Nu pot să judec astăzi ce fel de lume era aceea care, la sfârşitul anilor ’40, obişnuia să iasă sâmbăta după-amiază la plimbare pe Strada Principală. De bună seamă, amestecată. Poporul. Până şi Gabi Hoepfner, care era deja o adolescentă drăguţă şi fâşneaţă, ieşea cu mare plăcere. Într-o seară am văzut-o când s-a întors de la o asemenea plimbare, încântată de descoperirea pe care tocmai o făcuse acolo pe stradă. Acuma ştiu pentru cine se îmbracă femeile elegant, a anunţat ea plină de entuziasm. Nu-i adevărat că pentru bărbaţi, aşa cum se spune. Se îmbracă elegant pentru celelalte femei! Pasămite, studiase psihologia femeilor plimbăreţe şi observase vestimentaţia pe care şi-o etalează şi ocheadele pline de invidie pe care şi le aruncă în timp ce trec pe trotuar una prin dreptul celeilalte. Purta o fustă ecosez, după moda vremii, cu un pliu la spate, pe un picior, şi îşi arăta pe faţă satisfacţia că acel pliu era o capcană pentru privirile neruşinate ale bărbaţilor. Ei se aşteaptă să găsească acolo o tăietură, să-ţi vadă piciorul până sus, şi, când colo, puneţi-vă pofta-n cui, drăguţilor!... Pe lângă fustele ecosez, erau la modă jachetele de lână albă de iepure angora, care lăsau peri pe tot ce atingeau, şi sandalele cu feţe de pânză şi tălpile din împletitură de papură, care nu ţineau nici măcar o vară dar erau preferatele femeilor pentru că, întâi şi-ntâi, costau o nimica toată şi, apoi, ziceau ele, nici nu le simţeai în picioare de uşoare ce erau. Nu mai vorbesc de sacoşele de piaţă, încreţite pe o pereche de inele de alamă dar mai ales de lemn, mari cât o farfurioară de ceai...
Ieşea atâta lume la plimbare sâmbăta după-amiază încât Strada Principală era toată un târşâit de picioare pe asfalt şi o rumoare de glasuri. Era ciudat şi în acelaşi timp interesant. Locul de promenadă nu se întindea pe mai mult de trei sute de metri, între Primărie şi benzinărie — două râuri de oameni, care curgeau în sens contrar, unul pe un trotuar şi altul pe celălalt. Dacă te grăbeai, trebuia să cobori pe carosabil, unde maşinile treceau atât de rar că aproape nici nu contau. Fiindcă să te strecori printre plimbăreţi n-aveai nicio şansă. Dar cine să se grăbească? Şi de ce?... Ajunşi în dreptul Primăriei, unii o coteau pe Bulevard, unde, după cinci minute de mers, ţi se deschidea perspectiva minunată a Văii Prahovei. Şi cu toate astea, cei mai mulţi făceau la Primărie cale întoarsă având doar grijă să treacă pe trotuarul celălalt şi să-şi potrivească pasul cu întregul şuvoi. Miza nu era nici mişcarea, nici priveliştea. Miza era conversaţia. Şi prezenţa în văzul tuturor cunoscuţilor şi al necunoscuţilor. Nimeni nu venea singur la promenadă. Se discuta cu aprindere, se gesticula, dar n-auzeai nicio voce stridentă — rumoarea glasurilor umplea strada, egală şi neîntreruptă.
Să fi fost acea promenadă pe Strada Principală — astăzi, o amintire — o tradiţie a oraşului din interbelic, de care eu, desigur, n-aveam cum să ştiu? Foarte posibil. Dacă-i aşa, nu pot decât să rămân, încă o dată, nostalgic după acel Vechi Regat care a dispărut pentru totdeauna. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
