♠
Dormea. Era într-o cameră de hotel, cu uşa spre coridor lăsată deschisă, astfel că lumina chioară ce venea de acolo cădea pe o fâşie de mochetă din interiorul camerei. Se auzea desluşit un pas. Cineva umbla prin apropiere — mergea repejor, avea de străbătut, se pare, drum lung; umbletul nu mai înceta, şi acel cineva păşea grăbit pe un teren ud: călcătura sa plescăia. Se trezi, şi umbletul continua să se audă lipăind, fără să se apropie şi fără să se depărteze. Ritmul acelui umblet venea de undeva de aproape. În baie lumina începuse să pâlpâie uşor şi din tavan picura apă. Se vedea foarte bine o pată de udătură din care se alcătuiau cu grăbire picături, luceau în lumină în timp ce se alungeau sub propria greutate, şi cădeau sacadat nimerind între stinghiile grătarului de lemn de la piciorul căzii, de unde probabil că luau calea canalului. Loveau şi plescăiau întocmai ca un pas omenesc grăbit. Grătarul de lemn era ud tot şi deja înnegrit pe alocuri de mucegai.
Se putea spune că deja trecuse mult de când nimeni nu se mai ocupase de instalaţia de apă a hotelului. Urmele intervenţiilor instalatorilor cu siguranţă puteau fi identificate dacă ar fi avut cine să se aplece şi să observe cu de-amănuntul îmbinările, racordurile şi tot ce era ascuns la instalaţia de apă. Dar acestea probabil că erau deja afectate de lucrătura timpului: putreziciune, rugină şi neîncredere în rezistenţă. Chiar dacă nimeni nu putea fi învinuit de neglijenţă, planşeul avea să se degradeze mai devreme sau mai târziu, şi însăşi structura de rezistenţă a hotelului avea să cedeze la un moment dat; chiar dacă foarte curând pompele n-aveau să mai pompeze apă în ţevile din interiorul clădirii. Ce fusese deja udat avea să se usuce lăsând în urmă părţi zgrunţuroase şi până la urmă sfărâmicioase. Plus atâtea mii şi mii de paşi care, trecând pe coridoare şi prin camere în toţi anii din urmă, făcuseră să trepideze, chiar dacă imperceptibil pentru simţurile omului, toată alcătuirea de beton armat a clădirii.
Iovan se întrebă dacă n-ar fi bine să-şi caute neîntârziat un alt loc în acest hotel sau în altul. În oricare altul. Se simţea însă prea obosit şi hotărî că mai bine era să aştepte să se lumineze de ziuă.
Se întoarse în pat şi stătu o vreme lungit, nemişcat, încercând să nu audă picăturile din baie. Îi trecu prin cap că deja numele său nu mai conta... Cum de scăpase viu după Ziua Deşertului? Trebuie să se fi nimerit într-un loc adânc, ascuns poate undeva în măruntaiele pământului, ferit de activarea carbonului. Dar Iovan era incapabil să-şi amintească unde. Straniu era că de doctorul Uzum îşi amintea foarte bine; îşi amintea nu numai de îndemnurile sale să facă tot posibilul să-şi găsească o nouă identitate când va păşi în tinereţe, ci şi de încurajările sale stăruitoare de a crede cu tărie în steaua sa norocoasă. Uneori, când se apleca deasupra lui Iovan, peste patul unde el stătea lungit, în aşteptare, îi vedea faţa concentrată să audă sunetele ce veneau din corpul său prin intermediul stetoscopului, şi îi era atât de familiar şi de drag încât îşi dorea cu ardoare ca doctorului să-i vină ideea să se întindă alături de el în pat şi să-l lase să se cuibărească sub aripa sa, cu capul odihnindu-se în scobitura umărului său, ca şi cum i-ar fi fost tată. Sau chiar mai mult decât atât. Ar fi închis ochii şi s-ar fi simţit ocrotit. Era de neconceput ca doctorul Uzum să nu mai existe, să fi dispărut odată cu ceilalţi oameni. Ar fi trebuit să dea o raită pe la casa doctorului, poate chiar a doua zi, după ce avea să se lumineze de ziuă. Dar îşi amintea oare unde a locuit? Ştiuse oare vreodată? Poate că o idee bună era să treacă pe el pe-acasă, unde ar fi găsit negreşit o reţetă sau vreo însemnare de-a doctorului sau în legătură cu el, unde să fi fost notată adresa sa. Pentru asta însă avea nevoie de un pic de noroc să-şi aducă aminte unde locuise el însuşi... Doctorul Uzum venea la ei acasă aşa cum pogoară din ceruri arhanghelul, aducându-i alinarea şi încrederea, şi niciodată nu se gândise că ar putea să aibă şi el un cămin al său, sălaşul bunului doctor, unde poate că trăiau rudele sale apropiate, copiii săi, care şi ei trebuie să fi fost la vremea aceea maturi; fiindcă doctorul era deja la o vârstă înaintată, mult peste vârsta părinţilor săi. Şi deodată îşi dădu seama că, după atâţia ani câţi trecuseră de când el însuşi devenise un om matur, era foarte puţin probabil ca doctorul Uzum să mai fie în viaţă.
Da, lumea se schimbase pe neobservate, încă înainte de Ziua Deşertului. Se schimbase radical.
Iovan întinse mâna după telecomanda de pe măsuţa de noapte, o îndreptă spre televizor şi apăsă butonul de pornire. Ecranul se lumină, mii de puncte albe, negre şi gri începură să se ciocnească orbeşte între ele, fâşâind adormitor, într-o mişcare browniană obscură şi egală. Rămase cu privirea aţintită spre centrul ecranului, fascinat de acea efervescenţă sterilă. O mişcare în spirală se încropi din dansul dezordonat al punctelor, cu o trenă ce se destrăma la capătul mişcător al spiralei, ca în jocurile de artificii. Voi ca acea spirală să devină un şirag unduitor de puncte, ca un şarpe mişcându-se într-o sinusoidă care ocupa toată înălţimea ecranului, la nesfârşit, dinspre dreapta spre stânga ecranului, sau dinspre stânga spre dreapta, sau de sus în jos. Şi spirala de artificii se transformă într-un şarpe care se târa, luminos, fără să se clintească din loc. Voi ca punctele să fie jerbe ţâşnind ca nişte fântâni arteziene, în număr mare pe tot cuprinsul ecranului. Şi fură întocmai.
Putea oricând, numai cu puterea minţii, să pună ordine în haosul care se învălmăşea înaintea ochilor săi, pe ecran.
Dormea.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
