strada I.C. Frimu sfărâmând asfaltul. Sfinte Sisoe! Sticloanţa goală se rostogolea de colo până colo pe podeaua cabinei izbindu-se ba de piciorul scaunului, ba de manete în partea ailaltă. Ia uite! buldozerul sfărâma încă un gard şi intra într-o casă la doi paşi de casa cizmarului Renghea, dincolo de sala de popice. Opriţi-l! Buldozerul lăsa în urma lui o stradă nouă, la care nimenea nu se gândise pân’ atuncea c-ar putea să se ivească peste noapte... Buldozerul trecând prin case... ca prin nimic, într-un nor de praf stârnit de moloz. Din norul de praf apărea mutra lui Mitroi, care privea cu admiraţie în urma buldozerului, în lungul coridorului de dărâmături proaspete, şi apoi cu reproş când îşi întorcea faţa către Simion Linte. — Păcat, Linte, zicea, că nu eşti la înălţimea lui. Ai un tată de toată cinstea. Ne mândrim cu el. Tu, în loc să-i urmezi exemplul, ce faci? La restaurant iei leafă de pomană iar în timpul liber îţi pierzi vremea cu boxul în loc să iei parte la acţiuni folositoare împreună cu tinerii de vârsta ta... Inspectorul Groşescu — ia uite! şi el conducea un buldozer, cine ar fi crezut? Un intelectual ca el! Mâna-i albă şi fină tremura pe măciulia manetei în timp ce buldozerul îşi croia drum cu forţa lui de taur prin casele vechi din cartier. La piciorul scaunului tresălta servieta lui din piele groasă de porc, doldora de documente de la Marele Stat-Major al Inspectoratului Şcolar, la două palme de şenila ce luneca pe role. — Ce faci, zicea Cotruş, admiri? Degeaba, Linte, din cât te cunosc eu, pe tine te-aşteaptă o viaţă grea. Nimica n-o să-ţi meargă vreodată ca pe roate, ascultă-mă pe mine. Adică cum? îţi venea să-l întrebi. Dacă-i aşa, hai să discutăm pe-ndelete. — La ce cameră te-au cazat? N-are importanţă, zicea Cotruş, tot nu mai sunt locuri în camera aia. Simion Linte nu-i dădea crezare. Cum, nu mai sunt locuri? Nici pentru lotul de boxeri de la asociaţia Metalul? Urcă la etajul de deasupra şi deschise uşa de la odaia unde fusese cazat Cotruş. Alex Stroe, Papanaş şi Gigi Ionescu stăteau întinşi ca belferii în trei paturi, iar pe cel de-al patrulea se lăfăia un sac albastru de sport. — E al lui Cotruş, îi spuse Papanaş. Nu te-ai întâlnit cu el? S-a dus să te caute jos la recepţie. Simion Linte trânti uşa şi o deschise pe cea de alături. Uşa dădea într-o galerie uşor curbată, luminată dinspre o curte interioară. Alte uşi dădeau în galerie. O deschise pe prima. Tot băieţi de-ai lor şi acolo. Aelenei, Ambrozie, Nelu Petrescu se holbară miraţi la el. Linte, tu ce cauţi aicea? Marcu a zis că tu rămâi acasă. Îl orbi furia. Marcu? Trânti uşa de se clătină tot hotelul. Cu ce drept să zică Marcu una ca asta? Porni în draci să-l caute din odaie în odaie. Peste tot nu întâlneai decât băieţi de la ei. Puseseră stăpânire pe hotel. Buzatu, Coteţ, Nelu Moraru, Tibor — se hlizeau întinşi pe spate, cu mâinile sub ceafă şi picioarele pe tăblia patului. Salva, Petrişor, Borş, Iordache — jucau cărţi pe capacul valizei, îmbrăcaţi, gata s-o ia din loc în orice clipă. Cine să dea semnalul de plecare? Uite-l! A şi apărut! Bătrânu’ Linte, tot el. — Gata, băieţi, am plecat... Tropăiau cu toţii pe scară în jos, val-vârtej, cu valizele după ei, de parcă s-ar fi pregătit de săptămâni de zile pentru clipa asta. Se adunau jos în hol, la recepţie şi Bătrânu’ trona peste tot şi peste toate. Cum de-i dădeau ascultare? — N-avem nevoie de Nicodim şi de oamenii lui! răcnea Bătrânu’. Gesticula. Ştim noi ce se-ascunde sub mutrele alea cumsecade ale lor! Cică vrea să ne scoată la liman! Unde? Care liman? vă-ntreb. Ducă-se! N-avem nevoie! Ne descurcăm noi şi fără ei! Tot înainte către Zonă! Cine vrea să vină cu noi e bun venit. Cine nu, să nu ne stea în cale!... Tropăiau cu toţii afară în stradă înghesuindu-se şi strivindu-se în uşă. Holul rămânea gol şi Bătrânu’ se întorcea triumfător către Simion Linte. — Tu, băiete, niciodată nu te-ai mândrit cu taică-tu. Străin, ăsta-i cuvântu’. Ce să-ţi fac! Treaba ta. Vezi să fie gata masa când ne-ntoarcem, acolo la cârciuma aia a ta... Ieşea şi o pornea singur pe stradă în jos, sub un cer mohorât, de-a lungul dărâmăturilor proaspete. Dărâmăturile fumegau. Unde să-şi mai găsească adăpost şobolanii? Mişunau pe sub grinzile prăbuşite, intrau şi ieşeau de sub bucăţile mari de tencuială căzută. Pur şi simplu un oraş necunoscut. Încotro s-o porneşti ca să afli arena? De jur împrejur, nici ţipenie. Pe cine să-ntrebi?
Vasăzică aşa. Te-ai trezit, Simion Linte. În zorii zilei, azi sâmbătă patru martie. Un vis idiot, aşa-i? Bătrânu’ îşi bagă coada peste tot, până şi-n vise.
Nu-i nimica, a fost. A trecut. Când te-ai mai simţit dintr-o dată aşa de treaz ca acuma îndată după ce-ai deschis ochii? În trecut, ce să te mai fi trezit aşa pe de-a-ntregul şi — hai să spunem vorbe mari — să-ţi fi înălţat inima? Şcoala? Zilele cu teză? Vizitele medicale? Dimineţile când urma să alergi pe stadion — timp măsurat de cronometrul din mâna lui Damian? Secunde. Dar ce începe azi se măsoară cu anii. O carieră de campion...
Dar ia zi, în ce pat te-ai trezit, băiete? Crezi că merită un pic de atenţie? Aura. Întoarce-te un pic spre stânga, întinde mâna şi ai s-o simţi. Caldă, pe sub plapumă, moale, cu cămaşa de noapte de finet întinsă peste şold. Poţi să nu-i fi recunoscător? A-nţeles imediat ce-nseamnă pentru tine campionatul şi două săptămâni s-a ţinut departe de orice plăcere. E puţin? Ce poţi să-i ceri mai mult? A promis să vină în după-amiaza asta la sala Gloria. Singură în vuietul mulţimii. Ea care vinde materiale sportive, nu i-a prea păsat până acuma, fie vorba-ntre noi, la ce anume folosesc materialele alea. Haltere uşoare, extensoare, mingi medicinale, mingi de oină, grenade şi bombe...
Ce te face să sari din pat ca împins de arcuri? Visul a dispărut, gata, s-a şters. Dar, sfinte Cristoase, ce bine că până la urmă nu l-au dat afară pe maestrul Nicodim. Marcu? Ploi, veneau apele mari, rupeau podurile şi Marcu, agăţat de grinda ruptă a unui pod, cu lacrimi în ochi striga după ajutor, dar nimenea n-avea urechi să-l audă.
Ce-i apăsarea asta uşoară în regiunea plexului solar sau un pic mai sus, un pic mai în stânga? Emoţie? Mai bine apropie-te de fereastră, Simion Linte, şi aruncă-ţi o privire afară. Înnorat, stă să plouă, vântul clatină ramurile înmugurite după căldura de la sfârşitul lui februarie. Trei zile de vreme caldă au fost de-ajuns ca să schimbe faţa pământului. Tu de câte zile ai nevoie? De câte ore, ca să nu mai rămână nimic din ce-a fost, din toate mizeriile trecutului? Nu-ţi face griji, băiete, toate se duc pe apa sâmbetei — toate necazurile, toate umilinţele, tot. Doar ringul îţi stă în faţă, luminat ca ziua, mut, gol în aşteptare, în toiul rumorii din sală... în timp ce arbitrii-judecători primesc de la secretarul competiţiei formulare noi pentru buletinele de punctaj... iar observatorul de ring dă un ultim ocol ringului şi verifică pentru ultima oară cât sunt de bine întinse corzile... Iată, crainicul a şi ridicat ciocănelul, gata să lovească în gong.
